Archives for category: cadre mentale

Am vrut să las următorul text pe post de comentariu.
Site-ul respectiv nu acceptă păreri.
Așa că am promovat comentariul la rang de postare.

Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?

Da și nu.

Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.

Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”

Să revenim la diferența dintre cele două de legi.

Da.
Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’
Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.

Nu.
Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei.
Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii.
Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă.
Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.

Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre.
Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.

Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.

Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.

Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.

Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta….
Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….

Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative.
Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim.
Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…

Relative la noi, care putem să le facem mai bune.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.

Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu.
După vrerea realității…

Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor.
Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe.
Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe:
– Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13!
– Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.

‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’

Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți.
Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’.
Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.

Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult)
Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă:
– Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii?
– N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității…
– Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie!
– Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!

‘Chiar că te-ai dus cu pluta!
Ce legătură are sula cu prefectura?!?’

După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!

Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus…
Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!

OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural.
Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’…
Toate astea sunt cât se poate de reale.
Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.

Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar.
‘Noi’ și ‘Ei’!
Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…

În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!

Până își bagă dracu’ coada…

Uite că am căzut și eu în capcană!

Reformulez!
Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!

De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’.
Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.

Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.

Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….

„Să nu uiți că am avut fabrici de automobile la Pitești, Craiova, Câmpulung-Muscel, București, am avut fabrică de autobuze și troleibuze la București, am avut fabrică de camioane la Brașov, fabrică de tractoare la Brașov,…”
.

.

.

„Aveam de toate, așa să le zici, dar într-o zi de Crăciun, slugile occidentului și trădătorii acestui neam, după ce s-au plătit toate datoriile externe și începeam și noi să o ducem bine după atâta muncă, l-au împușcat după o mizerie de proces!
De atunci nu mai avem nimic, totul s-a furat, totul s-a demolat, de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!” ( TEXT PRELUAT)

81 comentarii”

Conceptul cheie al acestui demers este ‘am avut’!

Adică ‘am facut ceva ce nu a rezistat în timp’.

Ce facem în situatia asta?
Acum, că ne-am dat seama?

Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina?
‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…

Sau ne uităm în oglinda?
Și ne întrebăm:

Da’ noi am fost cu adevărat vrednici?
Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?

Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște.
Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!

Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile…
Dar diferența? Care e diferența?
Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!

Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.

„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!

Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin…
O fi fost și mai puțin educat.
Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului!
Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât…
Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…

Cureaua de legătură dintre stăpânire și stăpâniți!
„Activiștii de partid, de stat și ai organizatiilor de masă și obștești, a cadrelor din conducerea unităților socialiste, a ….”
Cei care aveau în fișa postului să transpună ‘indicățiile’ în ‘proceduri’. Să operaționalizeze ‘strategia’.
Au făcut ei corelațiile necesare?
Sau au făcut orbește – și țâțâind de frică, ce li s-a spus?
Au gândit – adică au contribuit cu ceva, sau doar si-au apărat spatele?

‘Vânătoare de vrăjitoare!!!’

Nu!
Eu nu caut vinovați!
Vreau doar să înțeleg. Să înțeleg ce s-a întâmplat.
Să pun degetul pe fotografia rănii. Să o arăt!

Și cine o avea ceva de înțeles… n-are decât să tragă concluziile!
Pe care le consideră necesare.

În Ucraina mor oameni.

Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.

În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare.
Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei.
Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.

Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă.
De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.

Am să fac o paranteză.
Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii.
Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă.
Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie.
Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea.
Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.

Să revenim la momentul prezent.

Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’.
Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.

Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.

Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă.
Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față.
Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.

Aici am nevoie să mai fac o paranteză.
Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin.
Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei.
Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.

Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’.
Pe Putin.
Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…

Înapoi la explicații.

Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați.
Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu.
Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.

‘Ce, noi suntem mai proști?!?
Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’

Ei bine, până aici a fost simplu.
Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor.
‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…

Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’.
Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară.
Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.

Niște indivizi unidimensionali.
Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia.
Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.

Eu sunt interesat de altceva.

Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’.
Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.

Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.

Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…

‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină!
Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!

În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție.
Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….

Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?

Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov?
Asta ne dorim?!?

Iar concluzia trasă de unii dintre observatori, “În final deznodământul are doar două valențe: Putin pierde sau Putin câștigă” este valabila doar pe termen scurt. Foarte scurt!

Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.

Doar că pe pielea noastră!
Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult.
În viitorul cât se poate de apropiat!

Putem negocia si cu stră-strănepoții lui Kim-Ir-Sen…
Toate negocierile astea vor avea același rezultat!

Dacă vrem să rupem cercul vicios, dacă vrem să evităm apariția unor noi Putini/Stalini/Zedongi, trebuie să înțelegem că Putin este consecința modului în care am negociat, noi, cu Stalin.
Că Xi este consecința modului în care noi am re-integrat China în lume. După ce am negociat acest lucru cu Mao Zedong.

Da, evident, orice război se încheie printr-o negociere.
Da, Macron are dreptate. O Rusie umilita va fi un partener de negociere mai dificil decât o Rusie care va reuși să-și salveze ‘fața’.
NB. Vorbim aici de Rusia, nu de Putin!
Rusia trebuie să găsească o cale cât mai onorabilă de ieșire din această situație.
Situație în care a fost pusă de Putin…
Că Rusia va ieși din această situație împreună cu Putin… sau fără… asta e treaba Rusiei.

Treaba noastră este să ne asigurăm că Rusia care va fi ieșit din această situație nu va mai reprezenta un pericol pentru noi.
Și asta nu pentru că Rusia va fi slabă!
Ci pentru că noi ne vom fi organizat astfel încât să nu mai fim la mâna Rusiei. Sau la mâna oricui altcuiva.

Suntem suficient de multi si de diferiți – Europa, America de Nord, Japonia, Australia, încât să putem face față oricăror provocări. Dacă vom reuși să devenim un exemplu pentru restul lumii…

Doar că înainte de a deveni un exemplu cu adevărat demn de urmat, avem mare nevoie să facem curățenie în curtea din spate!

Bunicii mei paterni au trăit în Colentina. Undeva între triaj și fabrica de săpun Stela.
Vara stăteam la ei, săptămâni la rând. Din când în când, mergeam cu bunicul la piață. La Obor, adică.
Câteodată traversam Mihai Bravu să mergem la ‘Predoleanu’. Da, am apucat magazinul vechi. A fost dărâmat, împreună cu Calea Moșilor dintre Mihai Bravu și bulevard, abia după cutremurul din 1977.
Aveam 11 ani în 1972, atunci când a fost dezvelit monumentul “1907” – vis-a-vis de Predoleanu. Nu-mi aduc aminte să-mi fi facut vreo impresie. Mai am în nas mirosul de fierărie din magazin dar n-am nici o amintire, din epocă, cu privire la monument. Care era, totuși, uriaș. Mai ales pentru un copil.
În toamna lui ’80 ‘m-au luat’ în armata. Încă mai era de mâncare în magazine. Când m-am liberat, în primăvara lui ’81, deja bătea vântul printre tejghele.
Unul dintre primele drumuri pe care le-am făcut, după întoarcerea în București, a fost la bunica. Bunicul murise, de mult.
Am trecut și prin hală. Singur, de data asta. Prin hala Obor. Era de nerecunoscut.
Poate că cea mai bună descriere a situației a fost ce condensată în noua legendă urbană ce însoțea statuia din fața halei.
‘Stați, nu dați năvală. În hală nu e carne. Ăsta de jos a murit de foame!’
Hala s-a dărăpănat de tot, în fața ei a fost construită noua primarie pentru sectorul 2 iar “1907” a fost mutată în Parcul Florilor.
Și nimeni nu mai știe unde a fost magazinul lui Predoleanu!


Sic tranzit gloria mundi…

Dacă aș crede în Dumnezeu, Rusia lui Putin ar fi pentru mine Diavolul.
Dar nu cred. Așa că spuneți dumneavoastră cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?

De fiecare dată când cineva spune „iadul adus pe lume de ruși” putiniștii își freacă mâinile.

Iadul a fost adus pe lume, iadul despre care vorbim acum, de către Putin. Ajutat de câteva mâini la fel de criminale ca ale lui și de către o mare masă de ‘nedumeriți’ care, practic, (încă) nu-și dau seama ce li se întâmplă.

Atunci când spunem „iadul a fost adus pe lume de ruși”, adică de toți rușii, îi băgăm pe toți în aceiași oală. În aceiași oală ‘criminală’.

Adică îi facem jocul lui Putin!

Ce își doresc dictatorii? Toți dictatorii?

Ca ‘supușii’ lor să stea ‘strâns uniți în jurul „Marelui Conducător”’?

Ce ne dorim noi, cei care vrem să scăpăm de alde Putin?

Ca ‘supușii’ să vadă, odată, cât de ‘gol’ este împăratul lor?

Și cum să facă supușii acest lucru? Cum să vadă cât de gol este împăratul dacă noi, cu pana noastră, îi împingem, strâns, cu spatele la respectivul împărat?!?

Dacă, prin cuvintele noastre, validăm minciunile împărătești?
El, Putin, le spune rușilor că fără el, fără protecția lui, sunt pierduți.
Iar noi, care abia așteptăm să scăpăm de Putin – adică abia așteptăm ca rușii să ne scape de Putin, spunem că ‘rușii aduc iadul pe pământ’…

Mai întâi trebuie să facem noi diferența între criminali și nedumeriți.

Abia după aceea putem să pretindem nedumeriților să vadă goliciunea lui Putin.

Și, ca să răspund la întrebare, românii care continuă să fie putiniști după toate cele întâmplate sunt, și ei, de două feluri. Criminali – plătiți sau, efectiv, ‘duși cu pluta’, și ‘nedumeriți’.
Și aici trebuie să învățăm – tot noi, cei care ne pretindem democrați deschiși la minte, cum să-i deosebim.
Altfel nu vom reuși niciodată să-i ajutăm pe nedumeriți să deschidă ochii.

Tratându-i pe toți la fel, ca pe niște „vite”, îi vom ajuta pe criminali să mâne întreaga ‘cireadă’ – inclusiv pe noi, la abator!

Pentru mine, Băsescu are două merite care plutesc pe un ocean de … nu-mi plac cuvintele mirositoare așa că prefer să nu le scriu de-a dreptul.

Ne-a scăpat de Bombonel și a avut curajul să spună o chestie pe care n-am mai auzit-o spusă de cineva aflat la nivelul lui.

Conform principiului ‘fă ce spune popa, nu ce face popa’, am cam avea – ca națiune – ce învăța din cuvintele alea.

“Corupţia ţine atât de sectorul public, cât şi de sectorul privat, iar preşedintele a susţinut că nu mută la nimeni responsabilitatea, dar că aceasta trebuie “împăr­ţită şi asumată”.

Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””

Că el facea una și spunea pe dos…. Asta știm.
Dar uite că la un mandat și jumătate dupa Băsescu, încă n-am învățat mare lucru… Cu toate că el a dat, practic, ‘tot din casa’.

https://www.zf.ro/eveniment/basescu-ataca-nokia-si-ford-si-continua-sa-i-critice-pe-bancheri-9060677

Personajul Băsescu conține o mare doză de tragism.
A apărut pe scena politică într-un moment propice. La o răscruce a istoriei.
A intrat în forță și destul de spectaculos.
Era suficient de ‘om din popor’ pentru a stârni simpatia unei relative majorități.

După care a dat cu mucii-n fasole.

‘Lumea’, mai ales cei care l-au votat, l-ar fi trecut cu vederea pe Petrov.
Dar n-au putut din cauza de Udrea.
Ar fi trecut, poate, cu vederea si casa din Mihaileanu…
Dar scaderea lefurilor si a pensiilor… în vreme de criza… în timp ce primăria capitalei, schimba – sfidător, bordurile…

Ar fi putut intra în istorie pe ușa din față și călare pe un cal alb.
Așa… îngroașă rândurile la ‘ce bine ar fi fost dacă’….

De astăzi, gata.
Am scăpat! (Doar unii dintre noi, adică cei încă prezenți, dar asta e altă discuție)

Se renunţă în primul rând la utilizarea măştii atât în spaţiile exterioare, cât şi în cele interioare nu va mai fi obligatorie, ea este necesară

Alexandru Rafila, Ministru al Sănătății, vorbind
„în contextul ridicării restricţiilor”.
Adevărul, 8 Martie, 2022

‘Se’ indică diateza reflexivă.

Nu prea mai țin eu minte cum venea cu diatezele astea dar sigur era cu ‘pe sine se’.

Adică, de exemplu, ‘Eugen Ionescu se spală pe dinti’. Adică se spală ‘pe sine’!
Eugen Ionescu își spală dintii săi!

In sensul asta, nu pricep deloc cum vine treaba cu ‘se renunțarea’ la mască.

Se renunță masca pe sine? Cu toate că rămâne necesară?

Renunțăm noi la mască? Cu toate că rămâne necesară?!?
Și de ce mai avem nevoie de ‘se’?

Renunțăm noi la noi înșine?
Și atunci ce mai contează masca…

Am citit pe undeva că SARS Cov 2 poate produce nu știu ce efecte asupra creierului.
Pierdere de materie cenușie, markeri care indică o îmbătrânire accelerată…

Nu mai continui că l-a luat durerea de cap pe săracu’ Ionescu!
Care n-are nici o vină… el doar a ‘inventat’ Absurdul…

El doar ne-a avertizat de existența lui. A absurdului!
Ne-a învățat cum să recunoaștem că suntem ‘înăuntru’…

Noi, în schimb, ne-am rătăcit!
Ne-am rătăcit, noi pe noi înșine, înlăuntrul cercului nostru strâmt.
Din ce în ce mai strâmt…

Iar steaua aia nu mai răsare dracului odată!

De pe FB adunate:

„toată știința este redusă la 0 (zero) din momentul în care Dumnezeu este scos din ecuație.
Asta o zic ca viitor medic.”
„… Dr. Ben CARSON, care a făcut operația gemenilor siamezi în 1987, operație care până atunci nu supraviețuise nimeni. Secretul operației este că, Dr Carson Ben, este creștin Adventist si un Medic cu Mâini înzestrate”

„Ce fel de viitor medic credincios? Ăsta-i oximoron. Poți să fii credincios pentru tine, dar nu băga credința/religia în știință! Pune în funcțiune gărgăunii și gândește critic!
Nu uita, religia a fost mereu contra științei!”

Prima chestie care îmi sare în ochi este limba folosită de ‘viitorul medic’.
„operație care până atunci nu supraviețuise nimeni”… Așa o fi gândind el, pe scurtătură… o fi traducerea automată de vină… de, nici trollii ăștia nu au resurse nelimitate la dispoziție…

Să depășim ‘formalitățile’ și să intrăm în cestiune.

Treaba e complicată rău.
Am să încep prin a reaminti că eu, unul, sunt agnostic. Că n-am habar dacă există vre-un dumnezeu ‘fizic’. Care să-și fi băgat coada pe undeva. Care să fi cauzat – sau măcar contribuit cu ceva la, apariția lumii. La ‘devenirea’ ei în ceea ce este acum. Tot ce știu este că eu, unul, nu am nevoie de un astfel de ‘agent extern’ care să ‘justifice’ ceva. Ceva din ceea ce există.

Constat totuși niște realități care nu pot fi contestate. Chiar dacă sunt de natură ‘metafizică’. Adică produse de credință. De credința oamenilor în Dumnezeu. În Dumnezeul fiecăruia dintre ei.
De la actele de eroism ale Maicii Tereza până la ororile săvârșite de Inchiziție.

În sensul ăsta, spusele ‘viitorului medic’ încep să capete greutate. Știința devine ‘neutră’ – adică ‘fără valoare’, atunci când este operaționalizată de ‘oameni fără Dumnezeu’. De oameni cărora nu le pasă de nimic altceva în afară de propria persoană.
Medici care aleg profesia doar pentru câștigurile mari. Avocați care se folosesc de știința dreptului doar pentru a ocoli legea. Preoți care îmbracă sutana doar pentru că buzunarele acesteia sunt niște adevărați magneți pentru ochii dracului. ‘Cadavre didactice’ care aleg cariera exclusiv de dragul vacanțelor lungi. Oameni politici care se folosesc de științele politice pentru a ajunge la putere, pe care putere o folosesc apoi doar în scop propriu…

Pe de altă parte, atunci când alegi să sprijini un personaj precum Trump – declarând că faci acest lucru în numele credinței, devii o demonstrație cât se poate de clară a faptului că nu e suficient să crezi în ceva!

Mai departe.
„Religia a fost întotdeauna împotriva științei”?!?

Unii ‘capi religioși’ au fost, într-adevăr, ostili – până la extrem, unora dintre aceia care activau în domeniul științei. Știm cu toții că Giordano Bruno a fost ars pe rug din ordinul nu mai știu cărui papă.
Pentru că spusele lui Giordano Bruno puneau în pericol poziția respectivei căpetenii religioase…

Doar că ororile săvârșite de anumiți ‘oameni ai bisericii’ nu trebuie să ne facă să-i uităm pe cei care – tot oameni ai bisericii fiind, au contribuit enorm la apariția si progresul științei. Charles Darwin s-a pregătit, la universitate, pentru a intra în rândul clerului anglican iar Georges Lemetre – părintele Big-Bangului, a fost preot catolic. Doar primii doi care mi-au venit în minte….

‘Religia a fost împotriva științei’ este, de fapt, un ‘fals’.
Teologia susține că ‘voința Domnului’ poate fi aflată prin studierea consecințelor sale. Prin studierea ‘realității care ne înconjoară’. Adică exact ceea ce face știința…
Iar realitatea este că majoritatea ‘oamenilor de știință’ din trecut – și o parte dintre cei contemporani nouă, au fost – și continuă să fie, credincioși. Toți aceștia au studiat realitatea – și continuă să o facă, încercând, pur și simplu, să intuiască voința lui Dumnezeu. A Dumnezeului în care crede fiecare dintre ei.

Până la urmă, atât religia cât și știința sunt moduri de raportare la realitate. Moduri de gândire. Având atât o dimensiune individuală cât și una socială.

Iar efectele care apar în zona realului – modul în care noi schimbăm lumea, sunt consecințele felului în care noi, indivizi și societăți, acționăm în fiecare dintre spațiile de gândire pe care tot noi le-am definit.
Consecințe ale felului în care noi, indivizi si societăți, alegem să punem în practică credințele și informațiile pe care le avem la dispoziție.

%d bloggers like this: