Acu’ vreo câteva luni, am fost ‘surprins’ de aparatul radar circulând cu 160 km/h pe autostradă.
După discuția foarte civilizată cu ‘omul legii’ mi-a căzut fisa. Regula cu privire la cei 5o de km/h în plus e mult prea blândă.
În condițiile actuale, rămâi fără carnet abia după ce depășești cu mai mult de 50km/h viteza maximă de pe tronsonul unde te-au prins. Conform acestei reguli, să mergi cu 81km la oră pe o străduță îngustă – eventual în dreptul unei grădinițe, e la fel de periculos ca atunci când mergi cu 181 km/h pe o autostradă dreaptă și uscată.
Parastas de 6 luni pentru mama soției mele. Ne urcăm frumos în mașină și începem să măsurăm țara cu circumferința roții. Sunt cinci sute și ceva de kilometri de la București la Dej, mai mult de jumătate sub formă de autostradă sau drumuri expres. Cea mai nasoală parte, adică Valea Oltului, e în continuare ‘pe două benzi’. De vre-un an, la capătul dintre Sibiu e o porțiune ‘gâtuită’. Se circulă pe o singură bandă din cauza unor lucrari de consolidare. În funcție de noroc, stai 10 minute sau faci 12 km în 3 ore și jumătate. Așa cum am făcut noi ieri. Pentru unii ciumă, pentru alții mumă… Înainte de a fi exploatate, resursele trebuie identificate ca atare. O mulțime de oamenii blocați în mașini reprezinta o oportunitate majoră pentru cerșetori. Câteva mame și-au adus copiii la produs. Unii purtați în brațe, alții trimiși de unii singuri printre mașini. Soția îi dă 10 lei unei fetițe de vreo zece ani. Lângă noi, șoferul unui Mercedes electric de ultimul răcnet care fuma cu geamul deschis se uită lung și dă dezaprobator din cap. Peste nici două minute vine o altă fetiță, cam de aceiași vârstă. Se duce direct la vecinul nostru și „dă-mi și mie un leu să-mi iau ceva de mâncare”. „Tu ar trebui să fii la joacă, nu să cerșești pentru bețivul de tac-tu.”
Am aflat de pe FB că Iulia Marin – o ziaristă de 32 de ani, nu mai este printre noi. Goagal și… ajung la un articol care descrie cariera ei de jurnalist. Pasiunea cu care își făcea meseria. Pasiunea cu care încerca să aducă informații relevante la cunoștinta cititorilor. A ‘consumatorilor de presă’. Și lupta Iuliei cu depresia.
La finalul articolului am fost îndemnat să continui. Să citesc în continuare. Să mă informez despre celelalte subiecte importante ale zilei.
Simt cum mă apucă depresia! Și un fel de furie pasiv-agresivă. Oare oamenii aștia nu-și dau seama că își taie singuri craca de sub picioare? OK, deocamdată au reușit să ne fure nouă valiza… și se fâțâie mândri cu ea prin oraș… Dar cât o să mai dureze chestia asta? Poate că om fi noi mulți dar proști… numai că foamea e cel mai bun profesor.
De la un moment dat încolo tot o să ne dăm seama că om fi noi proști… dar suntem mulți!
„Despre morți, doar adevărul” Așa m-a învățat unul dintre preoții care m-au botezat. Vreo 50 de ani după aceea, cu puțină vreme înainte ca el însuși să devină ‘subiect de discuții’.
Nu i s-a bătătorit bine pământul pe mormânt și ‘adevărul’ despre Șora a început să iasă la iveală.
Cred ca ce deranjează cel mai tare la genul ăsta de oameni – adică la ‘Șora’, este ‘răzgândirea’ lor. Și amănuntul că răzgândirea lor a avut succes la public…
Imaginați-vă un Iliescu ieșit pe post și declarând că, de fapt, capitalismul de piață liberă și democrația autentică sunt, în practica de zi cu zi, mult mai bune decât ‘despotismul luminat’. Chestia aia pe care a încercat el sa o pună ‘în opera’. Înaintea lui Putin dar asta e altă discuție.
Avem într-adevar nevoie de ‘consistență’. De ‘consistency’… dar n-am gasit altă ‘traducere’. Avem atât de mare nevoie de consistență încât uităm de lecția fiului risipitor. Și de faptul că dumnezeu îl iubește mai mult pe păcătosul întors în turma decât pe neprihănitul care n-a avut vreodată ocazia să păcătuiască. Care, de fapt, nu a putut să greșească. Care nu a reușit să-și înțeleagă greșeala, să și-o recunoască – măcar în sinea lui, ca apoi să facă un minim efort pentru a îndrepta ceva din ea.
Revenind la ‘moș Tăgârță’, spuneau unii la TV ca el a ‘înființat’ Biblioteca pentru Toti. Dacă e adevărat, tipul ăsta a facut mai mult pentru cultura română decât 95% din așa considerații intelectuali mioritici.
Cercetând internetul, aflu că Șora doar a reînființat BpT. Uite că „țuțărul Anei Pauker” făcuse ceva bun încă de pe vremea comunismului.
Și atunci? Cum rămâne cu adevărul? La ce mai folosește spunerea lui?
Spunerea unui lucru… are niște consecințe. Nu neapărat ‘consistente’ cu scopurile vorbitorului. Adevărul devine adevărat doar odată cu acceptarea lui ca atare de către ascultător.
Spunerea unui adevăr ‘adevărat’ are ca consecință lămurirea lucrurilor. Rostirea unor jumătăți de adevăruri, înghițite pe nemestecate de către ascultători pentru că se potrivesc cu credințele împământenite deja în mințile acestora, reușește să întrețină – cel puțin pe termen scurt, ‘ceața’. Face în așa fel încât situația să rămână favorabilă pescuitorilor în ape tulburi.
Ăsta fiind motivul pentru care ‘răzgândiții’ sunt blamați atât de intens. Toți cei cărora le convine situația actuală sunt îngroziți de idea că s-ar mai putea răzgândi și alții. Subiectul ‘răzgândirii’ lor nici măcar nu contează! Actul răzgândirii, în sine, este obiectul anatemei! Idea că ‘publicul’ ar putea gândi… fiecare cu/de capul lui…
Chestia asta provoacă frisoane. De la dictatori până influenceri! Tuturor celor care își arogă misiunea de a gândi pentru ceilalți.
Și totuși. De ce „despre morți, doar adevărul”?!? De ce nu e suficient ‘despre morți, numai de bine’?
Morții nu se mai pot apăra. Nu mai pot minți în numele lor. Dar noi putem.
Noi suntem singurii care mai putem. Minți. Și, în același timp, noi suntem singurii care mai putem apăra adevărul. Adevărul care este în același timp al lor, al morților, și al nostru. Al nostru, cei care mai avem încă atât de mult de pierdut. Adică totul!
Care adevăr trebuie rostit, repetat și apărat tocmai pentru că altfel ‘întunericul ne va fi ispită’.
Abia am ieșit din 50 de ani de ‘întuneric’. Dinspre răsărit ne momește o altă ‘ispită’. Singura noastră șansă este ca din ce în ce mai mulți dintre noi să se ‘răzgândească’. Să înțeleagă că fiecare dintre noi e supus greșelii și că e OK să revii la calea cea dreaptă.
Și mai trebuie ceva. Trebuie să învățăm, cu toții, să ‘iertăm greșiților noștri’! Să învățăm, cu toții, să prețuim răzgândirea.
Sunt câte unii convinși că ‘și-a căutat-o cu lumânarea’. Că ‘și ea e de vină. De ce-a ieșit pe stradă cu fusta până-n cur?’ ‘Și acuma, dacă tot a început ăla s-o violeze, de ce nu stă dracului liniștită? Să termine ăla odată ca să putem și noi să ne întoarcem la ale noastre!’
Ăștia or fi sănătoși la cap? Până unde poți întinde conceptul de ‘realPolitick’?!?
Ce trebuie să se întâmple ca să-ți dai seama că și mama/soția/fiica ta ar putea ajunge în aceiași situație? Cu atât mai abitir dacă tu îi încurajezi, oricât de indirect, pe violatori! Indiferent de câte năframe o pui tu să poarte.
Ieri, în tramvai. „Uite ce face negrul ăla. Se așează pe scaun. Nu m-aș așeza după el chiar dacă ar fi să stau în picioare până la capăt!”
‘Intransigentul’ avea vreo trei, poate patru, ani mai puțin decât subiectul ‘spunerii’ sale. Erau tunși exact la fel. Tunsoarea aia modernă, făcută celebră de trupele ‘de elită’ cu care Hitler a încercat să demonstreze superioritatea ariană. Tunsoare preluată apoi de soldații americani și, acum, atât de white supremacist-ul român cât și de ‘obiectul urii lui’. Și ținutele era similare. Bocanci, pantaloni ‘slim’, o geacă deasupra, rucsac și capul descoperit. Diferențe? Da. Negrul era îmbrăcat într-o combinație de ocru și marouri, ‘intransigentul’ în indigo și negru.
Amândoi fiind foarte aproape de vârsta fiului meu, m-am întrebat imediat ‘Ce am făcut noi de-am ajuns în situația asta? Cum ne-am crescut copiii?’
John Donne, un poet englez din secolul XVI-XVII, a scris „Pentru cine bat clopotele”. ‘Nici un om nu este o insulă, fiecare dintre noi este parte a întregului. Atunci când dispare unul dintre noi, este ca atunci când casa prietenului tău, sau chiar casa ta, este luată de ape. Așadar, nu încerca să afli pentru cine bat clopotele. Ele bat pentru tine!’.
Mă întâlnesc destul de des cu poezia asta. Din când în când o caut și o citesc pe net. De data asta, mi-am adus aminte și de:
O fi știut Pintilie de John Donne? Dar Caragiale?
Filmul este extrem de actual. Și Caragiale este extrem de actual. Suntem, acum, exact așa cum am fost. Dezbinați!
Diferența dintre noi și generațiile deja trecute fiind ‘progresul.’ Progresul tehnologic…
Caragiale scria pentru un anumit public. Pe vremea aia, erau puțini cei capabili să citească. Și mai puțini cei capabili să meargă la teatru… Caragiale, sau cel puțin așa citesc eu opera lui, încerca să deschidă ochii contemporanilor săi. Încerca să deschidă ochii celor capabili să citească – adică puținilor oameni care luau deciziile importante, cu privire la ‘adevărata realitate’. Se prefăcea că glumește pentru a face ‘gălușca’ mai ușor de înghițit. Publicul țintă pentru care scria Caragiale avea o certă pregătire. Nu doar că știau să citească și aveau bani pentru bilete de teatru, mulți dintre ei fuseseră școliți prin vestul Europei. Aveau, sau ar fi trebuit să aibe, o ‘oarecare sofisticare intelectuală’.
Pintilie a avut un alt public țintă. Sau, mai bine spus, Pintilie a avut două publicuri. Lumea întreagă și pe sine însuși. A văzut ceva și a vrut să împărtășească. Fiind un om liber, a considerat că cei din jurul său sunt – sau ar trebui să fie, la fel de liberi precum era el. Așa că a spus ce avea de spus, așa cum (credea el că) trebuia spus. Și i-a lăsat pe ceilalți să înțeleagă! Fiecare ce putea… Și fiecare dintre cei care au văzut filmul a înțeles câte ceva…
Caragiale și Pintilie au ceva în comun. Au fost mult mai mulți cei care au avut posibilitatea, pe vremea lui Pintilie, să meargă la film decât cei care puteau merge la teatru pe vremea lui Caragiale. Dar experiența era destul de similară. Te duceai undeva, știind de la început că vei primi un mesaj. Că niște artiști vor încerca să-ți spună ceva. Că vei ieși singur din realitatea reală – tu mergeai, singur, la teatru/cinematograf, vei fi condus – de mână, printr-o ‘realitate alternativă și că, la sfârșit, vei ieși înapoi în lumea ‘normală’. Unde vei avea timp să te gândești la experienta avută.
Televiziunea și, mai ales, internetul au schimbat total situația. Om fi fost în stare să ne adaptăm?
Oricine spune orice și orice spusă poate ajunge oriunde. Ținem noi cont de treaba asta? Țin cont ‘spunăcioșii’ de noile condiții? De ‘diversitatea’ publicului care intră în contact cu spusele lor? De modul ‘divers’ în care sunt interpretate aceste spuse? De consecințele posibile/probabile? Sau, cine știe, poate că unii dintre ‘spunăcioși’ exploatează exact această ‘diversitate’ a publicurilor…
Unde vreau să ajung?
Sunt abonat, pe FB, la pagina lui Bill Maher. Acu’ vreo câteva zile a tinut ‘un discurs’ despre ‘woke’. Despre consecințele ‘trezirii’. Fără să folosească aceiași termeni și fără să se apropie de subiect din aceiași direcție, a vorbit tot despre consecințe.
Conform șablonului contemporan, ne-a prezentat câteva exemple – considerate de el reprezentative, le-a comentat și a tras niște concluzii. În situații din astea – și probabil că nu sunt singur, mă copleșește talentul actoricesc. Simțul critic este aproape adormit. Prestația comunicatorului este atât de intensă iar spusele atât de convingătoare – tocmai pentru că îi ascultăm mai ales pe cei cu care suntem de acord, încât nu mai sesizăm momentul în care respectivii o iau pe arătură.
Unul dintre exemplele folosite de Maher a fost situația în care un „cântăreț la banjo” a fost forțat de ‘luptătorii pentru dreptate socială’ să-și pună cenușă virtuală în cap pentru faptul că a comentat pozitiv o carte pe Twitter.
Să ne-nțelegem! Nici mie nu-mi convine genul ăsta de activism. Spune unu’ ceva și ne repezim pe el că nu ne place nouă ce-a spus ăla… Și noi fiind mai mulți – măcar în locul ‘ăsta’, îl ‘dovedim’!
Problema e că alde Bill Maher suferă de exact aceiași meteahnă ca cei ‘proaspăt treziți’. În dorința lor de a-și ‘sufoca’ adversarul ajung să comită erori de logică. ‘Wokii’ s-au repezit pe Wiston Marshall – Maher nici măcar nu-i menționează numele, furioși pentru ce a ‘piuit’, nu pentru ce a citit!
Să recapitulăm. Suntem în situația în care două găști, una de woki și una de ‘anti’, își reproșează una alteia ce are fiecare dintre ele de spus. Adică își reproșează una alteia că vorbesc… Și cum vorbesc… Dar nici una dintre ele nu baga în seamă ‘vorbele’. Nimănui nu-i pasă ce crede celălalt. Ce simte celălalt…
Fiecare consideră că are dreptul de a se exprima! Și, prin extensie, că are dreptul să-și împroaște spusele. Ce se întâmplă după aceea… ce consecințe au acele spuse… nu mai e treaba lor!
Pe vremea lui Caragiale, și a lui Pintilie, sala de spectacol era separată de lumea reală. Cortina era un fel de oglindă. Intram în sală, ne recunoșteam în oglindă – sau nu, ne întorceam acasă și ne gândeam la ce am văzut acolo. Sau nu… Dar, în orice caz, știam că ‘totul este un joc’.
Acum, de când spectacolul a coborât în stradă, lucrurile sunt mult mai fluide. Mult mai neclare. Iar noi pur și simplu uităm să ne mai gândim la ele…
Și, mai ales, uităm să le spunem celor care vin după noi despre ‘joc’! Îi lăsăm să creadă că ‘asta-i realitatea’.
Ana nu mai are mere. De fapt, Ana nu mai are nimic. Zilele ei s-au terminat.
Noi, cei care mai avem de trăit, aici, putem înțelege ceva din ce s-a întâmplat. Sau nu…
Ca să înțelegem ceva, orice, avem nevoie de informații. Despre cum a fost posibil ca un om să fie omorât de câini într-un spațiu public dintr-o zonă urbană.
Informația este distribuită. La oameni. Fiecare dintre noi știe câte ceva despre unele lucruri. Dacă punem laolaltă aceaste frânturi de informație, vom avea o imagine mai completă.
Circulă, în spațiul public, tot felul de amănunte de la fața locului. Despre cum se ascund câinii prin curțile oamenilor. Despre cât de neputincioși sunt cei de la ecarisaj. Cum nu pot ei să intre în curțile oamenilor după câinii care s-au refugiat acolo. Despre cum se ceartă între ei ‘factorii de decizie’ în loc să ‘rezolve problema’.
Și mai circulă tot felul de ‘aprecieri’. De la ‘și-a căutat-o cu mâna ei’ până la ‘statul trebuie să intervină în forță dacă oamenii nu înțeleg cu frumosul’.
Eu mă simt ‘la mijloc’. Iubesc câinii. Dar, în același timp, înțeleg necesitatea ca cei fără stăpân să fie, după o perioadă, eutanasiați. Care câini fără stăpân trebuie, înainte de orice, să fie strînși în adăposturi. Strânși în adăposturi, nu castrați și aruncați înapoi în stradă! Înțeleg nevoia politicienilor de a ieși în față. De a folosi orice prilej pentru a-și face reclamă. De a folosi orice prilej pentru a arăta ce ar fi trebuit făcut altfel. De către ceilalți, bineînțeles… Dar nu pot înțelege ‘bătăile de pe pod’! Ne-am pornit împreună să ajungem undeva? Atunci tragem cu toții la căruță. Mai ales când dăm de greu! Și noi ce facem? Când ajungem pe pod începem să ne batem? Poate doar, doar, hop cu căruța-n prăpastie… În speranța că ‘noi’ vom fi în stare să ne agățăm de margine și că doar ‘ceilalți’ vor cădea până la fund… Sunt atât de la mijloc încât sunt singur. Am stat foarte aproape de Lacul Morii și știu cum gândesc unii dintre oamenii de acolo. Nu foarte departe de cum gândim cu toții, de fapt. Și nu sunt de acord cu acest mod de gândire! Noi versus restul lumii. ‘Ce știu aștia? Să vină să trăiască aici înainte de a vorbi! Înainte de a ne spune nouă ce trebuie să facem!’
Hai să o luăm invers. Avem un mal de lac la marginea Bucureștiului. Unde sunt grămezi de gunoi și cel puțin un “stârv de măgar”. Într-o latură a terenului de 60 hectare aflat în dispută sunt case de oameni. Unii mai bogați, alții mai săraci… Unii au după ce bea apă, alții nici măcar apă curentă… Și atunci? De unde porți la curțile alea în care se adăpostesc câinii fugăriți de echipele de la ASPA?!?
Vrem să scăpăm de câinii vagabonzi? Vrem să putem fugi liniștiți pe lângă Lacul Morii? Vrem să trecem podul către viitor?
Atunci trebuie să terminăm cu trasul spuzei pe turta proprie! Trebuie să facem curat în bătătură, să stabilim care câmp ține de care primărie… și să vezi cum or să apară și locurile de muncă pentru oamenii ăia care acum nu au apă curentă și poartă la gard. Abia după ce le vom oferi aceste condiții minime – apă, canalizare, drumuri, școli, transport în comun ca să poată ajunge la muncă, vom putea să le pretindem oamenilor – acelora dintre ei care n-o fac încă, să-și țină câinii în curte. După ce-i vor fi castrat, bineînțeles!
Am să închei cu o nedumerire. Când o să ne dăm seama cât de crudă e pâinea pe care o mâncăm? Atunci când tot tragi spuza de pe o turtă pe alta, nu iese nici una bună…
Asta e bariera de tăcere pe care trebuie să o depășim odată. Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, că ‘nu e bine’. Să ne spunem, noi nouă, că ‘împăratul este gol’!
Context: La JAI-ul din decembrie 2022 s-a stabilit, din nou, că România – și Bulgaria – nu întrunesc, ‘încă’, toate condițiile pentru a fi acceptate în Schengen.
Spritz-pauză: Dacă vă place alergatul în jurul cozii, încercați să determinați care dintre cei doi factori a fost mai important: Cancelarul Austriei a crezut că are ceva de câștigat – în plan politic ‘intern’, se apropie alegerile și stă prost în sondaje, sau cancelarul Austriei a putut face chestia asta pentru că România încă nu e în Schengen. Ca urmare a faptului că noi – NOI – încă nu ne-am ‘spălat hainele’. În familie, în public…
Să revenim. Din punct de vedere ‘tehnic’, ne aflăm în fața unei ‘măsurători multidimensionale’. În situația în care mai mulți decidenți – fiecare cu setul său de interese/criterii de evaluare, încearcă să determine care ar fi cea mai bună ‘cale de urmat’. ‘Deciziile anterioare ne-au adus aici, unde suntem acum. Ce facem mai departe?’ Multidimensionalitatea măsurătorii constă în multitudinea de agenți măsurători, de criterii individuale de măsurare – declarate sau nu, de raporturile de putere dintre agenții măsurători – asumate sau nu. Peste care își pune amprenta evoluția, în timp, a fiecăruia dintre acești ‘parametri’. Fiecare dintre acești ‘parametri’, dintre aceste variabile, sunt obiectivate de oameni. Toate măsurătorile sunt ‘obiectivate’ de oameni… Care oameni, indiferent de cât de obiectivi vor să fie/se cred că sunt, sunt supuși răzgândirii! Care răzgândire – reevaluare sună mai bine? – este un lucru cât se poate de firesc.
Nota Bene, ‘firesc’ nu exclude ‘autodistructiv’. Exact asta fiind menirea oricărui decident cu scaun la cap. Să pună feed-backul la treabă atunci când maximizează șansele de supraviețuire a sistemului de care se ocupă.
Complicat?!? Voi simplifica. Cu barda!
Avem un decident. Eu!
Care eu a fumat timp de 45 de ani. Și a început să tușească. Ce face eu ăsta? Se lasă de fumat sau îi dă înainte? Maximizează șansele de supraviețuire a organismului sau se mângâie singur pe cap? ‘Tusea nu e de la fumat. E de la poluare! Faptul că mi-am făcut de cap în ultimii 45 de ani nu a avut nici o consecință asupra situației de acum. Eu m-am comportat firesc, alții sunt de vină!’
Ce încercăm să maximizăm? Viitorul? Împreună cu ceilalți? (Asta e altă discuție, cel puțin la fel de pasionantă) Sau stima noastră de sine? (Fără de care nu avem nici un fel de viitor, vezi discuția de mai sus)
Am divagat până dincolo de orizont? ‘Dincolo de orizont’ e totuși pe aceiași planeta, se putea și mai rău…
Decidenții adunați la JAI-ul din decembrie 2022 au ‘determinat’ ceva. Suma vectorială a deciziilor lor a fost obiectivata – adică ‘pusă în practică’, prin ‘sentința’: ‘România și Bulgaria nu îndeplinesc toate condițiile pentru a accede în Schengen’.
Acuma, că m-am întors la subiectul cu care am început, voi încerca să folosesc ‘impresiile’ cu care m-am întors din excursia de dincolo de orizont.
Am rupt pisica acum 33 de ani. Și tot încercăm să intrăm în ‘celălalt club’. Practic, mai avem doar doi pași de făcut. Schengen și OECD.
După care… chiar că nu vom mai avea pe cine da vina!
Și uite că iepurele a ieșit singur din pălărie…
Feed-backul primit la JAI a fost: ‘Nu îndepliniți toate condițiile!’
Ce variante avem?
Dăm vina pe alții sau încercăm să ‘îndeplinim condițiile’?
‘Păi ce condiții să mai îndeplinim? Tu nu vezi că ăștia se schimbă de la o zi la alta?!? Că li se năzare tot felul de chestii?!?’
‘Nu îndepliniți toate condițiile’ înseamnă cel puțin două lucruri. Repet, avem de a face cu o măsurătoare multidimensională. ‘Condițiile’ sunt atât ‘tehnice’ cât și ‘artistice’. Pe cele ‘tehnice’, le îndeplinim de mult. Suficient de bine încât diverse alte foruri europene să ne certifice în sensul ăsta. De ceva vreme, stăm prost doar la capitolul ‘impresie artistică’. Adică, pe românește, comportamentul nostru nu generează suficient de multă ‘solidaritate europeană’!
Să mai traduc? Încă nu suntem văzuți suficient de bine. Din punct de vedere rațional, adică la rece, cam toți decidenții din Europa si-au dat seama că Europei i-ar fi mai bine cu noi înautru. Dar nu încă suficient de bine! Imaginea României este, încă, suficient de ‘incertă’ încât celor cărora ‘le vin idei’ să li se pară că România poate fi folosită pe post de piñata. Pe post de ciuca bătăilor.
‘Bine bă! Și dacă tot le știi tu pe toate, cum rezolvăm chestia asta?’
Simplu! Ne lăsăm de fumat!
‘Te-ai țicnit?!?’
Suntem ciuca bătăilor pentru că nu suntem o echipă! Suntem foarte atenți la paie și ignorăm, cu grație, bârnele. ‘Admirăm’, cu lupa, paiele din ochii altora și nu băgăm în seamă bârnele din ochii noștri!
Ieșirea e colea. Tot ce trebuie să facem este să ne spălăm pe ochi. Să înțelegem odată că reproșurile nu ajută la nimic. Să înțelegem odată că pentru a ieși din rahat ai nevoie să vezi cărarea. Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși, vom continua să ne rostogolim în rahat. Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși – pe ‘trădătorii’ din mijlocul nostru și/sau pe ‘dușmanii’ din afară – vom continua să ne ducem după fentă.
Trădătorii trebuie eliminați și dușmanii trebuie puși cu botul pe labe! Asta nu se discută.
Pentru a face lucrul ăsta este nevoie să ne uităm în ochii lor. Iar pentru a te putea uita în ochii cuiva, trebuie să faci două lucruri.
Să-i deschizi pe-ai tăi. Ca să vezi! Și să te speli pe ochi. Ca să nu te faci de râs…
Pentru ca meciul să înceapă cu adevărat, participanții trebuie să se privească ochi în ochi! Doar așa vom ști cine în echipa cui e. Doar așa vom ști cine are de gând să respecte regulile. Cine are tendința să se prefacă. Și ce vrem să facem în continuare.
Continuăm să ‘vopsim gardul’ sau învățăm ‘leopardul’ să folosească litiera?
‘Și ce legătură are Iohannis cu toată treaba asta? El e leopardul? Pe el trebuie să-l învățăm bunele maniere?’
Am scris toata tevatura asta degeaba… N-am fost suficient de clar! ‘Leopardul’ suntem noi!
Noi suntem cei care trebuie să punem lucrurile în ordine. Ce e mai important? Credibilitatea lui Iohannis sau intrarea in Schengen?
Nu se poate una fără cealaltă? Foarte corect! Dar vom fi luați cu adevărat în serios abia după vom înceta să-l scoatem ‘în față’ pe ‘Iohannis’! Pentru toate greșelile făcute de noi. De fiecare dintre noi.
nicichiarasa 