Archives for category: identitate colectiva

De vreo trei-jdă ani încoace, ne-am tot trezit.

Dar niciodată până la capăt.

În ’89, „De Craciun ne-am luat rația de libertate.”
În ’90 eram deja obosiți. Așa că ne-am culcat înpoi. „Noi muncim, nu gândim!”

Am tot soilit până în ’96. Când ne-am sucit în somn. Și-am mai dormit, pe parte cealaltă, încă 4 ani.

La cumpăna dintre milenii, ne-am trezit din pumni.
Atât de adormiți fusesem până atunci că mai aveam puțin și ne trezeam conduși de Tribun. Așa că am făcut cruce cu stânga și l-am uns, din nou, pe ‘Ilici’. Pentru a patra oară…

În 2004, am zis că rupem gura târgului. I-am angajat pe Moromeții să ne cânte și, în frunte cu Marinaru’, l-am trimis pe Bombonel să frece puntea.
Și iar ne-am trezit că dăduserăm din lac în puț… tratamentul era cel puțin la fel de nasol ca boala…

Partea cea mai proastă e că din ce în ce mai mulți dintre noi au obosit să se tot trezească. Și-au rămas blocați în proiect.

Indiferent de ce au făcut, de la Iliescu la Dragnea și Firea, psdeii se bucură de încrederea a cel puțin 20 – 25 % din electorat.
După toate măgăriile la care a fost asociat, grupul politic condus de Băsescu mai adună încă mult prea multe voturi.
Liberalii nu înțeleg, în ruptul capului, ce se întâmplă. Cum să-i ia pe oameni.
Iar noii veniți, USRPlus, sunt plini de entuziasm dar….
Ieri m-au oprit unii să semnez pentru ei. Vin alegerile locale și… În mod normal, aș fi făcut lucrul ăsta cu bucurie. Am refuzat, oarecum confuz. Chiar nu-mi dădeam seama ce se întâmpla cu mine. Peste 10 minute, când m-am întors, am înțeles. Era la apusul soarelui iar cei de la USRPlus își puseseră măsuța în așa fel încât să nu-i deranjeze lumina. Pe ei! Numai că asta însemna că toți cei opriți stăteau cu soarele-n ochi… Bine-nțeles că majoritatea refuzau… I-am atras atenția celei care mă oprise la dus, spunându-i că ar trebui să caute un loc mai la umbră. Mi-a răspuns că „Bună idee!”. N-am stat să văd daca o și pun în practică. Dar mă duc diseară pe-acolo!

Să vedem ce facem în continuare…
Iohannis îi trage tare cu ‘greaua moștenire’. Din punct de vedere practic, are dreptate. Toată administrația e osificată iar mare parte din merit cade în poala celui mai mare și mai important partid din Romania. Nu doar pentru ca a fost la putere, direct sau indirect, cea mai mare parte din aceste trei decenii. Ci pentru simplul motiv că este, efectiv, cel mai mare partid din Romania. Adică reprezintă interesele celui mai mare grup organizat, din punct de vedere politic, de cetățeni români.
Și cum administrația publică este compusă din… cetățeni români și lucrează pentru cetățenii acestei țări….
Are cineva impresia că administrația publică – locală sau centrală, chiar lucrează pentru noi? Adică pentru noi toți?

Și-atunci?
Cel mai mare partid, prin guri cât se poate de avizate, reproșează actualei puteri toate lipsurile administrației publice. Și bine face. În momentul de față, ‘cel mai mare partid’ este în opoziție. În cine să dai, în opoziție fiind, dacă nu în cei aflați la putere?!? Chiar dacă cea mai mare a incompetenților de care ne împiedicăm acum au fost ‘montați’ acolo chiar de către cei care astăzi strigă ‘hoțul’…
Cei aflați acum la putere, în loc să promită o reformă administativă, îl scot pe Iohannis în față. Și-i dau să interpreteze, fad, aria ‘PSD-ul e-n toate!’ Păi da… de frică ca nu cumva să se mobilizeze toată funcționărimea…

Și noi? Restul?

Noi când pricepem că, de fapt, e vina noastră? A tuturor!

Noi ne-am tras pe cur în ’96. Și l-am lăsat singur pe Constantinescu.
Asta după ce, în primăvara lui ’90, în loc să facem muncă de agitație ‘la țară’, ne-am adunat în Piața Universității și ne-am ținut, unul pe celălalt, de mânuță…
Tot noi n-am fost în stare să-l dăm jos pe Băsescu după ce ne lămurisem căte parale face. Și așa mai departe…

Ne vine odată mintea la cap? Ne trezim?
Că până nu-i împingem noi, de la spate, ‘aștia’ n-o să facă nimic ca lumea.
Indiferent de partid!

OK, unii sunt mai simpatici. Poate chiar mai cinstiți… Dar fără ajutor din partea noastră, a celor mulți, nici unii dintre ei nu pot face nimic semnificativ.

Nu prea i-a ieșit pasiența Preafericitului…
A construit, cu ajutorul lui Mamon, un templu mai înalt decât Coșmelia Poporului.
Și, cu toate astea, din locul pe unde se plimbă poporul muncitor, țîșnitoarea lui Firea pare mai cu moț decât ctitoriile predecesorilor săi…

„Pleacă, copile chiar dacă mă doare!
Aici nu sunt speranțe de a trai normalitatea promisă!
Nu-ți irosi viața, sperantele, energia pentru cauze pierdute!
In fond, cea mai ușoară cale de a-ți trăi viața este să-ți urmezi visul!”

Încă o confirmare a tezei care ne învață că realitatea este un construct social.
Care ne spune că ne-o facem cu mâna noastră!

Întâi am pierdut vremea. Ca nație. Vreo douăj-de ani.

După care, în loc să ne apucăm de recuperat timpul pierdut, am început să ne sfătuim copiii să plece. De tot!

Una e să-i impingem de la spate să se ducă afară să învețe. Și să se întoarcă. Iar noi, între timp, să facem oarece ordine pe aici, prin bătătura. Astfel încât, odată întorși, să ne putem apuca cu toții de treabă.
Aici, unde sunt atâtea de făcut. Unde totul este la început. Unde jocurile nu sunt, încă, atât de făcute ca afară.

Și cu totul altceva este să-i învățăm, de mici, cu gândul că ‘aici nu mai e nimic de făcut’. Să-i împingem, efectiv, afară. Să-i obișnuim cu gândul plecării. Pe și pe noi, laolaltă.
Adică să ne demobilizăm singuri. Să ne aruncăm, de bună voie, în brațele celor care ‘ne vor proști’.

Scriind chestia asta mi-am adus aminte de cuci.


Adică de păsările alea care își depun ouăle în cuiburile altor păsări. Din care ouă ies niște pui suficient de zdraveni încât să arunce din cuib odraslele perechii gazdă.
Noi facem invers. Ne alungăm singuri puii.
Făcând loc, în felul ăsta, copiilor ‘lor’…. care nu sunt atăt de ‘zdraveni’ ca ai noștri! Că altfel s-ar duce ei să învețe ‘afară’….

Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.

Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.

Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.

Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?

Toți trei în aceiași măsură?

Hai s-o luăm altfel.

Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.

„Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!

Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.

Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…

O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….

Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.

Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!

Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.

Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.

There is no such thing as a soul?
OK, then how do you explain what happened the last time you encountered a soul-less person?
You didn’t?
Good for you only I have my doubts.

Either a divine gift or an emanation of the human mind, soul is what separates us from the animal realm.

Or this is how we see things…

After all, we are the ones who believe it is normal for us to eat animals and who consider it a tragedy for one of us, humans, to ‘return to nature’. In any circumstances…

Anyway, things are complicated… Until recently – historically speaking, some of us were comfortable with the notion that skin colour determines the ‘quality’ of one’s soul. Caucasian plantation owners used black slaves to work their land and Arabian rulers used ‘white flesh’ to adorn their harems…

Further complications spring up when we consider the fate of the soul.
Is it going anywhere after it’s ‘host’ passes away? To some other place? Does it come back to fulfill its Karma?
Or it literally goes to meet its Maker? As in ‘for dust thou art, and unto dust shalt thou return. (Genesis 3:18)’?

And when does this soul appears in earnest?
The moment when we leave the womb? A few years later, during the process through which we become conscious human beings?
Or, as some people choose to believe, in the very moment when each of us has been conceived by their parents?

As an aside, what about those conceived in a lab? Do they have a soul?

What about sexes? Are feminine souls equivalent with the masculine ones?
What happens to a transgender soul?

Are we a natural occurrence? A product of evolution? In a constant process of ‘improvement’? Obviously imperfect but, generally speaking, striving to ‘fail better’?

Or are we an imperfect ‘artifact’?

Cause this is the only issue on which there is a consensus… Everybody is convinced we’re ‘defective’. From the staunchest believer to the most rabid atheist…

I really have to stop. And go comfort my soul with something nice.

De când îl mai ajut pe Bob la diverse chestii, au început să mă recunoască vecinii.

Mă întrebă de sănătate!
De sănătatea lui, bineînțeles.
Și se bucură auzind că e din ce în ce mai bine.

Acu’ vreo trei zile, înainte de excursia cu scaunul rulant, mă intersectez la intrare cu o doamnă. Blondă, undeva între 60 și 70 – la prima, și rapidă, vedere, destul de bine – dar nu țipător, îngrijită.

„Să-i spuneți domnului …. să facă o cerere pentru a fi trecut cu două persoane la întreținere. Văd că vă foiți cam mult pe aici!”

Am crezut că glumește așa că am început să râd.

„Să știți că eu vorbesc cât se poate de serios!”

După care s-a întors majestuos, întrând pe ușa pe care i-o ținusem în timpul dialogului….

Alaltăieri l-am scos pe Bob din casă.

Am cumpărat un fotoliu rulant, s-a urcat în el, am coborât cu liftul și….

Conform regulilor UE, la intrarea în scară a fost instalată o rampă. Din tablă striată…

Click pe poza de sus si veti vedea ca nu e singura construita sub acelasi unghi precum treptele de langa ea…

Până la încercarea de a-l scoate pe Bob la plimbarea, aveam ceva aprehensiuni cu privire la posibilitatea reală a cuiva de a folosi rampele astea. Dar, ne-fiind problema mea, am plecat de la premiza că or fi știut ceva cei care le-au făcut. Și cei care au dat banii pe ele…

La coborâre, ne-a ajutat un vecin.
La urcare a fost mai simplu. Lângă rampă este și o bară. Bob trăgea de bară, eu împingeam din spate… Nu ne-am rupt, nici unul, picioarele. A fost pe-aproape, data viitoare instalez un scripete….

Teoretic, rampele astea ar trebui să permită celor cu dizabilități să se miște singuri.

Adică membrii comunității fac un efort material pentru a adapta spațiul urban la nevoile celor cu dizabilități. În felul acesta, persoanele în cauză pot contribui mai mult la propria stare de bine. Sau chiar pot redeveni productive. Reducând în acest mod eforturile depuse de membrii valizi ai comunității.

Că doar n-o să-i lăsăm pe cei invalizi să putrezească în apartamente!
Îi cărăm noi în brațe pe scări sau coboară ei pe rampă, oamenii ăștia trebuie să poată ieși din casă, nu?!?

Teoria sună bine… în practică…

În practică, înțelegem cu adevărat problema abia după ce dăm cu capul de ea!

Indiferent de motivul pentru care ai făcut pactul cu diavolul, la un moment dat realitatea te va pune într-o situație fără ieșire.

Iar cel mai nasol este atunci când diavolul însuși este acela care se ‘răzgândește’. Și te lasă, efectiv, în curul gol.

Aseară, Senatul României a votat, aproape în unanimitate, legea care stabilește condițiile pentru carantină și izolare pe caz de pandemie. Lege tergiversată, din ‘varii’ motive, de o ‘anumită’ parte a spectrului politic. Tergiversare sprijinită, din punct de vedere mediatic, de o ‘anumită parte a presei.’

Nu m-am mai uitat de mult la Antena 3. Nici la Gâdea. L-am admirat pe vremea când era singurul care îi ținea piept lui Băsescu și m-a pierdut atunci când a început să ‘lingă’ unde-i spunea succesorul acestuia.

Aseară, după ce PSD a fost nevoit sa-și calce pe suflet și să voteze o lege extrem de necesară, Gâdea l-a avut ca invitat pe Arafat.
Același Arafat care nu s-a plecat, nici el, în fața lui Băsescu. Care și-a păstrat verticalitatea indiferent de cine a fost la putere. Care nu este infailibil – cine dintre noi ar putea avea această pretenție?!?, dar care greșește – atunci când o face, pe mâna lui…

Arafat n-a spus nimic nou… nici n-ar fi avut cum…
Dar ce față avea Gâdea!
Ce-o fi fost în sufletul lui…

Dar ce mă interesează pe mine de fața, sau de sufletul, lui?!?
Pe mine mă intersesează oile rătăcite de minciunile ‘gâzilor’ care răstălmăcesc realitatea în direct și la ore de maximă audiență!

Oi care aduc virusul până în intimitatea vieții mele!

Dâmbovița e tot mai aproape să devină o zonă roșie în România, după ce numărul de cazuri COVID din județ s-a dublat în ultimele două săptămâni și a ajuns la peste 1.000. Spitalul Județean din Târgoviște, unde sunt tratați pacienții COVID, e aproape plin. Din cauza exploziei de cazuri, autoritățile au transformat încă un spital din județ în unitate suport.
Cu toate acestea, pacienți care nu primesc verdictul „vindecat” profită de vidul legislativ și continuă să plece acasă din spitalele din județ, pe propria răspundere. Nu fără consecințe. Deja cel puțin 6 dintre ei și-au infectat rudele apropiate. 26 dintre cazurile nou apărute în ultimele zile în Dâmbovița sunt din noile focare de familie.

Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea.
La coadă, în stație…

Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.

„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta.
Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”

„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”

„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești?
Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente…
Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”

‘Spațiul public’ este în efervescență.

Unii ‘înjură’ CCR-ul pentru ca a lăsat guvernul fără unelte pentru stăvilirea pandemiei.

Alții ‘înjură’ PSD-ul pentru maniera ‘lentă’ în care ‘procesează’ noul proiect de lege în parlament.

În Obor, o mare parte dintre tarabagii stau fără mască. Sau cu ea pusă aiurea. Tot așa, foarte mulți dintre prăvăliașii independenți se prefac doar că respectă măsurile de precauție.

La 12 zile după publicarea în Buletinul Oficial a hotărârii CCR cu privire la carantină au început să se întoarcă în spitale o parte dintre bolnavii care se ceruseră acasă. Direct la terapie intensivă…

Iar efervescența este atât de mare încât nimeni nu este interesat, încă, de numărul în continuă creștere a celor ‘depistați pozitivi’.

Va începe să ne pese cu adevărat abia după ce vom fi atins ‘pragul critic’. Și nu am nici o idee care va fi acela.
Vom începe să purtăm măști abia după ce îi vom auzi pe prietenii noștri horcăind. Sau după ce vom conduce o rudă la groapă.

Abia atunci vom depune o moțiune de cenzură în loc să înjurăm guvernul la televizor.
Abia atunci ne vom apuca să scriem – și să votam în regim de urgență, niște legi bune în loc să chemăm primul ministru în parlament doar ca să-i spunem că nu ne place legea pe care ne-a trimis-o el.

Și, când totul se va fi terminat – că toate se termină la un moment dat, o să ne plângem în pumni.
‘Bă, da’ proști am fost. De ce n-am facut chestia asta de la început?
Înainte să fi murit toți oamenii aștia?’

Bine, nici ‘noi’ n-o să mai fim chiar atăt de mulți…

Sau poate că nu?
Mai există varianta ca unii dintre noi să se bată pe spate și să se felicite pentru victoria electorală…
Dar asta va însemna că nimeni nu va fi înțeles nimic.

Că toate chinurile vor fi fost în zadar…

%d bloggers like this: