Archives for category: Cu pielea la bataie

Tre’ să recunosc că nu mă dau în vânt după Tudor Gheorghe. Îmi place muzica lui dar el, ca artist, mi se pare prea emfatic.

Are dreptate în mai tot ce spune dar … reușește să ‘treacă dincolo’ doar dacă ești deja convins!

Nu mă încurcă faptul că nu vă vaccinați.
Muriți în liniște.

Și care mai e diferența între spusele lui și întrebarea obsesivă cu care ne asaltează antivacciniștii:

Dacă tot te-ai vaccinat, ce te mai fute grija?

Chiar așa?
Să ne cântăm prohodul, unul altuia…

Este nevoie de hotărâre şi voinţă politică solidă pentru implementarea rapidă a reformelor de pe agenda europeană, care sunt, de altfel, reforme necesare pentru bunăstarea cetăţenilor, pentru modernizarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova”
Marcel Ciolacu, Facebook, citat de Antena 3.

Imediat după întâlnire, detractorii lui Marcel Ciolacu i-au reproșat: ‘Cum îți permiți să-i dai sfaturi? După câte a făcut ea și după câte n-ai făcut tu!’

Să le luăm pe rând, lăsând la urmă lucrurile făcute de Maia Sandu.

Mai întâi faptele și apoi spusele.

Marcel Ciolacu l-a lăsat din brațe pe Liviu Dragnea. Punct.
Firesc, ne-firesc… vă aduc aminte cortegiile de PSD-isti care l-au condus la tribunal pe Adrian Năstase. Și pe alții, dar nu mai stau să-i enumer.

La întâlnirea cu Maia Sandu, Ciolacu a spus două lucruri. A făcut o promisiune și a formulat o constatare.

Că România a fost și VA RĂMÂNE cel mai apropiat prieten al Moldovei de peste Prut.
Și că e nevoie de ‘hotărâre și voință politică pentru…’

Și ce rămâne de văzut?!?

Dacă România va rămâne cel mai bun prieten al Moldovei!
Și dacă noul guvern al României va avea ‘hotărârea și voința politică necesare pentru a implementa rapid reformele de pe agenda europeană, atât de necesare pentru bunăstarea cetățenilor din România’.

Maia Sandu a început deja implementarea măsurilor ‘de pe agenda europeană’ în Republica Moldova. După cum bine a lăudat-o, implicit, Marcel Ciolacu. Pentru ‘hotărârea și voința politică solidă’ demonstrate deja de Președinta Republicii Moldova, Excelența Sa Maia Sandu.

„Vreau să le spun foștilor mei colegi că politica este despre onoare și despre cuvânt. Când îi spui omului că PSD este ciuma roșie și a distrus România și ai sperat că omul ţi-a dat votul pentru acest lucru, ceea ce faci acum este minciună. Eu nu sunt parte din această minciună. La fel a făcut şi PSD. Au înjurat PNL. A vorbit urât despre PNL a spus că a vândut tara și toți ce vă puteți imagina. Ați mințit electoratul atunci când le-ați cerut votul. Este o trădare a încrederii oamenilor în noi, în liberali, în PSD – pentru electoratul lor.”
Violeta Alexandru, 25.11.2021.

‘Ce părere aveți despre nou instalata coaliție?’

Pesimistul: ‘Țara asta nu se mai face bine!’
Optimistul: ‘Poate și-au dat seama, în sfarșit, că nu se mai poate așa. Că lucrurile trebuie urnite odată din loc. Trebuie să le dăm o șansă!’
Realistul: ‘De unde să știu eu ce-i în capul lor? Cred că nici ei nu știu…
Singurul lucru cert este că trebuie să stăm cu ochii pe ei. Și să reacționăm atunci când vedem că se întâmplă ceva. De bine, de rău…
Până la urmă, e vorba despre viața noastră! Despre singura noastră viață…
Dacă-i lăsăm să facă ce vor ei – în loc să facă ce trebuie, ne merităm soarta!’

“I do not believe that the solution to our problem is simply to elect the right people. The important thing is to establish a political climate of opinion which will make it politically profitable for the wrong people to do the right thing. Unless it is politically profitable for the wrong people to do the right thing, the right people will not do the right thing either, or if they try, they will shortly be out of office.”
Milton Friedman

Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’.
Și Cîțu, dar mai puțin.

Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat.
Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…

Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…

Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!?
Ales prin vot democratic?

Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?

N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?

Și asta se aplică la toți aleșii!
De la președinte țării la președintele de bloc!

A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei?
Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?

Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”

Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual.
Din păcate, pleacă de la o premisă greșită.
Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’.
Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății.
Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.

‘Și atunci? Ce vrei să spui?
Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție?
Că orice-am face, tot prost iese?!?’

Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…

În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca.
Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi.
Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect.
Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’.
Noi! Mai ales pentru mine…

Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus.
Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.

Ce face orice om normal atunci când dă de greu?

Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul.
Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…

Simplu, nu?

De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru?
Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!?
Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….

‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame!
Ce e de făcut?’

În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca.
Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!

Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.

Adică știu ce am de gând să fac eu!
Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru.
Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită!
Să-și spună părerea.

Cât mai apăsat – ca să fie auzită.
Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori.
Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri.
Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!

‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?

Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este

NE PASĂ!

Ne pasă de soarta noastră!

Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar.
Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte.
Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!

‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’

Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic!
Semnalul, nu semnalele.
Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi.
Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne.
Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!

Uite care e treaba.
Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru.
Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.

În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv.
Să-și scoată oamenii la vot!
Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…

Și cum vor face chestia asta?
Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?

Ne place unde suntem?
Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum?
Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită?
Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot?
Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…

Ne place unde suntem?
Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani?
Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?

Pe bune?!?

Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva?
Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…

Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?

Și dacă nu ne place?
Ei de unde să afle?

Înainte să dea mămăliga-n foc…

Valul 1, valul 2… suntem acum la mijlocul valului 4.

De vre-un an avem și vaccin. Care vaccin funcționează. Nu e ‘perfect’ – precum cele de pojar și de poliomielită, dar ajută foarte mult.
Noi nu. Nu si nu!

La început, când nu erau destule, s-au ‘dat’ și ‘pe sub mână’.
Înghesuială mare la programare, s-au dus câte unii la sute de kilometri de casă doar pentru a primi ‘vaccinul salvator.’
Iar cei care au putut, au găsit metode să sară peste rând.

Exasperate, autoritățile publice ne-au amenințat cu impunerea certificatului de vaccinare.
Imediat, centrele de vaccinare au fost, din nou, luate cu asalt.
Dar nu pentru multă vreme. Adoptarea certificatului nu este foarte ‘populară’ printre cei care trebuie să faca pasul decisiv. Aleșii poporului stau cu ochii pe popor. Și cum poporul nu se prea înghesuie la vaccin – ba chiar manifestează zgomotos împotriva serului, nici cei care urmează să ceară votul poporului nu se înghesuie să încurajeze vaccinarea.

‘Poporul’ e împărțit în trei.
Entuziaștii ‘pro’. S-au vaccinat imediat cum au putut. Când le-a venit rândul.
Entuziaștii ‘contra’. Care au apucat să-l ia pe ‘nu’ în brațe – indiferent de motiv, nu discut asta acum, și care nu vor să renunțe la el. Unii din convingere iar alții, pur și simplu, pentru că nu vor să-și recunoască – față de ei înșiși, greșeala inițială.
Nehotărâții. Nu chiar convinși de argumentele ‘contra’, ar vrea totuși ‘să mai aștepte.’ ‘Să se mai așeze lucrurile!’ Când au fost împinși – când adoptarea certificatului Covid părea iminentă, de exemplu, unii dintre ei dintre ei s-au dus. Când presiunea a scăzut, nehotărârea a revenit.

Când îi întrebi ‘de ce’, fiecare dintre ei are câte un răspuns. Care mai de care mai propriu.
Dacă analizezi răspunsurile, înțelegi că la baza lor este încrederea. Sau lipsa de…

‘Entuziaștii’ pro au încredere. Pleacă de la premiza că cei care produc vaccinul vor sa-l vândă, nu să ne omoare. Că ce care l-au verificat n-or fi proști să-și dea singuri foc la valiză. Și că cei care l-au cumpărat – în cazul nostru, ‘autoritățile române’, sunt de bună credință. Măcar cu privire la subiectul ăsta.

Și entuziaștii contra au încredere. În cei care le-au sucit mințile.

Nehotărâții, adică majoritatea, pur și simplu nu mai știu ce să creadă. Nu se pricep la ‘știință’, ca să ia o hotărâre pe cont propriu. Depind, în situația asta, de sfatul ‘autorităților’. De ce spune popa, învățătorul, primarul, de ce se spune la ‘televizor’…

Astă vară am vizitat câteva mânăstiri bucovinene. În fiecare dintre ele s-a găsit câte un părinte să-mi spună că port degeaba mască. Că doar cei care nu cred, în Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Și alte chestii de genul ăsta.
Aproape 5000 de școli vor rămâne închise pentru că mai puțin de 60% din personal a fost vaccinat.
Pe diversele canale TV auzi tot felul de oameni, inclusiv medici, exprimând tot felul de îndoieli – unele aberante, cu privire la vaccin.
Parlamentul ezită să adopte legea certificatului de vaccinare.

Un sondaj sociologic demonstrează cât se poate de clar ‘nebuloasa’ din capul oamenilor.


Suntem într-un cerc vicios.
Adică alergăm după coadă!

Oamenii nu se vaccinează pentru că așteaptă un semnal clar din partea ‘autorităților’ iar acestea nu-l dau pentru că le e frică de ‘ce-o să spună oamenii’. Adică de cum or să voteze…

Între timp, jmecherii se aranjează singuri. Fiecare după convingerile lui. Unii sar rândul la vaccinare, alții își cumpără certificat ‘verde’…

Într-un fel sau altul, am reușit să facem saltul de la ‘ridendo castigat mores’ la miștocăreala derizorie.
Uitând că orice spunere vorbește în primul rând despre ‘comunicator’ și abia după aceea despre ‘obiectul comunicării’.

Satisfăcuți că au mai dat o palmă moravurilor învechite, tinerii frumoși și liberi se duc acum în Obor. Să o ardă ecologic. Uitând că fructele și legumele alea ‘verzi’, cele pe care le cumpără ei de la ‘precupeți’, au fost produse tocmai de nea Ion. De bețivul din poza de mai sus… De rudele și de prietenii lui!

Ne mirăm că ‘stânga’ are un ‘electorat captiv’, indiferent de câte ‘prostii’ face.
Ne mirăm de câtă tracțiune are propaganda anti USR. Indiferent de cât de rezonabil sună programul lor. Indiferent de câte lucruri au reușit să facă de când au ‘spart gheața’.
Ne mirăm de cât de multe voturi a obținut celălalt partid ‘anti-sistem’. ‘Cum de poate cineva să voteze cu extremiștii aia’?

Îl mai țineți minte pe Dorel? Pe vestitul Dorel?
Pe amărâtul ăla de care ‘s-a făcut’ atâta mișto pe internet? De care am râs cu toții?

Câte articole/postări/luări de poziție de genul ăsta s-au perindat pe sub ochii noștri?

„Dăi, dăi, dăi, dăi, dăi!” – spunea cârmaciul echipei, după care lua poziţie de repaus sprijinindu-se de un stâlp electric. În acest timp, lopata şi târnăcopul stăteau la o bârfă pe marginea drumului, profitând de faptul că muncitorii erau complet acaparaţi de talentul lui Dorel.
Şoferii au nervi, ba unii sunt chiar exasperaţi de faptul că a trecut mai bine de o săptămână şi treaba nu e gata. Măcar de s-ar lucra la ore când traficul e lejer sau noaptea când nu-i vede nimeni, altminteri puţini sunt aceia care apreciază o asemenea prestaţie.

Și dă-i și combate… că muncitorul român, că statul, că obiceiurile… că săracul privat nu poate să plătească lefuri mai mari că-i ia statul o grămadă de taxe ca să plătească pensii și ajutoare…

Și ce vină are Dorel în toată chestia asta?

Te pomenești că Dorel o fi de vină că s-au terminat lopețile?
Sau că ‘cineva’ a trimis pe un șantier prea mulți oameni și prea puține utilaje, materiale sau mai știu eu ce?
Te pomenești că Dorel, ăla cu târnăcopul, o fi de vină pentru toate chestiile care merg prost?

Și atunci?
Ce-i atât de greu de priceput, pentru marii comunicatori care ies pe bandă rulantă din toate universitățile – de la noi ca de pe tot locul, că ar fi mai bine să ni-l aliem pe Dorel în loc să-l împingem în brațele extremiștilor? De stânga, de dreapta… nu contează!

Cert este că genul ăsta de miștocăreală ieftină e combustibilul campaniilor ‘de comunicare’ abil orchestrate de cei care vor, simultan, să mulgă ‘banii europeni’ și să ne păstreze la ‘periferia Europei’. Într-un fel de limbo… într-un echilibru fragil… tocmai bun ‘pescuitul în ape tulburi’.

Cu cine să se identifice ‘nea Ion’ când vine vorba să voteze cu cineva? Cu aia care îi promit niște pensie/ajutor social și îi dau o găleată colorată sau cu cei care fac mișto de el? Cu ăia care își fac cruci până în pământ sau cu cei care fac bancuri despre ‘creștinii fără ș’?

Și ca să termin într-o notă mai veselă… vă invit să meditați pe marginea termenului ‘self-driven’.

Da, știu, nu toată lumea e familiară cu termenii automobilistici.
A horse driven cart este o caruță trasă de cal/cai.
A self driven car este un ‘automobil’ care se ‘auto-drivuiește’. Care se ‘auto-șoferește’. Car, adică autoMOBIL, este o chestie care se autopropulsează deja!

Ford face mașini care se autopropulsează – adică au motor, de când a făcut prima fabrică.
Cele care mai au de așteptat, dar nu prea mult, sunt mașinile care se conduc singure. Self driven… Care nu mai au nevoie de șofer…

Și nici de bancuri proaste!

La începutul anilor ’80, puțin înainte de declanșarea ‘foametei’, umbla un banc.
Un banc premonitoriu…

„Bulă intră în scara de bloc, cocoșat sub un sac plin cu hârtie igienică.
Se întâlnește cu un vecin.
– Bună seara, Bulă. Ce faci cu tot cur-papier-ul ăsta?
– Ce să fac vecine… Am auzit că vin vremuri căcăcioase…”

Mai țineți minte ce căutam cu disperare prin magazine în primele zile după ce pandemia fusese declarată în mod oficial?

Ați ascultat un copil plângând? Ascultat, nu auzit…

Plângând de ți se rupe inima.
Pentru copilul care se simte abandonat de lume.
Pentru tine, care nu poți face nimic…

Stau gard în gard cu o creșă.
Vara, deschid geamul biroului și îi aud pe copii jucându-se la soare. Îmi retrăiesc copilăria. Lumea curge. Firescul este la locul lui.

Azi dimineața am ieșit să fac fotografia de mai jos.

Opt fără un sfert. Ora la care copilașii sunt aduși la creșă. Unii în mașină, poate chiar ‘de lux’, alții pe jos.
Cei mai mulți vin cu măcar o oarecare bucurie.
Câțiva, unul sau doi în fiecare dimineață, plâng. De ți se rupe inima!

De pe la ora două, începe ritualul invers. Unul câte unul, copiii sunt ‘recuperați’ de ‘aparținători’. De părinți, de bunici… câteodată chiar de ‘bone’. Și la plecare se întâmplă ca unii dintre ei să plângă. Altfel, exprimând alte sentimente, dar la fel de intens.
Și, oricât ar părea de paradoxal, la plecare plâng mai mulți decât la venire.

Având în vedere cât și cum râd în orele când se joacă în curte, sunt convins că cei care au grijă de copii în timpul programului se poartă ‘rezonabil’. Impresie confirmată de faptul că părinții continuă să-și aducă copiii la creșă.
Și atunci? De ce plâng unii dintre copii când sunt aduși dimineața? Și de ce, dacă îi asculți cum plâng, rămâi cu convingerea că se simt părăsiți?

Pentru că se simt părăsiți?
Pentru că oricât de bine s-ar simți la creșă, undeva în sufletul lor se întreabă ‘și dacă nu vine nimeni să mă ia’?

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am devenit conștienți a fost să ne întrebăm ‘și dacă mâine nu mai răsare Soarele?’.

‘Ce mă fac dacă nu revine primăvara?’

Același lucru li se întâmplă copiilor.
Pe măsură ce cresc, încep să-și aducă aminte de lucrurile întâmplate în trecut.

În trecutul foarte îndepărtat ne întrebam, părinți fiind, dacă se termină odată iarna. Dacă se va întoarce Soarele să ne re-încălzească oasele. Nouă și copiilor noștri.
Pe vremea aia nu aveam habar de astronomie, de fizică, de anotimpuri…
Ca să ne dăm singuri curaj, am inventat tot felul de povești.

Toate pe același calapod. Un creator părinte a făcut lumea așa cum e și veghează ca noi, copiii lui, să respectăm anumite reguli.
Toate poveștile astea stabilesc un contract implicit. Noi respectăm regulile iar creatorul păstrează ordinea.
Sau, privind din cealaltă direcție, noi păstrăm ordinea prin simplul fapt că respectăm regulile. Iar creatorul este acolo pentru a ‘acoperi’ ‘neregularitățile’. Cutremurele, eclipsele, inundațiile, epidemiile, etc. devin pedepse, semne, manifestări ale unei voințe exterioare nouă. Voință care poate, și trebuie să fie, înduplecată tocmai prin respectarea regulilor.

Tot acest ‘aranjament’ ne-a oferit confortul psihologic de care am avut nevoie.
Ordinea astfel construită ne-a ferit de ‘haos’. De Incertitudine!
Deja nu mai înaintam ‘în teren necunoscut’. ‘Ordinea’ funcționa ca o hartă a locurilor pe unde urma să trecem. Regulile pe care le aveam de respectat pur și simplu structurau viitorul.

Ei bine, toate aceste lucruri li se întâmplă – ni se întâmplă, de fapt, copiilor.
Pe măsură ce ‘deschid ochii’ încep să-și pună întrebări. Chiar dacă la început extrem de difuze. Mai degrabă simțite decât formulate.
Încep să sesizeze o ordine. Structurată de noi, de adulții din jurul lor. Care ordine este câteodată plăcută iar altădată neplăcută.
Pe care adulți îi pot ‘îndupleca’ prin anumite comportamente. Uneori prin respectarea regulilor, alteori prin ‘manipulare emoțională’.

Doar că noi, adulții, am ajuns deja într-o nouă etapă.
Îndiferent dacă mai credem sau nu în Dumnezeu, cei mai mulți dintre noi au aflat despre ‘știință’. Despre setul de reguli pe care le respectă chiar si Dumnezeu.

Avionul nu mai zboară prin voia domnului ci pentru că respectă legile fizicii.
Suntem capabili să aprindem lumina pentru că cineva a produs curentul electric. Voia domnului nu mai este suficientă.
Ne îmbolnăvim pentru că am luat un microb și ne vindecăm cu pastile. Rugăciunile ajută și ele dar…

Chiar și pentru cei care încă mai cred în existența unui Dumnezeu, ‘regulile’ au devenit cumva independente față de acesta. Chiar dacă mai credem în ‘pedeapsa divină’, aceasta vine doar pentru că noi am călcat regulile.
Dumnezeu a devenit, de fapt, inutil.

Și noi i-am luat locul!
Mare parte din reguli au început să fie formulate, și impuse, de noi. De noi înșine!
Comportamentul nostru nu mai este ‘firesc’ – ‘cum a dat Dumnezeu’, pănă nu demult, ci cum alegem noi să fie.
Deja, noi alegem dacă să respectăm regulile. Și ne asumăm, sau nu, costurile.

Reguli pe care le impunem copiilor noștri. Subalternilor noștri…

Din momentul în care am devenit conștienți de capacitatea noastră de a genera ‘firescul’, sau măcar de a-l influența, am încetat să mai fim simpli consumatori de ordine. Am devenit creatori de ordine.

Și, în același timp, de dezordine!

Plantăm grădini. Le tundem, le udăm cu tot felul de chimicale. Ingrășăminte, pesticide, alea-alea…
Și apoi ne întrebăm unde au dispărut insectele?!?
De ce se încălzește planeta?

De ce ne plâng copiii?
Când îi ducem la creșă. Ca să putem merge la serviciu. De dragul lor! Să le putem oferi tot ce n-am avut noi!
Când îi luăm de la creșă…

De când cu criza guvernamentală, Iohannis a ajuns un fel de ciuca bătăilor.

De unde, până nu demult, doar PSD-ul avea ceva cu el, acum este înjurat din toate direcțiile.

Mărturisesc că până acum cinci minute nu reușeam să înțeleg de ce.

Până la urmă, Iohannis de acum este perfect congruent cu cel de acum un an. Cu cel de acum 2 ani….
Și, din aproape în aproape, cu cel pe care l-am votat.
Constant, fără inițiativă. Adică mărginit și predictibil.

Și atunci?
De unde toate aceaste ‘luări de poziție’?
Ce-a făcut omul ăsta de a reușit să supere pe toată lumea?

N-a găsit o soluție?
Adică a lăsat ‘clasa politică’ să se descurce singură?
I-a lăsat pe ‘ei’ să scoată castanele din focul în care tot ‘ei’ le-au aruncat?

Cu alte cuvinte, politicienii de acum îi reproșează lui Iohannis că se comportă altfel decât toți predecesorii săi.
Iliescu a fost un pumn de fier într-o mănușă de ‘mamă dragă’.
Constantinescu un entuziast care a încercat să păzească stâna de lupi cu ajutorul unei haite de potăi.
Băsescu, un jder camuflat într-o blană de lup ca să dea bine în peisaj.

Ei bine, Iohannis a fost primul care a lăsat turma să-și poarte singură de grijă.
Primul care nu i-a mai obligat pe ciobani să lase lapte și pentru miei.
Primul care nu a luat tain de la lupi.
Și, dincolo de orice, primul care a refuzat, sau nu s-a priceput, să facă ordine între cei care trăiesc de pe urma turmei.

Supărarea turmei… e firească. Supărarea mieilor, cât se poate de normală!
Supărarea ciobanilor… e anormală! În sensul că ar fi trebuit să știe și ei atîta lucru. Dacă vrei să ai o turmă sănătoasă…
Dar care e treaba cu ‘prădătorii’? De ce s-au supărat lupii?

Simplu!
Pentru că turma are ocazia să-și dea seama cu cine are de-a face. Pe cine duce în spate!

Că ciobanii sunt nepricepuți iar lupii prea lacomi!
Și. mai ales, pentru că atât ciobanii cât și lupii au nevoie de o perdea de fum.

În spatele căreia să-și ascundă nepriceperea!
Incapacitatea de a-și gestiona lăcomia.

„Lipsa de încredere”.
Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.

De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.

Unii merg chiar mai departe.

Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…

Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.

Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.

‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.

De unde provine această neîncredere?

Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.

Să vă dau un exemplu.

Ion Antonescu.
Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial.
Evoluție relativ ternă până în 1940.
Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard.
Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.

Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori.
Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.

„Operaţiunea a avut loc în condiţiile în care, la 16 decembrie, Antonescu i-a cerut lui Alexianu: «Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odesa. Nu vreau să ştiu nimic. Poate să moară o sută, poate să moară o mie, poate să moară toţi!». Asta după ce, la 13 noiembrie 1941, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri, într-o discuţie cu guvernatorul Transnistriei, când acesta i-a confirmat cât de severă fusese represiunea afirmând că «Evreii din Odesa au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzi…», mareşalul a precizat: «Să faceţi aşa, pentru că eu răspund în faţa ţării şi a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere.» După nici două luni, în februarie 1942, Odesa avea să fie proclamată ″Judenfrei″.”

Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!

Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!

Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.

Și atunci?
Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum!
La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…

Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta.
Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă…
Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….

Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.

Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu.
O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne!
Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!

La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu.
OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei.
Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…

Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’.
Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’.
De ‘științele politice’.
Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.

Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’.
Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.

Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’!
Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă!
E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere.
Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!

Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan.
‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’.
Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!

Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx.
El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.

‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’

Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție.
Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.

Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate.
A transformat ura de clasă în virtute!
A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!

Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’.
Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.

Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie!
Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!

‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’

Simplu.
Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile.
În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri.
Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară!
Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți.
Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…

De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!

‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’

Te-ai prins!… În sfărșit…

Păi ce, ăilalți sunt mai proști?

Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate?
Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?

Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.

Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare.
Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.

Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos.
Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…

Și cum rămâne cu ‘încrederea’?

Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?

Cetățeanul țării în care:
Ștefan – „mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, ajunge să fie canonizat.
Mihai – cel care a formalizat iobăgia pentru a-si finanța campaniile militare, devine „Viteazul”.
Lui Antonescu i se ridică statui. Și osanale… După ce a oprimat, groaznic, atât pe evrei cât și pe țigani și care, doar pentru o promisiune făcută lui Hitler, a trimis sute de mii dintre ‘supușii’ săi să fie omorâți la Stalingrad și la Cotul Donului.
Ceaușescu este regretat. În diverse cercuri și fără nici un fel de rușine.

Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru?
Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm!
Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…

Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?

Dialogul a fost transformat în război mediatic.
Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’.
Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.

Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită!
‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’.
Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții.
Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.

Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare.
‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.

Nu m-aș grăbi.
Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii.
Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții.
Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.

Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”

%d bloggers like this: