Archives for category: Tara din care traim

Un număr de cadre medicale și-au dat demisia.
Unii invocând lipsurile din spitale, unii circumstanțe personale… alții pur și simplu fără motiv.

Internauții români de pe Facebook au început să se poziționeze.
De la brutalul ‘dezertori’ până la ‘primul lucru pe care trebuie să-l cerem de la guvernanți după ce trece criza este să reconstruiască din temelii sistemul de sănătate’.
Trecând prin ‘Toți sunt de vină. Chiar dacă nu luau toți șpagă, toți știau ce se întâmplă. Nimeni n-a făcut nimic. Singurul mod prin care unii dintre ei și-au manifestat dezacordul a fost plecarea. S-au dus și nu s-au mai uitat înapoi.’

Ce ziceți despre ‘Toți suntem de vină!’?

E adevărat că nu toți medicii cereau șpagă.
Din păcate, aproape toți acceptau. Plicurile pe care le strecuram noi. În buzunarele lor. În buzunarele halatelor lor albe…

Până nu demult, logica noastră era simplă.
‘E firesc să primească, au salariile foarte mici.’

Salariile angajaților din sistemul de sănătate erau într-adevăr mici.
Iar noi am fost atât de înguști la minte încât am lăsat-o așa cum căzuse.
‘Dă-i încolo. Au destui bani!’

Asta până în momentul în care din ce în mai mulți dintre ei au preferat să-și ia ei singuri talpășița. În loc să mai accepte șpaga noastră.

Abia atunci am înțeles cât de rămas în urmă era sistemul nostru de sănătate.
Abia atunci când personalul medical a continuat să plece și după măririle atât de substanțiale ale lefurilor din sistem.

Cred că a venit momentul unei reale schimbări la față.
Cred că a venit momentul să încetăm a mai cere ceva celorlalți înainte de a ne uita un pic în sufletul nostru.

Înainte de a cere guvernanților restructurarea sistemului de sănătate. Înainte de a cere celor din sistemul de sănătate să-și pună în pericol sănătatea lor pentru a apăra sănătatea noastră.

Înainte de a cere toate aceste lucruri este momentul să înțelegem că noi suntem cei care am dat șpăgile. Că noi suntem cei care am îngăduit, mai ales după 1990, sistemului să devină din ce în ce mai corupt.
Da, noi suntem cei care acum tragem ponoasele.
Cu toții. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri, femei de serviciu, pacienți, aparținători. Toți.

Victime și Vinovați. În același timp.

Tocmai de aceea va fi suficient să ne schimbăm noi.

Iar după ce ne vom fi schimbat noi, nu va mai fi nevoie să le cerem celorlalți să se schimbe. Pentru că ne vom fi schimbat, deja, cu toții.

Sau, măcar, suficient de mulți dintre noi.

Pentru ‘recenți’, ăsta era reproșul adus, imediat după Revoluția anti-comunistă din Decembrie ’89. celor întorși din exil.

Pentru mai multă exactitate, fraza nu era atât un reproș cât mai degrabă un argument. Folosit de contra-revoluționari în încercarea lor de a convinge ‘masele populare’ – care urmau să voteze ‘liber’, că ‘la vremuri noi, tot noi!’

Complicat? Confuz?

Pentru început, o idee care poate părea șocantă.
‘Poate că ‘revoluțiile’ sunt momente de cotitură și prilejuri de schimbare fundamentală, dar ‘stările de fapt’ sunt mai degrabă ‘puse în scenă’ de contra-revoluționari’. Această idee – revoluționară, de-a dreptul, a fost lansată de Ilie Bădescu. Sau, cel puțin, la el am întălnit-o eu.
Profesor român de sociologie, cu vederi mai degrabă apropiate de dreapta conservatoare… lucru destul de neobișnuit pentru membrii profesiei sale. Adică atât pentru profesori cât și pentru sociologi.
Dar câtă dreptate are! Cum ar putea fi descris Iliescu – Ion Iliescu, cu un alt termen? Acțiunile sale au fost cât se poate de contra-revoluționare! Rezultatul politicilor sale a fost conservarea a cât mai mult din ceea ce exista pe vremea regimului comunist. Că a fost conservat mai degrabă ce era lipsit de funcționalitate și distrus aproape tot din ceea ce funcționa, cât de cât… asta este, fiecare face ce poate.

Cert este că, precum orice (contra)revoluționar care se respectă, Iliescu – și gașca sa, au adâncit fracturile care existau deja în societate. Între țărani și orășeni, intelectuali și muncitori. politicieni și cetățeni, mase și elite, între cei care au rămas și ‘transfugi’.

Fracturi care au fost exploatate – și adâncite, în continuare, de toți ‘pescuitorii în ape tulburi’ care și-au făcut mendrele în politica dâmbovițeană din ultimele trei decenii.

Prevăd – și să dea Domnul, vorba marxistului, să mă înșel cât se poate de amarnic, că recenta epidemie va constitui prilejul unui nou puseu de învrăjbire. Între cei rămași – din multe și varii motive, ‘acasă’ și cei plecați să-și caute norocul ‘afară’.

Câteva mii dintre cei un milion și jumătate de oameni plecați – cu acte și fără acte, la muncă în Italia s-au întors acasă. Cu toate că fuseseră rugați să nu facă acest lucru. Împotriva evidenței că, în felul ăsta. își pun în pericol rudele și prietenii. Se poate spune că cei care au făcut lucrul acesta – fără a avea un motiv serios, au căzut la examenul de responsabilitate socială.
Câteva mii, sau chiar zeci de mii, dintr-un milion și jumătate.

Să vedem ce vom face noi, restul. Cei rămași aici.
Se vor găsi vre-unii dintre noi să le reproșeze ’emigranților’ – în grup, comportamentul unui minuscul număr dintre ei?
Se vor găsi suficient de mulți dintre ‘autohtoni’ care să ‘pună botul’? Și să se transforme în portavocea ‘pescuitorilor în ape tulburi’?

Sau vom reuși să refacem atât de des invocata unitate națională?
Știu că termenul a devenit desuet. Repetat până la sastisire de propaganda comunistă, „în jurul ‘marelui conducător’”, și batjocorit în continuare de propaganda naționalistă de după ’90.
Și totuși!
Nici o comunitate, națională sau de orice altă natură, nu poate supraviețui – și cu atât mai puțin prospera, în absența solidarității dintre membrii ei.
A unei solidarități active, bazate pe respect reciproc.

Suntem în fața examenului de maturitate.
De maturitate socială.

Care o fi efectul pe termen lung al faptului că tranzacționăm, la vedere, Adevărul și Libertatea? Precum și Femeia, Bursa, Cultura

Și cât de ironic este că în capitalism nu mai poți cumpăra Munca? Un lucru absolut normal pe vremea comunismului…

Cică își duce unu’ calul la oborul de vite.
Destul de repede, potențialii clienți se prind că amărâtul – calul, nu vânzătorul, era orb, surd și nici nu prea mai mai avea dinți în gură.
‘De ce l-ai mai adus în târg? Cine crezi că-l mai cumpără?’
‘Păi nu vreau să-l vând. Doar să-mi bat joc de el!’

Oare mi-or spăla și mie geamurile anul ăsta?
Ce vrea sa facă Spiru Haret cu sulul ăla de hârtie igienică?
Și de ce are cârpa aia-ntre picioare?
După cine se uită lung Mihai?
Și de ce stă Gheorghe Lazăr cu spatele la el?
‘Asta e… ce poți să mai spui…
Dacă așa ne-ați făcut, așa ne aveți!’
Ion Heliade Rădulescu

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.

Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…

Clădirea din stânga este încă actuala Catedrală Patriarhală iar în dreapta, în zare, sunt turla noii Catedrale ‘a Neamului’ și Palatul Parlamentului.

Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…

Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.

N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!

Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!

Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.

Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?

Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?

Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!

„Când foamea ne va răscula…

Unii spun că ‘ce nu te omoară, te face mai puternic’.
Poate. Amintirea momentului constituie întotdeauna un sprijin. Un precedent care îți aduce aminte de ceea ce ai fost în stare să faci. Peste ce ai fost capabil să treci…

Sprijinul devine mult mai puternic atunci când supraviețuitorul înțelege ceva din experiența trăită. Dacă nu atunci, măcar mai târziu…

Cert este că cele trăite lasă urme. Suficient de adânci încât să le pierdem din vedere.

Seria documentară „1989 – Decembrie roşu”, la TVR 1 | VIDEO

Abia aseară, la treizeci de ani după, mi-am dat seama cât de nepotrivită este alăturarea dintre „rație” și „libertate”.
Mi-au trebuit 30 de ani, mai mult de jumătate din viață, să realizez cât de adânc îmi intrase în suflet conceptul de „limită”. Zahărul era cu porția, carnea era cu porția, uleiul era cu porția, pâinea era cu porția… așa că atunci când am rupt băierile, chiar și libertatea ne-am luat-o cu porția.

Doar cât am considerat noi. Că ne-ajunge.
O rație…

Destul de liberi?!?

Se vede că cicatricile supraviețuirii sunt suficient de adânci încât să ne urmeze și dincolo.
Sunt curios dacă trec și peste generații.

Ce părere or avea copiii ‘lor’ despre toată chestia asta?
Cum o fi să te simți „destul de liber”?!?

Cu spatele la zid….

Clisura Dunarii, 2006

Foișorul ăsta a fost construit pentru a apăra frontiera.

Adică pentru a împiedica fugarii să-și încerce norocul în lumea liberă. Asta pe vremea când CSP-ul comunist planifica bunăstarea clasei muncitoare…

Apoi pentru a împiedica ‘contrabandiștii’ să ‘exporte’ combustibil în Serbia pe vremea embargoului.

Între timp a fost vândut la fiare vechi… acum vreo doi ani n-am mai văzut nici unul pe malul Dunării.

PS.
CSP = Comitetul de Stat al Planificării. „Înainte de 1989 Comitetul de Stat al Planificării (CSP) era instituţia centrală care  coordona activitatea de planificare a economiei naţionale şi repartiza materiile prime şi produsele necesare  diferitelor ramuri şi subramuri ale economiei.
Această planificare se baza pe cifrele raportate de ministere şi de judeţe. Dar, acestea, pentru a se evidenţia, raportau producţii mărite,  fără legatură cu realitatea. La rândul lor, întreprinderile îşi planificau producţia pe materii/materiale care în realitate nu existau întotdeauna. Situaţia devenea stânjenitoare când era vorba de export, de respectarea unor contracte
…” Octavian Silivestru, Rador.

Embargoul sârbilor, paradis pentru români”.

https://kmkz.ro/de-ras/daca-vreti-sa-va-invatati-pisica-sa-latre-asta-e-poza-pe-care-trebuie-sa-i-o-aratati

Cică ‘ridendo castigat mores’…
Poate…
În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…

Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă…
Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.

Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….

Luați-vă bre un câine!!!

Îl scoli de la 7. Poate, dacă are noroc, de la 7 jumate.
Îl îmbraci și-l bagi în mașină. Adormit și nemâncat, o să-i dea ăia ceva acolo.
Ajungi, odată cu traficul, și începi să cauți loc de parcare. De multe ori blochezi un garaj. Și te înjură câte cineva care întârzie el din cauza ta.
– Dă-l în mă-sa, uite ce căsoi are. În mijlocul Bucureștiului. Când o să am banii lui, am să-mi fac o casă în mijlocul câmpului, să nu mai miros eșapamentul altora.
O să ridici din umeri dacă te întreabă cineva cum o să meargă la școală copilul pe care îl duci la creșă. Acum ești prea ocupat să ajungi repede la servici. Iar o să te fută șeful la cap cu chestia aia care trebuia făcută ieri. Ca toate celelalte…

Pleci, în sfârșit. Bine că trebuie să-l iei pe ăla micu’, că altfel te mai ținea nebunul cine știe căt. Chiar dacă ai stat deja o oră peste program și iar o să fii ultimul părinte. Bine că măcar o să-l îmbrace educatoarea … Nu de alta, dar vrea și ea să plece odată acasă. La copiii ei…
Nici tu nu știi cum ai ajuns. Nebunia de pe stradă crește de la o zi la alta. Descoperi că nu ești ultimul. Atât de ne-ultimul încât și la ora asta singurul loc de parcare e tot în fața garajului celui cu care te-ai certat azi dimineață.
– Dă-l în mă-sa, doar n-o veni chiar acum!
Fugi înăutru și descoperi că trebuie să-l și îmbraci. Mai sunt cinci copii și educatoarea stă cu ei la povești. Nu poate să-i îmbrace pe toți odată și, oricum, ar muri de cald. Îl bagi cumva în haine, îi dai banana care trebuie să-i țină de foame până când ajungeți acasă, îl iei de mână și…
Bine măcar că n-a venit ‘căpcăunul’ acasă. Mai stai un minut să termine prâslea banana. Arunci coaja pe jos – de unde coș de gunoi pe străzile astea mici și doar n-o să murdărești mașina firmei. Pleci în sfărșit spre casă.
Unde-o să ajungi peste vre-o oră…

Poate că ai folosi și tu transportul în comun, ca cei care n-au mașină… dar cea mai apropiată stație e la aproape un sfert de oră…. și asta doar dacă-l iei pe ăla mic în brațe… iar drumul e plin de gropi și bălți… afară e întuneric… și dimineața și seara… bine că măcar au strâns căinii vagabonzi…

Uite, Ceaușescu a făcut creșele astea când i-a adus pe muncitori de la țară! Îl duceai frumos luni de dimineață… și-l luai tocmai sâmbăta! Nu te interesa că era departe de stație. Aștia de ce nu mai fac altele? Poate mai mici și mai dese, să nu mai pierzi atâta vreme pe drum… Că tot spun ei că-i interesează îmbătrânirea populației și lipsa forței de muncă!

Dar tu, tu ce faci?
Ce faci ca să ieși din ‘cercul ăsta strâmt’?
Și nu singur… că ieși degeaba, dacă toți prietenii tăi rămân acolo!

%d bloggers like this: