Archives for category: alegerile pe care le facem

Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.

Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.

Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.

Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.

Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.

Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani.
Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică!
Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.

Și încă ceva.
Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’.
Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață.
‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți.
Toți îl uram.
Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’.
Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.

Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică.
Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun.
Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!

Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii.
În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.

Din cauza pandemiei?
Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…

Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă.
Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.

Teama de reacții adverse, lipsa de încredere în vaccinuri în general, nivelul scăzut de educație științifică, suspiciunile de manipulare – toate sunt subsumate lipsei de încredere în autoritate și duc la frânarea campaniei de vaccinare anti-Covid în România.

Dan Petre, sociolog, 31 Mai 2021.

Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’!
Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?

Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți…
Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’?
Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap!
Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…

PS.

Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe.
‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.

PS II

Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar.
Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.

https://www.mediafax.ro/politic/alegeri-parlamentare-2020-live-update-prezenta-la-vot-in-timp-real-cati-romani-au-votat-pana-acum-live-update-19770200

https://www.agerpres.ro/documentare/2020/12/04/parlamentare2020-prezenta-la-vot-la-alegerile-parlamentare-din-romania-de-dupa-anul-1989–620888

https://www.g4media.ro/de-ce-nu-se-mai-vaccineaza-romanii-dan-petre-sociolog-romanii-sunt-printre-cei-mai-superstitiosi-si-religiosi-din-europa-si-ca-au-mai-multa-incredere-in-pseudo-si-para-stiinte-decat-in-stiinta-li.html

Voi folosi conceptul introdus de Maslow pentru a încerca să intuiesc la ce ‘etaj’ se află România. Ca dezvoltare socială…

Avem niște nevoi.
Pe care le știe toata lumea. N-are nici un rost să le înșir aici.

Avem o ‘organizare socială’. Populație, antreprenori și politicieni. Care interacționează într-un spațiu politic definit de legi democratice și își asigură subzistența pe o piață liberă care funcționează pe principii capitaliste.

Conform fișei postului, politicienii sunt aceia care ar trebui sa identifice și ierarhizeze prioritățile. Problemele care trebuie rezolvate. Apoi să propună societății diverse căi de urmat. Fiecare grupare politică în funcție de interesele pe care le reprezintă și de ideologia cu ajutorul căreia judecă lucrurile.
Restul populației este chemată – la date fixe precum și ocazional, să aleaga prin vot între variantele propuse de diversele grupări politice.

În afară de alegerile la nivel național, regional și local, democrația mai presupune și niște alegeri ‘interne’. Adică în interiorul partidelor. În timpul campaniilor electorale ‘interne’, partidele au ocazia să-și (re)definească și caracterul, nu doar să-și aleagă liderii.

Discutând această poziționare, unii se întreabă ‘Ce-o fi în capul lui Orban’? Având în vedere că acum 3 ani doar 21% din alegătorii de pe listele electorale au ieșit să voteze….

Înainte de a intra ‘pe fond’, aș vrea să mai adaug o imagine.

Ce înțeleg eu din toată chestia asta?

Că piramida nevoilor s-a transformat într-un aisberg.

La bază, avem nevoile Romaniei. Ca țară.
Deasupra lor, avem nevoile politicienilor. Nevoile indivizilor intrați în politică și nevoile partidelor, ca organizații.

Aceste două niveluri se află ‘sub apă’. Toată lumea știe că sunt acolo. Pentru că fiecare dintre noi vede vârful aisbergului! Dar nimeni nu știe cu adevărat până unde se întinde fiecare dintre aceste două straturi. Ce forma are fiecare dintre ele…
Asta pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să o facă nu discută – „cinstit și lăutarește”, pe aceste teme. În afară de niște ONG-uri – care se străduie dar nu sunt băgate în seamă.

Se vede, în schimb, ce se întâmplă la suprafață.
Pe scena politică, pe ecranul televizoarelor si pe monitoarele device-urilor multi-media…
Se vede cum acționeaza politicienii noștri.
Ce fac și ce spun. Cum votează atunci când au ocazia și ce spun în diverse ocazii…

Cum am spus la început, treaba noastră – adică datoria civică – este să evaluăm prestația si propunerile politicienilor.
Să determinăm cu ce se ocupă aceștia.

Cu rezolvarea problemelor obștii sau cu rezolvarea problemelor lor?

Și mai e o chestie. Din modul cum acționează politicienii putem determina și ce părere au despre noi.
Mai bine spus, ce cred ei că vom face noi.

Să revenim puțin la cel mai precis sondaj de opinie făcut vreodată în România.
Referendumul pentru Familia Tradițională…

Optimiștii s-au bucurat că n-a trecut.
Pesimiștii s-au întristat că România alunecă pe o panta periculoasă.
Iar eu sunt încă îngrozit de-a dreptul!

21.10% la suta dintre cei înscriși pe liste au ieșit la vot, iar 91.56% dintre ei au votat DA!
Referendumul a fost anulat pentru ca prezența la vot a fost mai mică de 30%.

Cu alte cuvinte, avem în țară trei milioane și jumătate de votanți extrem de disciplinați. Cărora li s-a spus să facă ceva iar ei au dus sarcina la îndeplinire.
Ce s-ar fi întâmplat dacă cei care au organizat referendumul ar fi ‘periat’ listele electorale?
N-au făcut-o pentru că nu era în interesul lor?

Nu era în interesul lor ATUNCI…

Având în vedere noile poziționări ale unora dintre politicieni și modul în care se fac și se desfac alianțele de facto dintre taberele politice…

UDMR nu este de acord cu alegerea primarilor în două tururi de scrutin.
PNL voteaza o moțiune introdusă de tabăra social democrată din Parlamentul European pentru a face în ciudă USR-Plus iar PSD se abține de la acel vot.

Aproape 1 000 000 de romani au făcut cerere de rezidență în UK. Or mai fi încă trei milioane în restul UE.

Dacă pe listele electorale ar fi fost doar 14 milioane – in loc 18, acei trei milioane și jumătate de ‘disciplinați’ ar fi fost suficienți pentru a modifica Constituția. Și să nu uităm că Senatul – în calitate de cameră decizională, a adoptat propunerea de modificare a Constituției cu 107 voturi pentru (PSD, ALDE si PNL), 13 împotrivă și 7 abțineri.

Vom trăi și vom vedea ce se va întâmpla în continuare.
Se vor apuca politicienii să rezolve problemele noastre, ale tuturor?
Sau vor continua să le rezolve pe ale lor, profitând de ‘bezmeticeala’ noastră? Și de ‘disponibilitatea’ manifestată de 21% dintre noi?

Iar întrebarea de 1000 de puncte este:

Politicienii ca politicienii.
Ce facem noi? Noi aștia care ne dăm rotunzi… Care credem că le știm pe toate…
Dăm vina pe ‘disciplinați’? Pe politicieni?

Sau ne trezim și noi odată?
Încercăm să înțelegem ce se întâmplă în sufletele ‘disciplinaților’? Ce-i face să fie o pradă ușoară în față politicienilor fără scrupule?

Dacă reușim să le luăm ‘apa de la moară’, toți ‘fățarnicii’ se ‘usucă’ repede… Nici unul nu e ‘de cursă lungă’.
La noi e robinetul… Noi suntem cei care trebuie să ne hotărâm odată!

America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție!
Da, dar uite ce frumos miroase….

N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu.
Prea se-mpuțiseră lucrurile…

În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd.
Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu.
Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…

Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog.
Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…

Inclusiv în Piața Universității!

Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului.
N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba.
Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun…
Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…

Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului.
Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…

Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității.
Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.

Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.

Așa credeam eu…
Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați?
Să te expui oprobiului extern?
Să riști alienarea unei părți din populație?
Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?

Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…

Nici măcar nu știam ce zi era.
La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…

Abia în momentul acela am înțeles…

Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis!
Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață?
Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!

Oprobiul extern a fost căutat!
Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….

Alienarea cărei părți din populație?
Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!?
Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”?
Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.

Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”…
Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor!
Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului.
Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!

Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie.
În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic.
În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC.
În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…

Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei….
Și nici nu se amestecau!
Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi…
Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo…
Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…

Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt?
De unde bani, de unde viziune…

Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta.
Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme.
Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni…
Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.

Aviz amatorilor.
Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!

Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.

Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla.
Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.

Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.

Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’….
Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.

Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației.
Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”.
Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…

În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.

În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea.
Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.

În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina.
În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…

Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță.
Fenomenul a rămas același.
Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță.
Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.

N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.

Și mai e ceva care mă roade.
Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția…
Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni!
Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare…
Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre

E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?

„Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii”

Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare.
Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit.
Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve.
Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.

Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății.
Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.

Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.

Care cooperare depinde de două lucruri.
De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane.
De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.

Deciziile pot fi bune sau proaste.
Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia.
Dacă sunt proaste…

Și iar ne-am întors la comunicare…
Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor.
Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale.
Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.

Responsabilitate și pricepere…

Aveți grijă băăă!
Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!

Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…

Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune:
– Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână!
– O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.

Mă urc pe bicicletă și dăi pedale.
Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’.
Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.

‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.

Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic.
Până la urmă, care e motivul de bucurie?

Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta?
Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască?
Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții?
Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?

‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.

Pe bune?
Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?

OK, am înțeles.
Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile.
Inclusiv tâmpeniile mele…

Da’ totuși… parcă televizorul e altceva!
Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…

Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’.
Duceți-vă la ‘întâlnire’.
E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!

Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog.
Într-o postare scurtă…

Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.

În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc.
Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo.
Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….

Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența.
Între timp, m-am mutat din Giulești.
N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.

Așa că a rămas pe Duminică…
Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.

Am luat-o la picior.
Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă.
Am ajuns pe la 3. După amiază.
La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.

Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta.
Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.

Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva.
Să mai stăm o oră…?
Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm.
A apărut o doamnă. De pe stradă.

-Să duc buchetul în biserică?
– Putem intra?!?
– Bineînțeles!

A deschis, firesc, poarta. Și a intrat!
Am urmat-o.

Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete.
Înăutru mai erau două persoane.
Încă două au mai intrat între timp.
Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.

Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică?
Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?

Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….

https://www.ilcaragiale.eu/opere/nuvele_si_povestiri/o_faclie_de_paste.html

Nu stiu la voi dar la mine a avut efect aproape instantaneu.

Eram programat la 8.
Am ajuns la 7:50. Mai erau vreo 3 oameni. Pe trotuar… În fața unui spital de urgență… În dreptul intrării pe care scrie UPU… intrare închisă și păzită de un portar!

În întreb. Pe portar:
– Care-i treaba cu vaccinarea?
– Aveți programare?
– Da.
– La 8 începe. Vă chem eu.

Bag și eu măinile în buzunare și aștept.
Mai apare un tip.
– Cine e ultima persoană?

Repet, pentru cine nu a reținut, cu tot cu el eram vreo 5.

Mai apar încă doi.
Portarul ne deschide ușa și ne spune unde să mergem. Adică exact la ușa care era sub „Unitate de Primiri Urgențe”
Intrăm. Și aflăm că „abia la 8 începe”. Ieșim. ‘La aer’.

Între timp, câte unul, câte doi, trecuserăm de 10 persoane. Dintre care două stăteau cu masca sub nas iar o a treia fuma o țigară. Unul dintre ‘veterani’ – cu masca sub nas, le indică noilor veniți ‘ordinea de bătaie’. Abia ce termină, apare o tânără care ne cere voie să ‘intre în față’, împreună cu soțul, pentru că n-au avut cu cine să lase copilul – sugar, așa că l-au luat cu ei. Toată lumea acceptă.

Apare un nene care ne împarte niște formulare.
Începe cu cei de lângă ușă. Când să treacă la cei mai depărtați, o parte dintre cei aflați la capătul cozii – între timp ne strânsesem vreo 15, trec pe lângă cei care așteptau și se înghesuie în jurul celui cu formularele. Bineînțeles, apar și proteste…
Iese o asistentă. Care ne roagă să … mai ales în ziua de Florii…

După ce s-au apucat de treabă, cei de la spital s-au dovedit a fi bine organizați.
Totul mergea uns, coada a dispărut în doi timpi și trei mișcări.

Doi dintre beneficiari au ridicat problema ștampilei…
– Adeverința asta (de vaccinare) n-are și ea o ștampilă? Poate să o falsifice oricine… Dacă ies din țară, o ia cineva în seamă?

Li se explică că degeaba o falsifici, e trecută într-un registru ‘online’ care este verificat de fiecare dată când cineva face uz de respectiva adeverință.

Am început prin a menționa că la mine a avut efect aproape instantaneu.

Cum stăteam eu acolo să treacă sfertul ăla de oră, au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Prin cap, bineînțeles.

Programul celor care se ocupă de vaccinare începe la 8.
Înainte de prima injecție, personalul trebuie sa facă câteva pregătiri. N-are rost să intru în amănunte.
Și atunci? De ce primii vaccinabili sunt chemați tot la 8? Dacă vaccinarea efectivă nu are cum să înceapă înainte de 8 și-un-sfert?

De ce continuăm să ne comportăm ca pe vremea lui Ceașcă? Să ne ‘băgăm în față’?

De ce suntem în continuare fascinați de ștampilă? În epoca cloud-ului?
După aspect, cel puțin una dintre persoanele interesate de problemă ar fi trebuit să-și dea seama, citind adeverința, despre care-i treaba în propoziție…

E clar. Dacă după prima injecție am fost în stare să-mi pun atâtea întrebări, cred că după rapel…
Ăsta să fie efectul chipului?!?

Mă duc la cineva cu o problemă.
În centru. Printre ultimele blocuri construite de Ceaușescu. Atât de în centru încât are și ‘portar’.

Holul de la intrare era plin.
Cineva schimba o lampă, cocoțat pe-o scară.
Doi băieți tineri scoteau un frigider relativ vechi din lift.
Într-un colț era o gramada de polistiren și niste folie de plastic, probabil de la electrocasnicele noi care fuseseră deja duse sus. Alături așteptau o mașină de spălat uzată și un colet încă ambalat.

Stăteam în cumpănă. S-o iau pe scări, să-i aștept pe băieți să termine de cărat…

Dinspre etajul 1 începe să strige un tip:

– Băi nea… Ce se-ntâmplă cu liftul? Aștept de un sfert de oră!

Cineva, care pânâ atunci îl ajutase pe cel care schimba lampa, îi răspunde:

– Domnul Ionescu, de la 6, își schimbă electrocasnicele.
– Și nesimțiții aștia care le-au adus, de ce nu le cară pe scări?

Între timp, tipul coborâse suficient de mult încât să devină vizibil. Era în tricou, pantaloni de trening și papuci de casă.

N-am ce face și mă bag în seamă.

– Știți cât costă transportul unei mașini de spălat pe scări? Dacă blocul nu are lift?
– Ce mă interesează pe mine? Astea sunt ale lui Ionescu!
– Dar ale dumneavoastră? Cum au ajuns în apartament? Sau spălați cu mâna?

A luat-o pe scări în sus. N-avea de gând să plece nicăieri.

Îi întreb pe băieții de la livrări:

– Voi de ce n-ați spus nimic?
– Treaba noastră e să cărăm, nu să educăm lumea!

Portarul, ce să zică și el …
Electricianul râdea de mine de pe scară.

Cică nu-ți alegi vecinii …

Da’ nici să-i rabzi pe toți să ți se … în cap!

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

%d bloggers like this: