Archives for category: cadre mentale

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

„Ca să avem succes în această luptă cu pandemia, întotdeauna am spus că este nevoie de încredere în instituţiile statului, instituţiile care administrează această perioadă dificilă. În acest context şi pentru a mă asigura că încrederea în instituţiile statului rămâne, am decis astăzi să fac o modificare la vârful Ministerului Sănătăţii.”

Florin Cîțu, premier.

PressOne i-a identificat pe toți cei 19 membri ai Grupului de Comunicare Strategică, entitatea care controlează de la finalul lui februarie 2020 întreaga comunicare despre evoluția epidemiei în România. 
Guvernul refuză în mod sistematic de mai bine de un an, în ciuda numeroaselor solicitări ale presei, ONG-urilor și a trei interpelări parlamentare, să spună publicului cine sunt membrii acestui Grup, singura autoritate care decide ce trebuie să știm – sau să nu știm – despre situația COVID-19 în țară.

Emilia Șercan, ziarist.

Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.

Interesant, nu?

Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.

Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.

Că autorul inscripțiilor ‘n-are toți boii acasă’… a recunoscut și Vasile Bănescu.
…expectorează mesaje grotești și, în accese de supremă inteligență, își scrie numele pe toate gardurile.

Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt.
Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede.
Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…

În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…

Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!

‘OK, un Fanatik cu mintea la cap!
Altceva?’

O întrebare.

Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări.
Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.

Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.

Agentul 007!
Agent provocator. Pus de cine știe cine…
Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…

Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!

‘Păi bine mă!
Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’

Uite și întrebarea.

De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea?
Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!

Cine e Vasile Bănescu?!?
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!

Zicea cineva ceva despre un protest antimască…
Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?

În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!

„Într-o epidemie nu există “eu”. Dar cum să explici asta unui popor care a zămislit expresii despre capra vecinului și decât să plângă mama…”

Pe lumea asta, există două feluri de expresii.
‘Citate celebre’ și proverbe.

Citatele sunt expresia gândirii cuiva.
Înainte de a deveni celebre – adică înainte de a fi acceptate în spațiul cultural unde circulă, au fost gândite de cineva. De cineva deja cunoscut.

Și proverbele au trecut prin aceleași faze.
Au fost întâi gandite de câte cineva și apoi au fost răspândite. În și de către populație. Tocmai pentru că idea exprimată era o expresie adecvată realității momentului. Și vor continua să circule pe toată durata în care idea respectivă își va păstra relevanța.

Există totuși o diferență fundamentală.

De cele mai multe ori, citatele atrag atenția asupra unui proces tranzitoriu în timp ce proverbele doar constată o anumită realitate.

„Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!” Lord Acton, 1887
„Nu atât că puterea corupe, dar că ea îi fascinează pe indivizii coruptibili!” Frank Herbert, circa 1965.
„Capul plecat, sabia nu-l taie!”

Primele două, citate, exprimă foarte clar o evoluție. Un sistem politic, suficient de stabil pentru a se afla într-o continuă autoevaluare, își rafinează percepția despre sine însuși. Indivizi preocupați își folosesc timpul pentru a se gândi la ceea ce îi preocupă iar concluziile lor sunt suficient de interesante pentru restul populației încât să fie băgate în seamă. Făcute să circule. Să circule suficient de intens încât să ‘rafineze’ modul în care populația se raportează la problema tratată.
Ultima spunere, un proverb, doar constată. O realitate. Realitatea unui sistem politic aflat într-o continuă frământare. O frământare atât de intensă încât doar ‘nebunii’ își mai asumă ‘ridicarea capului’.

Suntem, România – pentru prima oară, într-o stare de relativă normalitate.
De suficientă stabilitate încât să ne re-evaluăm proverbele.

Pe care să le folosim pentru a ne înțelege – pe noi înșine.

Asta fiind singura cale spre ‘luminița de la capătul tunelului’.

Tunel unde vom mai zăbovi până la Sfântul Așteaptă.
Adică atâta vreme cât vom mai folosi proverbele pentru a ne da singuri la gioale.

„Să moară și capra vecinului” a fost, din-totdeauna, expresia reproșului popular la adresa individualismului exprem.
„Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta” este cât se poate de rațional.

Proverbele reprezintă o provocare mult mai mare decât citatele.
Citatele sunt mult mai clare decât proverbele.
Citatele sunt, dacă vreți, pre-mestecate. Pre-digerate. Exprimă clar intenția autorului.

Proverbele sunt mai ‘opace’. Sunt mult mai dispuse la interpretări.

Interpretările ne aparțin nouă.
Nouă, celor care spunem că vrem să ieșim din tunel.

Nouă, care – de prea multă vreme de-a lungul istoriei, una am spus și alta am făcut.

Am un prieten, IT-ist, care-mi trimite, pe mail – din când în când, câte un newsletter.

Ăsta era de la start-up.ro. Adica de la ‘început în sus’…

Conform traducerii propuse de aceștia, vestiții ‘cercetători de la NASA’ s-au apucat să crească struguri – de vin, dar amănuntul ăsta nu are prea mare relevanță, „pe stația spațială”.

Băbăeți… eu știam că tehnologia modernă este extrem de precisă. Și că necesită un limbaj cel puțin la fel de precis…
Dacă instrucțiunile despre ce ai de făcut și informațiile pe baza cărora te apuci de treabă nu sunt foarte clare… cum să iasă ceva cu adevărat bun?!?

În condițiile astea, continuăm să folosim limbajul dezvoltat de bunicii noștri pentru a descrie voiajul pe calea ferată atunci când vine vorba despre călătoriile spațiale?
Dacă zâmbeam în colțul gurii când o auzeam pe bunica povestindu-mi la telefon – din ăla cu disc, ce a vorbit pe tren cu vecinii de compartiment, mă îngrozesc de spaimă atunci când cineva din generația fiului meu – student la informatică, pune la cale fraza

Cercetătorii cresc struguri de vin pe Stația Spațială Internațională

OK, bunica era oarecum neglijentă în exprimare. Dar asta și pentru că, pe vremea ei – în timpul refugiului, foarte mulți dintre ‘călători’ se urcau, efectiv, „pe tren”.


Aceiași laxitate din partea generația strănepoților ei mă îngrijorează.
Oamenii ăștia oare știu că strugurii chiar nu pot crește PE (adică ‘afară din’, ca să fiu de-a dreptul pedant), stația spațială?

Până la urmă, bunica a călătorit cu trenul. În tren, pe tren… măcar a fugit pe lângă calea ferată. A făcut cu mâna, dintre gâște, atunci când trecea Orient Expresul!
Strănepoții ei sunt bombardați cu tot felul de teorii… Că americanii n-au fost, de fapt, pe lună… Că Pământul e plat, că vaccinurile nu sunt bune și că ăsta pentru ‘Covrig’ are un cip de la Bilgheitz…

Facem și noi un pic de ordine?
În viețile noastre, nu altundeva!

Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.

Trai, neneacă!
Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă.
Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu.
Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!

Groapa lui Ouatu era o adâncitură de vreo 30 de metri. Pe fundul ei mizer şi insalubru, mustea apa. Sunt legende care spun despre această apă că era vie, dar probabil că era mai curând apă moartă.

În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.

După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.

Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia.
Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’.
Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.

Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări.
Existențiale!
Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.

Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:

Cum dracului?!?

Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.

Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați.
Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani…
OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua…
Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect.
În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…

V-a plăcut introducerea?

Mai țineți mintea poza de sub titlu?
Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?

Nu prea știți ce-s alea?
Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?

Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.

Nu, nu! Nu d-asta!
Din astalaltă, de jos.

Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.

Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o.
Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți.
Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….

Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’

Cred că e momentul să fac o paranteză.
Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă.
Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.

‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’

‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’

Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…

Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…

Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!

Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta.
Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’?
Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…

Fenomenul este cât se poate de normal.
Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente.
Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!

Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche.
Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…

Pentru alții, nu.
Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.

Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție…
Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă.
Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.

Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…

Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție:
– Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă?
– Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?

‘Turnătorii’…
Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta.
Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…

Și acum ne chinuim cu pandemia asta …
Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!

Ne ducem în continuare ‘după fentă’…

Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea.
Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!

O mână spală pe alta.
Și amândouă îngroașă obrazul…

Jurnaliştii de la Recorder au vrut să afle după ce criterii a fost recrutată, într-o funcţie cheie, o tânără fără minime cunoştinţe cerute de locul de muncă. Un post pe care l-a ocupat fără concurs, după ce a fost detaşată dintr-o administraţie publică din zona Moldovei.

Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta?
Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia?
Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?

Copilul luat ieri cu salvarea de la botez s-a stins astăzi de dimineață.

Biserica spune că îi este greu să înțeleagă ”de ce Dumnezeu a îngăduit această încercare grea”.

O parte dintre internauți este de părere că „ne merităm soarta ca nație

Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.
În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘.
Soarta. La ea mă refer!

Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…

Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’.
Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.

Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește.
Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…

Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date.
Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții.
Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…

Așa că noi am rămas puțin în urmă.
Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta.
Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie…
La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…

Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni!
Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat.
Dar poate fi studiat!
Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva!
Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.

Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră.
Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume!
Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…

Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!

Sau…

Suntem generația ‘fiică’ a celor care au ‘produs’ Romania comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care n-au prea avut de ales. Care au avut libertatea limitată dur de condițiile geo-istorice.
Suntem generația care a produs Romania post-comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care am avut libertatea limitată doar de fricile și de neputințele noastre.
Suntem generația mamă a celor care au venit deja după noi. Care au, deja, sufletele înhamate în jugurile cu care i-am împovărat noi!

Amândouă variantele sunt la fel de valabile?
Și-atunci? Cum am ajuns dintr-o parte într-alta?

Românii, precum mai toate celelalte popoare, se cred excepționali.
Până nu demult, eu credeam că suntem – toți, oameni. Unii mai pricepuți la unele, alții la altele, unii mai civilizați, alții cu o cultură mai veche… adică diferiți. Doar diferiți!
Și nici unii dintre noi excepționali.

De când cu pandemia asta a lu’ pește prăjit, am rămas cu un deficit de mers pe jos. Singurul sport pe care îl practic… De ceva vreme încoace, de când mi-am dat seama, încerc să remediez situația.

Așa se face că acu’ vreo oră eram la o trecere de pietoni. Așteptam. Lângă mine apare o … cetățeancă. Masca sub nas, privire ageră… Se uită-n stânga și-n drepta… apoi țuști pe carosabil. Cel care venea din stânga… ce să mai facă… frânează… ridică din umeri la mine și pleacă mai departe.

Conduc de vreo 30 de ani. Mă apropii de prima jumătate de milion de kilometri. Nu-i foarte mult… dar nici puțin… Mai interesant este faptul că am condus pe 4 continente. Dincolo de Istanbul, în insulele Canare – dar asta poate că nu se pune, e aproape ca-n Europa, în America… ‘Acasă’, adică ‘pe continentul nostru’, am ajuns până la Hamburg și până în Creta.

‘OK, și ce legătură e între ‘cetățeanca’ de pe trecerea de pietoni și accesul tău de lăudăroșenie?!?’

V-am spus că era și un semafor pe acolo? Cât se poate de roșu?
Roșu pentru pietoni…

Peste tot e plin de nebuni. Inclusiv de oameni care se năpustesc printre mașini…
Și totuși! În nici unul dintre multele locuri pe unde am condus n-am văzut atâția bătrâni traversând strada ca și cum ar fi fost ‘blindați’. Ca și cum ar fi datoria șoferilor să aibă grijă de ei… Nu se uită – sau chiar dacă se uită, nu le pasă… nu țin cont de culoarea semaforului…

După ce a trecut nenea care nici măcar n-a claxonat-o pe babă, am trecut și eu. Tot pe roșu… dar măcar n-a trebuit nimeni să frâneze pentru mine….

‘Băăă! Te caută moarte-acasă și tu umbli de nebun pe străzi!’

Vedeți cât de exccepționali sunt Românii?

%d bloggers like this: