Archives for category: Nu prostiti poporul cu televizorul!

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Pentru ‘recenți’, ăsta a fost ordinul dat de Lenin după ce boșevicii pe care îi comanda au preluat controlul asupra Sankt Petersburgului.

‘Revoluția’ avea nevoie să controleze teritoriul.
Iar punctele obligatorii de trecere, pe vremea aia, erau … gările.

Treaba nu mai e chiar atât de simplă.
Lumea de astăzi e mult mai complexă.
Și mult mai greu de controlat.

Și totuși.
Încă mai există anumite puncte obligatorii de trecere.

Suntem, fiecare dintre noi și toți laolaltă, consecința deciziilor noastre.
Și a circumstanțelor în care au fost luate aceste decizii, bineînțeles.
Doar că respectivele circumstanțe erau fixe. Adică în exteriorul dispozitivului decizional. În afara controlului decidenților. În afara capacității noastre de a schimba ceva.
Singurul lucru pe care îl puteam determina noi, în momentul fiecăreia dintre deciziile noastre, era decizia însăși.

‘Și ce e aia o decizie, până la urmă?’

Un răspuns.
Răspunsul pe care îl dăm atunci când realitatea ne întreabă de sănătate.
Dar pentru ca răspunsul nostru să fie cu adevărat o decizie, acesta trebuie să îndeplinească niște caracteristici.
Să fie conștient, asumat și bazat pe informații.

Pentru ca răspunsul nostru să fie o decizie, trebuie ca noi să fim acolo atunci când îl formulăm, să ne asumăm răspunderea pentru el și să-l adoptăm pe baza unor informații.

‘M-ai băgat în ceață…’

Să fim acolo.
Adică să ne fie mintea la ce facem în momentul ăla. Să ne gândim la lucrul pe care îl avem de făcut atunci. Nu la altceva.

Să ne asumăm răspunderea.
Adică să ne dăm seama că oalele se vor sparge, mai devreme sau mai târziu, în capetele noastre proprii. Că nu ține cu ‘așa mi-a spus șeful.’ Și nici cu ‘așa mi-a venit.’

Pe bază de informații.
‘De ce așa și nu altfel?’
‘Pentru că…’ ‘Înainte de a decide să… am verificat în… și rezulta că…’

Nici o decizie nu a fost vreodată perfectă. Din nici un punct de vedere.
După cum vedem cu ochiul liber, lumea în care trăim nu este, nici pe departe, perfectă. Nici măcar noi, fiecare dintre noi, nu suntem perfecți.
Asta e mai greu de acceptat dar, la nivel teoretic… cei mai mulți dintre noi se vor declara a fi de acord…
Și cu toate imperfecțiunile noastre, am supraviețuit până acum.
Pentru că nu am făcut, încă, nici o greșeală capitală…

‘Bine, bine, dar ce legătură au gările cu toată chestia asta?!?’

Ei bine, gările actuale sunt locurile de unde ne luăm informația.

Informație care e foarte asemănătoare aerului pe care îl respirăm.
Intră în noi fără mare efort – dacă situația e, măcar aparent, normală.
Iar efectul pe care îl are asupra noastră devine evident abia prea tarziu.
Abia atunci când facem emfizem pulmonar datorită porcăriilor pe care alții le-au aruncat în atmosferă. Abia atunci când radiografia ne arată cancerul pulmonar pe care ni l-am dăruit singuri după zeci de ani de fumat.

Cam așa e și cu informația asta. Dacă înghițim pe nemestecate toate prostiile… ne ducem de cap. Nu mai suntem cu adevărat acolo atunci când luăm decizii. Nu ne mai asumăm răspunderea. Nu mai căutăm informația cu adevărat relevantă.

Nu mă credeți?

Haideți să vă spun povestea pistoalelor mitralieră de la Țăndărei.

În primăvara lui 2010, pe baza unor informații venite din Anglia, o ‘echipă mixtă’ de la Ministerul de Interne a luat la puricat o parte a comunității rome din Țăndărei. Pentru obiectul acestei postări, nu are nici o importanță ce informații fuseseră furnizate de către poliția engleză. Și nici cum s-a terminat ancheta/procesul. Tot ce mă interesează pe mine este că în timpul perchezițiilor au fost ridicate niște arme.

O parte dintre aceste arme au fost returnate. În 2019. De către instanță. Pentru că cei la domiciliile cărora fuseseră găsite aveau suficiente documente care să justifice prezența respectivelor arme.
Să mai notăm că sentința finală – care a constatat prescrierea faptelor, a făcut mare vâlvă. În societate și în presă

Fast forward către zilele noastre.
O parte a comunității rome din Țăndărei, proaspăt întoarsă din diverse locuri aparținând de vestul bogat al Europei, a socializat atât de intens încât a atras atenția autorităților publice însărcinate cu convingerea populației să respecte măsurile de distanțare socială.
Măsuri cât se poate de pertinente pe caz de pandemie COVID-19.
Drept pentru care o altă echipă mixtă a luat din nou la puricat aceiași comunitate romă din Țăndărei…

Rezultatul fiind confiscarea a „11 puști de asalt de la localnicii veniți din străinătate”

„Potrivit Deutsche Welle, care citează declarațiile unor martori la acțiunea poliției, armele confiscate sunt puști de asalt Kalasnikov, AK-47, pe care polițiștii și jandarmii le-au confiscat în urmă cu zece ani, la debutul dosarului internațional legat de traficul de carne vie. La finalul procesului însă, după achitarea tuturor inculpaților de către judecători, armele au fost returnate deținătorilor.

Ce se înțelege de aici?
Că cel care semnează articolul este convins de veridicitatea informațiilor pe care le ofera publicului său. Cititorilor săi. Celor pe care îi informează cu privire la ce se întâmplă în societatea din care fac, cu toții, parte. Ziarist și cititori laolaltă.

Care societate, democratică fiind, depinde în mod definitoriu de deciziile – inclusiv de natură politică, luate de fiecare dintre noi. Cititori și ziariști laolaltă. Decizii pe care le luăm în funcție și, poate chiar mai important, în atmosfera creată de informațiile pe care le avem la dispoziție. Inchidem paranteza.

11 „Puști de asalt?!? Sau 11 „arme de foc”?!? E totuși o mare diferență…
Fotografia ne îndeamnă să credem că ar fi vorba despre pistoale mitralieră…
Iar prudența ne îndeamnă să verificăm sursele. Adică să mergem pe urmele autorului…

Articolul din Deutche Welle, extrem de interesant, vorbeste doar despre un „răsunător și rușinos eșec al justiției din România”. Discutabilă formulare … să trecem. În orice caz, în articol nu este menționată nici o armă. De foc, letală, de asalt… de loc!
Mergem mai departe. În corpul articolului din Deutche Welle găsim un link. Acolo unde este vorba despre rușinosul eșec al justiției din Romania. Click … și ajungem la un alt text extrem de interesant. Unde se face, în sfarșit, vorbire despre niște „arme ascunse sub podea”. Nu știm ce fel de arme. Aflăm doar că aceste arme ar fi fost, într-un final, restituite posesorilor.

Adică primim o confirmare, incompletă, a aserțiunii că cele „11 arme de asalt” ar fi putut fi cele restituite în urma „răsunătorului eșec”.

Așă că Google…

Din Gândul aflăm că „În timpul perchezițiilor, au fost găsite zeci de arme de foc, inclusiv 4 pistoale mitralieră AK-47” Hopa! Deci au fost niște pistoale mitralieră pe acolo. 4, nu 11, dar măcar au fost.
Și totuși! Nu poate exista vreo instanță care să restituie niște pistoale mitralieră unor civili din Romania. Indiferent că or fi fost 4 sau 11.
Mai departe…

De la Agerpres aflam că „Din rechizitoriul în baza căruia cei 24 au fost trimişi în judecată mai reieşea că la percheziţiile efectuate la domiciliul inculpaţilor au fost găsite două pistoale-mitralieră AKM, cinci arme de vânătoare, un pistol cu gaze şi unul cu bile.” Precum și soarta unora dintre aceste arme. „confiscarea specială a încărcătoarelor de arme ridicate de la inculpaţii (A.A.) şi (O.O.).
Păi stai așa! Erau 4 (adică patru) sau 2 (adică două)?!? Erau arme (adică pistoale mitralieră) sau doar încărcătoare?!?

Inapoi la Google…

Și găsim sentința… pentru conformitate, am găsit un pdf despre care cineva, ecler.org, pretinde ca ar conține varianta anonimizată a sentinței. Eu unul, mă voi mulțumi cu ce am găsit până acum. Voi explica mai târziu de ce.
Aflăm de acolo că patru inculpați au fost „trimişi în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de „nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor
Și mai aflăm că a fost dispusă confiscarea specială a 3 (trei) încărcătoare de pistol mitralieră și a unui număr de cartușe.

Adică nici 2, nici 4 ci 3. În nici un caz 11. Încărcătoare, nu arme de asalt.

Toată ancheta asta pe net mi-a luat cam o oră. Cel mai mult a durat citirea sentinței. Scrisul a fost altă poveste, dar nu despre asta e vorba aici.

Ați obosit?

Și eu.

Dar încă nu am înțeles ceva.
Vorbeam la un moment dat de responsabilitate. Și de nevoia ca cel care își asumă acea responsabilitate – adică semnează articolul, să fie satisfăcut de autenticitatea eforturilor proprii.

Nimeni dintre noi nu poate pretinde ca deține adevărul absolut. Cu privire la nimic. Dar cât de ușor e să afli ….că ceea ce crezi tu că știi e fals. Incomplet. Vag.

Te faci de râs. Nu te mai crede nimeni.

Practic, lași gara pe mana oricui.

Și unde ajungem?

Cum vom mai decide data viitoare?

Cum ne vom mai constui într-o comunitate capabilă să-și decidă singură soarta?

Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.

Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.

În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.

Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.

Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!

Mai realizăm ceva. Măcar unii dintre noi. Că „Statul Român trebuie resetat!

Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…

Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’

Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.

Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?

Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!

Da’ cine populează statul ăsta?!?

Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?

Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.

Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.

Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.

O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.

Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.

Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…

… dacă n-am fi dat șpaga aia atunci …

Citiți mai întâi textele, dacă nu cumva ați făcut-o deja.

Nici măcar faptul că accepţiile lui removal ţin de zona sanitar-medicală nu e o ironie. Sau o coincidenţă. Dacă te uiţi în dicţionar, vezi că removal înseamnă „eliminare, evacuare, extirpare, înlăturare, scoatere”. Ce se poate deduce aici? Printre altele, că escortarea lui Ilie Năstase în afara arenei de tenis a fost mai degrabă un act de de chirurgie comportamentală decât o pedeapsă. Până la urmă, un act de igienă.

Radu Paraschivescu, Rever,  27/04/2019

 

Cu cateva zile in urma, vorbeam despre fluviul de insulte la adresa mea, care foloseau cele mai ingenioase combinatii de injuraturi si urari din limba romana. 
Ieri, «aprecierile» au fost incununate de un articol scris de catre Radu Paraschivescu, unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului din Romania.
Opinia dumnealui este ca o judecata de apoi. 
Un om, o viata redusa la «evacuare, extirpare, badaranie, ofensa, anormalitate».
Nimic diferit fata de vorba directa, fara perdea, a altora, folosind insa limbajul rafinat al unui intelectual.”

Ilie Năstase, Smash (la Rever), publicat pe Facebook și preluat de pe Prosport, 29/04/2019

Aș putea începe prin a mă întreba cum de un “bufon” „oţărât şi mojic, cu înjurătura gata să decoleze oricând de pe pista buzelor“ este în stare să scrie cel puțin la fel de ‘savuros’ precum “unul dintre cei mai apreciati scriitori si critici literari ai momentului

Să depășim acest moment…

Și până la urmă?
Despre ce e vorba aici?

OK, cu Năstase ne-am lămurit. Jucător genial, spirit liber…
Ajuns la o anumită vârstă și având prea mult timp la dispoziție intră în niște combinații cel puțin dubioase.
Cu cei care încearcă să se folosească de notorietatea lui Nasty, iarăși ne-am lămurit. Sau ar fi trebuit să ne fi lămurit, dacă am fi fost cât de cât atenți în ultimii 30 de ani…
Gestul care declanșat toată această furtună … ar putea fi considerat o ‘lovitură genială de imagine’!
Un candidat, cunoscut din ‘civilie’ pentru ‘loviturile’ sale neașteptate, și având o oarecare priză la publicul larg, este ‘surprins’ aruncând cu cafea pe afișul electoral al unuia dintre contracandidații săi. Detestat de o largă majoritate, dar care mai are un grup de sustinatori fideli, și despre care ‘umblă vorba’ că ar ști cum se mânuiește paharul… Nimic neobișnuit pentru o campanie electorală ‘modernă’. În care ‘publicitarii’ au capul de afiș iar ‘ideologii’ se întreabă dacă vor mai fi vreodată băgați în seamă…

Cine ar fi cazul să intervină?
Și să-i arate ‘cetățeanului turmentat’, pe limba lui, care sunt alternativele?
Care cetățean, odată trezit, ar urma să ne călăuzească, cu votul său, spre ‘luminița de la capătul tunelului’?

Intelectualii de vază ai momentului?
Gânditorii respectați ai neamului?

Cine ar fi cazul să-i invite pe aceștia înapoi în arena publică?
‘Marile’ grupuri de presă?

Tin inca minte discursul cu care Basescu incerca sa ne convinga, prin ’98, ca nu aveam nevoie de autostrazi. Si asta pentru ca, atunci, l-am crezut!
Eram atat de pornit impotriva celor care il urmau pe Iliescu incat eram dispus sa cred pe oricine care li se opunea cu un cat de cat succes…
Atat de pornit incat n-am inteles, atunci, cat de mica era diferenta dintre Basescu, Iliescu, Nastase…

Pana la urma, singurul lucru care conteaza este respectul pe care il avem fata de cei din jurul nostru. In ce masura ii consideram oameni asemenea noua. Indiferent de ocupatie, culoarea pielii, limba vorbita…

Uite de-asta am fost nevoit aseara sa trec cu masina prin vad. Iarasi!
Era “standstill” intre Sebes si Alba Iulia asa ca Waze mi-a spus sa o iau la dreapta. Apoi la stanga si… pentru ca Waze-ul meu e setat sa ma duca pe orice fel de drum, am ajuns sa traversez un rau. Pe un pod improvizat din tuburi de beton.

De fapt, era un drum tehnologic. Aferent santierului viitoarei autostrazi dintre Sebes si Turda. “Viitoarei”…


Degeaba dam vina pentru necazurile de ‘acum’ pe ‘actuala’ guvernare.
Indiferent care o fi aceea.
Nimic nu se va schimba cu adevarat pana cand nu ne va veni NOUA mintea la cap.

Noi suntem cei care trebuie sa invatam.
Noi suntem cei care trebuie sa nu ne mai lasam invrajbiti.
Noi suntem cei care trebuie sa ne asumam greselile. Si prostiile pe care le-am facut. Noi, cu mainile si cu capetele noastre!

Doar asa vom putea merge mai departe.
Altfel, orice ‘miscare’ pe care o vom face va fi ‘la remorca’ cuiva.
Indiferent cui, in indiferent ce directie.

Pentru a ne putea hotari singuri destinul, pentru a ne putea deplasa, firesc – ‘inainte’, trebuie sa re-invatam ce inseamna cooperarea. Adica sa tragem cu totii la aceiasi caruta.

Altfel… vom da iarasi cu oistea-n gard.
Si iarasi…

Ce m-a apucat?!?
Ca doar n-o fi prima oara cand m-a scos Waze din tot felul de ‘incalceli’ din astea….
Ei bine, imediat dupa ce-am tras pe dreapta sa fac pozele alea, a oprit si o Dacie Dokker. Din care a coborat un OM.
“Veniti dupa noi. Sunteti pe drumul cel bun. Mai avem un pic si iesim in DeNeu”
“Multumesc foarte mult. Nu m-am speriat, doar m-am oprit sa fac niste fotografii!”
“A, OK… V-am vazut cu numar de Bucuresti. Doar localnicii stiu scurtatura asta si am crezut ca aveati ceva ‘indoieli'”.
“Va multumesc inca odata. Nu sunt foarte multi care sa faca asemenea gesturi.”

Adica se poate. Putem sa ne ajutam intre noi.
Nu ne costa nimic.
Iar impreuna putem muta muntii!

Sau traversa rauri.

Undeva în Romania….

Unul dintre motivele pentru care l-am împușcat pe Ceaușescu a fost ‘distrugerea satului românesc și a tradițiilor sale’.
Foarte mulți dintre copiii țaranilor care au refuzat atunci să-și părăsească rosturile s-au risipit acum în cele 4 zări ale pămîntului….
Și nu neapărat din cauza ‘mizeriei’. Cei de-aici aveau antenă de satelit!

Se pare că treaba e mai groasă decât părea la prima vedere.

Esecul referendumului

Cică toți oamenii se pricep la fotbal și la politică.
Aiurea. Eu n-am habar despre fotbal iar foarte multă lume se pricepe mult mai mult la fotbal decât la politică.

A auzit cineva expresia ‘Eșecul Meciului’?

Hopa, se pare că ‘grosimea situației’ are accente grotești.

Esecul meciului 2

Avem de a face și cu probleme de logică a limbajului, dincolo de neînțelegerea a ceea ce este un referendum…

Referendumul, și meciul de fotbal, sunt lucruri.
OK, lucruri imaginate de om. Care țin mai degrabă de o realitate virtuală decât de una ‘fizică’. Și cu toate astea sunt cât se poate de reale. Au consecințe.

Eșecul, pe de altă parte, ține de un cu totul alt gen de realitate. De realitatea umană. Tot virtuală, și ea, numai că eșecul este subiectiv în timp ce referendumul, și meciul, sunt obiective.

Referendumul, odată organizat, iese de sub influența voinței și simțirii individuale și intră în cea a voinței și simțirii colective. Devine obiectiv.
Eșecul, în schimb, este, prin natura lui, ceva ‘partizan’. Ține de individual, de partinic.

Lucrurile nu pot avea eșecuri.

Pot fi eșecuri, într-adevăr, dar doar din perspectivă individuală. Partinică.

Un lucru există – virtual sau fizic. Atât.

Poate fi doar privit/comentat ca fiind un succes – de cei cărora le convine situația, sau ca un eșec.

Iar modul în care este privit/discutat spune foarte multe despre privitori/vorbitori.
Și despre ce au înțeles din ce au văzut.

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

sondaj

Care a fost primul gând  care v-a trecut prin minte după ce ați terminat de  citit textul de mai sus?

Este vorba despre homosexuali?

Este vorba despre ‘homofobi’?

Este vorba despre o manipulare de-a dreptul genială!

Ce-o mai fi vrând și ăsta cu sondajul lui?!?

Loc de dat cu părerea proprie: ….

PS. Am pus homofobi in ‘scare-marks’ pentru ca termenul este impropriu.
Homofobia este, precum triscaidecafobia, o tulburare pshică. O anomalie.
Ura/disprețul față de homosexuali este altceva.
Cu toate că amândouă sunt puse, la gramadă, sub aceiași pălărie.

Doar pentru că așa sună o „vorbă din bătrâni”?

Religia, fiecare dintre ele și toate împreună, poate fi definită în multe feluri.
Iată două variante. Atât de diferite încât par a nu avea mare lucru în comun.

Un set de credințe, promovat de elită și acceptat de mase, care oferă maselor de credincioși un oarecare confort spiritual și elitei posibilitatea de a duce masele acolo unde vor ele.

Acolo unde vor elitele, bineînțeles….

Sau

‘Religia este ceva care oferă oamenilor capacitatea de a face, împreună, lucruri imposibil de făcut de unul singur’.

David Sloan Wilson, Darwin’s Cathedral, 2002

Dacă ne îndepărtăm un pic – cu ochii minții, distanța dintre cele doua definiții e doar în capul nostru. Amândouă sunt la fel de valabile, în același timp.
Singurul lucru care contează cu adevărat este direcția în care încearcă elitele să îndrepte masele… sau, în termenii celei de a doua definiții, ce se apucă oamenii să facă împreună.

NB, elitele sunt trecătoare – chiar dacă niciodată n-au fost conștiente de chestia asta, iar însăși supraviețuirea oamenilor este influențată decisiv de ceea ce fac. Sau îngăduie să fie făcut.

Hai să discutăm și ceva practic.
„Împreună” are și o dimensiune temporală.
Ar fi de-a dreptul imposibil să ne descurcăm în prezent fără să folosim moștenirea primită de la predecesorii noștri. Și nu mă refer doar la cea materială… Cum ar fi dacă ar trebui să reinventăm, fiecare generație, roata? Sau apa caldă?

Le avem deja?
Și le prețuim atât de mult încât au devenit banale? Pentru unii dintre noi….

Se pare că la fel de banale au devenit, printre altele, Cazinoul din Constanța

34892404534_528a681928_o

și Cetatea Brașovului.
Pentru cei care nu sunt la curent, Cetatea Brașovului este închisă de vreo trei ani.

DSC_2870

Iar cei care au mai intrat susțin că cetatea e în mare suferință.

Până acum a fost vorba despre ‘moștenirea materială’.
„3.892 de şcoli şi grădiniţe NU au autorizaţie privind securitatea la incendiu” și „la nivel naţional, aproximativ 4.000 de unităţi de învăţământ nu au avize sanitare, ceea ce „înseamnă că sute de mii de elevi vor începe anul şcolar într-o clădire fără apă curentă sau potabilă, fără toalete – aproximativ 2.300 de şcoli au toalete în curte -, cu risc crescut la cutremure, cu mobilier vechi sau neadecvat actului de studiu sau chiar fără gard”

Ca să nu fie discriminare… dacă tot ne batem joc de moștenirea materială… cine s-o mai prețuiască pe cea spirituală?
Cine să-și mai aducă aminte de conceptul că noua generație trebuie pregătită pentru a prelua ștafeta? Dacă vrem măcar ca lucrurile să rămână la același nivel…

Pe de altă parte, BOR se pregătește ca pe 27 Noiembrie să sfințească Catedrala Mântuirii Neamului.
Foarte bine. În sfârșit, un proiect național dus la bun sfârșit. Ar trebui să ne mândrim cu chestia asta.
Pai da, numai că BOR – beneficiarul direct, a pus jos doar 20% din cele 102 milioane de euro cheltuite până acum pe acest proiect. Restul au venit din bugete publice. Al statului, al Bucureștiului, al sectorului 1. Și mai urmează… încă cel puțin 24 de milioane, tot de euro. Tot din bugetul public.
Adică exact din bugetul ala care ar fi trebuit să aibe grijă de ‘moștenirea materială și spirituală a țării’. De monumentele care stau să cadă și de copiii care învață în condiții insalubre.

Și uite-așa, circular, ne întoarcem la ce spuneau bătrânii…
„Să stam strâmb ca să judecăm drept!”

Adică ‘Dacă vrem să înțelegem ce e în capul unora, trebuie să ne punem în poziția lor.’
Chiar dacă e strâmbă!
Ne-ndreptăm noi după aia. Dac-om mai fi în stare, bineînțeles…

Dar, până la urmă, chiar ne interesează ce e în capul lor?
Care sunt motivele care îi mână?

Sau ne dăm odată seama că am ajuns deja pe căstăi? Adică în bălării?

Și ne apucăm, cu toții – adică „împreună”, să readucem căruța pe drumul ei firesc?

%d bloggers like this: