Why did I even mention his name? Simple. He was the first secular – anti-clerical, to be more precise, political leader to consider a society as an ‘organism’. He passionately hated the self styled ‘socialists’ yet he had treated the ‘working class’ a lot fairer than the future ‘popular democracies’ which revindicated themselves from Marx’s teachings.
But enough, for now, about Marx’s blunders.
Who among us has not yet read a personal improvement book? And what was it about? How to make yourself ‘better’?
How to ‘stand out’?!?
How many of you have read a ‘personal improvement’ book which mentioned ‘fitting in’ as opposed to ‘standing out’ at all costs? Finding a place where your contribution will make a more significant ‘difference’ towards the shared well being versus making ‘your’ difference more noticeable to the whole world?
‘Do such books even exist?!?’
Yep! And the first three which come to my mind – well, four actually, are:
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”! Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu? Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron. De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză. Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’. ‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi. ‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate. Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță! De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul. Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
My son: – How about some fried potatoes? – You gonna fry them? – Yep! – OK, when? I’m starving. – In a couple of hours… I’m not hungry yet! My wife: – Why don’t you fix yourself a snack?
My version of tzatziki:
Ingredients:
Lactose free yogurt Lactose free double cream Dried mint Cumin powder Cardamom powder Allspice powder Lemon zest A touch of vinegar Grated nutmeg Olive oil Salt
Equipment. Paper coffee filter. Strainer Mixing bowl Spatula.
How to: Strain full fat lactose yogurt and double cream – two parts yogurt to one part double cream, over night in a cool place. Transfer the white stuff to a mixing bowl. Add, to taste, the above mentioned condiments and seasoning. Mix well. Taste. Improve, if needed.
2. Hors d’oevre du jour
Ingredients:
Boiled basmati rice A small can of mussels in tomato sauce Some ‘tzatziki’ – see recipe above, Chopped mint Chopped red peppers Olive paste
I used the handle of a tea-spoon to blob tzatziki and olive paste all over the plate.
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție. Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui! De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive. Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase. Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’. Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit. Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci? Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor. Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală… Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă. Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat. Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz. Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’. Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă! N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși.. Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său? In cabina de vot e mai simplu. Ești singur. Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână. În cabina de vot ești Dumnezeu!
Citatul de mai sus provine dintr-un articol apărut in Ianuarie 2019. Habar n-am dacă nu cumva își propusese deja să candideze în 2020. Știu însă că un număr semnificativ de mare dintre corespondenții mei de pe FB se gândesc serios să-l voteze.
Mi se pare un personaj interesant. Și totuși. Nu e o idee rea să votezi un independent. Atunci când trăiești într-o democrație așezată! La noi… nu prea e cazul.
Noi încă suferim de complexul ‘tătuca’. Sperăm încă într-un ‘Țepeș Doamne‘ care odată instalat pe tron (votat pe tron, mai nou) să ne rezolve toate problemele. Fără ca noi sa mai facem ceva… Noi, Romania, încă avem nevoie de instituții puternice. Pe care să le construim cu mâna noastră! Votând partide! Implicându-ne în viața publică organizată. Pe toată lărgimea spectrului politic!
Abia după aceea vom fi devenit suficient de maturi pentru a ne permite luxul de vota independenți!
Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă. Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv. Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.
A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…
Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.
Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…
Și ca un preambul la ceea ce urmează:
După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor. Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă. La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri… Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.
„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”
Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:
„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”
„Să-l f#% în gură și pe Orban!”
„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”
„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”
„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”
„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”
Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…
N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine! Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’… Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…
Mesajul? ‘Guvernul, (cel actual, firește) a mai făcut o prostie. Nimeni nu știe câți oameni trăiesc cu adevărat în comunele suburbane dar actualii guvernanți carantinează localitățile plecând de la cifrele vechi. Care nu mai au nici o legătură cu realitatea.’
Logica mi se pare perfectă. Nu știm câți sunt – pentru că nimeni nu se ostenește să-și facă mutația, dar știm ‘noi’ că sunt mai mulți decât erau mai demult….
Hai să vorbim și despre lucrurile pe care le știm. Numărul de infectați. Care e clar că e mare. Și despre care știm unde locuiesc. Pentru că și-au arătat buletinele…
Și de ce s-or fi infectat oamenii aștia?
Nota bene! Acum nu vorbim despre vinovății individuale! Acum analizăm comportamente sociale. Aici este vorba despre ce facem noi, toți, ‘la gramadă’!
Iar explicația științifică pentru ‘transmisia comunitară’ este comportamentul inadecvat condițiilor pandemice. Pe românește, ne infectăm unii de la alții pentru că nu purtăm corect masca, ne înghesuim ca oile, nu ne spălăm suficient pe mâini și nu stăm liniștiți acasă atunci când avem simptome!
Simplu, nu?
Iar pentru că, vorba lui Nichita Stănescu, cineva trebuia să poarte o vină…
Și uite-așa guvernul mai primește o palmă… Noi nu ne declarăm corect domiciliul, noi nu suntem în stare să ne păzim unii pe ceilalți – sau unii DE ceilalți?!?, iar guvernul este cel care primește înjurăturile…
Când o să înțelegem odată că ‘guvernul’, oricare o fi el, nu poate face mai mult pentru noi decât suntem noi dispuși să facem unul pentru celălalt? Pentru simplul motiv că guvernul este făcut tot din – și de către, oameni. De oameni din rândul nostru. După chipul și asemănarea noastră…
How do we vote? For a candidate/party or against? Usually against the incumbent… Or against what we dislike…
What do we vote for? What do we expect? Leadership or stewardship? Do we expect our elected officials to take us by our collective hand and lead us through darkness or just want them to turn on the light? To make it so that we may lead whatever lives we choose for ourselves ? For as long as we behave in a generally acceptable manner, of course…
Which brings us to ‘what democracy really is’ and ‘how can we make it work for real’?
First of all, let me point out that no democratic ‘arrangement’ had ever failed. For as long as it managed to maintain its democratic nature, of course…. Secondly, no authoritarian regime had survived for long. And most of them had fallen under their own weight rather than under outside pressure.
You see, even the ‘weakest’ democracies are way more adaptable than any authoritarian regime. The fact that anybody can voice their concerns sheds light on each problem, as it arises. The fact that all positions under the despot are filled with yes-sayers actually blinds all authoritarian regimes. Furthermore, the fact that ‘we, the people’ has peaceful means to ‘fire’ those who do not rise to the occasion makes it possible for the society, as a whole, to survive ‘the event’. Even if the previous ‘decision maker’ could not find a way out. Faced with the same predicament, an authoritarian regime must first pass through a revolutionary transformation…
Then, if democratic regimes have such an evolutionary advantage compared to the authoritarian ones, why are we still confronted by so many dictatorships?
Because democracy demands something which is in short supply. Mutual respect among all members of a given society! Furthermore, democracy works only when the questions seeking answers are about the ‘how-s’ of the matter and not about the ‘what-s’. A democratic society will remain democratic for only as long as its members continue to stick together. To have a common goal. To share a common weltanschauung.
As soon as a society allows itself to be divided into ‘parties’ promoting antagonistic interests its previously democratic arrangement will fade into ‘mob-rule’. Which is the ante-chamber of authoritarianism.
Romanians have a proverb. ‘Each of us makes his own bed’. Like all other popular sayings, this one is only partially true. In many cases – in most, actually, our individual ‘leeway’ is limited by those who are higher than us. In many cases, again, those decision makers have climbed there with our full ‘blessing’. In a sense, the above mentioned proverb is true on more than one ‘levels…’
nicichiarasa 