Archives for category: altruism

Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.

O fi bine? O fi rău?
O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație?
Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.

Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară.
Mă voi rezuma la a sădi întrebări.
Și la a trage concluzii personale.

Privesc diagrama și mă îngrozesc.
Pentru că mai am deschisă o pagină de net.

„Ultimul studiu, făcut la începutul lunii februarie, arată că peste 51% dintre români vor să se vaccineze împotriva COVID-19.”
„La acest moment avem aproape 60% dintre profesori care s-au înscris pentru a se vaccina.”
„Din rândul personalului didactic auxiliar peste 60%, 61-62% dintre persoanele din acest segment doresc să se vaccineze.”, a spus Genoveva Farcaş, inspector general şcolar ISJ Iaşi.”

Să presupunem că am căzut în cap.
Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin.
Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.

Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg…
Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească!
Să nu ne fi rărit destul?!?

Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.

Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…

Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație?
Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!

Sau cei implicați deja în sistem?
Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!

”Meseria de profesor nu şi-a pierdut doar “aura” prestigiului social, ci şi conţinutul. Cândva, profesorul era profesionistul unui domeniu…Acum, profesorul a ajuns un repetitor: mai înainte de toate nu are mijloacele de a se păstra în contact cu lucrurile semnificative din domeniul său, apoi nu mai are timpul, diponibilitatea (şi – de multe ori – nici formaţia necesară) pentru a le aprofunda. Cum s-a ajuns aici? Care a fost logica acestei decăderi?” 

Declasarea profesorimii române, Mihai Maci,, 2019.

Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații.
Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate.
Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească.
Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.

Înțelegem chestiile astea?
Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea?
O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.

Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”?
Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!

Trump summoned supporters to “wild” protest, and told them to fight. They did

One of my high-school mates had emigrated to Canada. From Romania. He’s been living there for 25 years now. We keep in touch. A few years ago, he told me:

“We come from their future. I currently experience things which had already happened in Romania.”

His prophecy had been fulfilled, and then some, yesterday. The sixth of January, 2021.

1991, Romanian miners occupying the Romanian Parliament.

The differences between the two instances exist and they are not insignificant.

Both Trump and Iliescu – the Romanian president at that time, had been democratically elected. Both on populist platforms, even if the concept wasn’t as widely used in 1991 as it is now.

Only 1991 wasn’t the first time the miners had come to Bucharest.
In 1990 Ion Iliescu – the ‘cripto’ communist leader who had risen to power as a consequence of the 1989 uprising, had ‘thanked’ the miners for quelling a ‘festering’ anti neo-communist protest organized mainly by students.
In fact, this had been yet another precedent. ‘Occupy’ Piata Universitatii 1990 versus Occupy ‘Everything’ 2011.
In 1991, the miners had, again, ‘occupied’ Bucharest. Again, ‘supposedly’, under their own volition. The then prime minister, Petre Roman, had adopted some very stringent free market reforms. Which had fallen foul of both Iliescu and certain swaths of the population. Hence the miners had not been driven back to Valea Jiului until Petre Roman had been revoked from office.

And 1991 wasn’t the last time the miners had attempted to make themselves noticed…
As the old saying goes, it’s harder to quiet down a hornet’s nest than to stir it up!

We’ll see, as the blind man always says.

“How absurd to imagine that something we can make could actually deliver us from problems we could not free ourselves from!”
Dr. Allen Ross, Dead Idols or the Living God

According to Abraham Maslow, people’s lives are ‘staged’.
During the first four, each individual ‘must’ – ‘inside’ whatever circumstances Mother Luck had granted them, provide for their ‘needs’.
Only after they had reached the fifth stage, individuals have the opportunity – but no ‘obligation’ other than that each of them impose upon themselves, to ‘reinvent’ their own personae. Maslow had used ‘self-actualization’ to describe the process.

In religious terms, the whole thing is known as ‘coming to peace with oneself’.

No more ‘absurdity’ here!
There’s so much each of us can do in order to move ‘forward’…

‘And where is this famous ‘forward’?!? How are we, individually and/or collectively, to determine which is the ‘good’ direction?!?’

Is our ‘imagination’ good enough to come up with a solution for the “problems we could not free ourselves from”?

The carpenter measures with a line

    and makes an outline with a marker;

he roughs it out with chisels

    and marks it with compasses.

He shapes it in human form,

    human form in all its glory,

    that it may dwell in a shrine.

He cut down cedars,

    or perhaps took a cypress or oak.

He let it grow among the trees of the forest,

    or planted a pine, and the rain made it grow.

 It is used as fuel for burning;

    some of it he takes and warms himself,

    he kindles a fire and bakes bread.

But he also fashions a god and worships it;

    he makes an idol and bows down to it.

Half of the wood he burns in the fire;

    over it he prepares his meal,

    he roasts his meat and eats his fill.

He also warms himself and says,

    “Ah! I am warm; I see the fire.”

From the rest he makes a god, his idol;

    he bows down to it and worships.

He prays to it and says,

    “Save me! You are my god!”

Is ‘induction’ a comprehensive enough solution?
Or ‘too much of a good thing’ will never fail to become ‘bad for you’?


Let me put it another way.

‘One size fits all’.
How many times have you been really satisfied by such a ‘solution’?
Do you really think an ‘idol’ fashioned by a carpenter – by the most talented carpenter, even, will ever satisfy the needs of at least one blacksmith?

‘But how about the idols fashioned by Plato’s king-priests?’

To answer this question – this excellent question, if I may say so myself, we must turn back to Dr. Allen Ross’ Dead Idols. To the difference between the Dead Idols and the Living God, to be more precise.

‘Criterion for what?’

If you pay close enough attention to what’s written above, you’ll notice that not passing the falsifiability test doesn’t mean than an assertion is false! Far from it, actually!
Not passing the falsifiability test – ‘if a claim is compatible with all and any states of affairs’, only means that that claim is both ‘true’ and unscientific! Simultaneously true and not scientific!

‘And what has any of these to do with God?!? With the Living God or with any of the Dead Idols humankind has built for itself? And later discarded?’

I’m afraid you’ll have to come back for the answers.
Or, to put it differently, I’ll gladly welcome you back!

Two days ago, I did a very stupid thing.
I cleaned it, then I forgot to turn it back on.

A small freezer.

This morning, after throwing everything away and while washing the plastic containers, I realized – again, how much we depend on each-other.

The freezer itself was made by somebody else.
The electric current it uses comes into my home as a consequence of many people cooperating for this purpose.
The food I cooked and stashed away had been grown by an unknown number of toiling individuals and distributed, then sold, by yet another legion.
The garbage I made on this occasion will be disposed of by yet another team of hard working people.

I’m grateful to all these individuals!

All of them make my very life possible.

All of YOU, actually!

Thank you.

Happy Winter Solstice, everybody!

A good place to start understanding what Covid had done to us is the cemetery.

A man had died. A good man had died.
Of old age. Covid had nothing to do with it.

But his beloved wife, and one of his daughters, could not attend his funeral service. They had tested positive while he was in hospital.

On the other hand…
On my way home, I stopped by to see an old friend. He lives alone and has a rather frail health. No relatives and, due to his relativelly old age, only a couple of able-bodied friends.
It’s a good thing that we have phones. If I’ll ever be quarantined simultaneously with his other friend, he’ll depend exclusivelly on delivery services….

Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.

Piața, nu viața! Nu încă „viața”!
Dar măcar suntem pe drumul cel bun…

Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!

‘Ai înnebunit și tu?
Ți-a luat Covidu’ mințile?’

Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.

Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron.
De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!

Asta la nivelul superficial de analiză.
Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…

O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’.
‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi.
‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.

Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.

Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…

Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.

‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’

Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate.
Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…

Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță!
De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…

Să vedem… după cum spuse orbul.
Poate că ne vine mintea la cap.

Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!

Ca să nu termin brusc!
Documentându-mă pentru postarea asta, am găsit un articol despre Sorin Lavric. Viitor senator de Neamț.
Descris ca fiind ‘scriitor și filozof’. Și ‘doctor’! Doctorat obținut sub atenta îndrumare a lui Gabriel Liiceanu

Dacă nici acum nu înțelegem că ne-o facem cu mâna noastră…

Vreți acum să mint și să închin elogii ipocrite femeii? Nu pot să spun că femeia excelează prin gândire logică, mai ales prin aptitudini filosofice. Îmi pare rău!

Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?

Pentru mai multe informații cu privire la profilul alegatorilor ‘activi’ în 2020:

Soția mea a avut Covid. Covid 19!

Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă.
Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv.
Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.

A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…

Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.

Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…

Și ca un preambul la ceea ce urmează:

După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor.
Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă.
La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri…
Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.

„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”

Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:

„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”

„Să-l f#% în gură și pe Orban!”

„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”

„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”

„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”

„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”

Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…

N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine!
Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’…
Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…

How do we vote?
For a candidate/party or against? Usually against the incumbent… Or against what we dislike…

What do we vote for? What do we expect?
Leadership or stewardship?
Do we expect our elected officials to take us by our collective hand and lead us through darkness or just want them to turn on the light?
To make it so that we may lead whatever lives we choose for ourselves ? For as long as we behave in a generally acceptable manner, of course…

Which brings us to ‘what democracy really is’ and ‘how can we make it work for real’?

First of all, let me point out that no democratic ‘arrangement’ had ever failed. For as long as it managed to maintain its democratic nature, of course….
Secondly, no authoritarian regime had survived for long. And most of them had fallen under their own weight rather than under outside pressure.

You see, even the ‘weakest’ democracies are way more adaptable than any authoritarian regime. The fact that anybody can voice their concerns sheds light on each problem, as it arises. The fact that all positions under the despot are filled with yes-sayers actually blinds all authoritarian regimes.
Furthermore, the fact that ‘we, the people’ has peaceful means to ‘fire’ those who do not rise to the occasion makes it possible for the society, as a whole, to survive ‘the event’. Even if the previous ‘decision maker’ could not find a way out. Faced with the same predicament, an authoritarian regime must first pass through a revolutionary transformation…

Then, if democratic regimes have such an evolutionary advantage compared to the authoritarian ones, why are we still confronted by so many dictatorships?

Because democracy demands something which is in short supply.
Mutual respect among all members of a given society!
Furthermore, democracy works only when the questions seeking answers are about the ‘how-s’ of the matter and not about the ‘what-s’.
A democratic society will remain democratic for only as long as its members continue to stick together. To have a common goal. To share a common weltanschauung.

As soon as a society allows itself to be divided into ‘parties’ promoting antagonistic interests its previously democratic arrangement will fade into ‘mob-rule’. Which is the ante-chamber of authoritarianism.

As some of you might already know, two weeks ago my wife tested positive.
Hence we had to spend 14 days in isolation.
During which we had some interaction with the government bureaucracy. Through mail and telephone.

Meanwhile we witnessed, with an even keener than before interest, the public discussion about the whole thing.

Here’s what I learned.

The government bureaucracy, no matter how well intended its members might be – many of them on temporary positions, as expected during an emergency, is very close to the brink.
Meanwhile, the public – at least too many of those sharing their thoughts on FB, is still far from realizing the depth of the crises.

And here’s what I experienced.

Not knowing what’s going to happen to you is the worst thing.
Not knowing what’s going to happen to those you love is even worse.

Because you’re so busy worrying, you’re practically useless.
OK, you know statistics are on your side.
But statistics are not infallible. Hence ‘what if?’!

On top of being worried for your own, and your family’s, fate, comes the ‘political’ incertitude.
That sowed by the ‘naysayers’. And trafficked by the equally worried citizens. Specially by those who find themselves backing the opposition.

Things like ‘the mask is no good’. From ‘the mask cannot protect you’ to ‘the mask is a nuisance’ and ending with ‘the mask is dangerous’.
And besides being ‘no good’, the ‘mandate to wear one in public infringes upon our human rights’!

On top of that, the naysayers attempt to convince us that ‘we’re on our own’! That ‘government will not lift a finger to help us!’.
That its entire attention is focused on serving the ‘special interests’ which control it.

For all it’s worth, here’s my ‘official position’ on the matter.

We’re indeed on our own.
As we’ve always been!
The ‘government’ – all governments, is composed of humans.
Of people, like you and me.
Hence no government will ever be willing to do more for us than we are willing to do for our neighbors!

We are the ones who need to survive.
Because in order to thrive – as we all wish, we need to survive first!
As a fully functional social organism, mind you.
Hence we are the ones who need to start doing things!

And the first thing we need to do is to determine what comes first.
Our right to walk without wearing a ‘muzzle’?
Or our right to protect each other against a disruptive virus!

Se întreabă câte unii pe net:

‘Pentru cine lucrează guvernul ăsta?
De ce închide piețele dar lasă supermarketurile deschise?’


‘Guvernul ăsta n-are nici o logică!
Ce rost are să închizi circulația pe timp de noapte?’

Guvernul n-are nici o logică….

Păi de unde să aibe?
Având în vedere că sunt și ei oameni…
Exact ca noi!

Cum ne-au spus unii că dreptul de a nu purta mască e mai important decât dreptul de a nu ne infecta, cum s-au găsit câte unii să dea jos ‘botnița’!
Să facă mișto de cei care continuă să o poarte.

Să îndemne, practic, la ‘nesupunere civică’!
În numele Libertății și a Drepturilor Omului…

Iar vinovat pentru toate astea este… cine altul?!? … Guvernul….

NOI suntem vinovații!

Noi n-am purtat masca.
Noi nu ne-am spălat pe mâini!
Noi tragem acum…

În clasele 1-4 am avut o Învățătoare. Doamna Codescu.
Nu țin minte să-i fi spus cineva, vreodată, ‘tovarășa’.
În clasă, bineînțeles. N-am de unde să știu ce se întâmpla în cancelarie.
Copii fiind, de multe ori foloseam scuza ‘păi așa mi-a spus….’
Doamna Codescu zâmbea și, învariabil, punea întrebarea:

Păi dacă-ți spunea … să te arunci în fântână, te aruncai?!?

Tu de ce nu porți mască?
Având în vedere că virusache se transmite ‘pe calea aerului’?

Tot guvernul e de vină că suntem noi proști?
Și ‘punem botu” precum niște copii de școală primară?

%d bloggers like this: