America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție!
Da, dar uite ce frumos miroase….

N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu.
Prea se-mpuțiseră lucrurile…

În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd.
Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu.
Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…

Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog.
Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…

Inclusiv în Piața Universității!

Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului.
N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba.
Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun…
Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…

Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului.
Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…

Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității.
Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.

Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.

Așa credeam eu…
Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați?
Să te expui oprobiului extern?
Să riști alienarea unei părți din populație?
Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?

Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…

Nici măcar nu știam ce zi era.
La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…

Abia în momentul acela am înțeles…

Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis!
Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață?
Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!

Oprobiul extern a fost căutat!
Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….

Alienarea cărei părți din populație?
Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!?
Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”?
Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.

Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”…
Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor!
Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului.
Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!

Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie.
În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic.
În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC.
În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…

Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei….
Și nici nu se amestecau!
Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi…
Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo…
Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…

Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt?
De unde bani, de unde viziune…

Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta.
Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme.
Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni…
Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.

Aviz amatorilor.
Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!

Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.

Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla.
Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.

Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.

Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’….
Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.

Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației.
Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”.
Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…

În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.

În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea.
Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.

În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina.
În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…

Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță.
Fenomenul a rămas același.
Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță.
Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.

N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.

Și mai e ceva care mă roade.
Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția…
Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni!
Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare…
Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre

E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?

„Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii”

Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare.
Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit.
Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve.
Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.

Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății.
Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.

Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.

Care cooperare depinde de două lucruri.
De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane.
De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.

Deciziile pot fi bune sau proaste.
Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia.
Dacă sunt proaste…

Și iar ne-am întors la comunicare…
Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor.
Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale.
Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.

Responsabilitate și pricepere…

Aveți grijă băăă!
Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!

Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…

According to a certain George Herbert, 1640, “For him who will, ways are not wanting“.
According to those who have spent their lives observing natural phenomena, ‘Where ever there are enough resources present, something will happen’.

Morally speaking, there’s a huge difference between those two.
When we need to apportion merit – or blame, we do need to know whether something was a natural occurrence or the consequence of somebody’s actions.

But following a more practical approach… people would better prepare themselves to deal with the aftermath of that something taking place, regardless of what/who had caused it.

Let me put it in a simpler manner.
An investigator will/should do everything in their power to determine the cause of a fire. But that will be possible only after the blaze has been put down by the fire-fighters.

For some time now, people have been trying to determine whether machines will ever be able to develop consciousness. To ‘feel’ anything.
Some even pour over the moral implications …. will sentient machines have rights? As in ‘the right to not be turned off’?

I expect most of those people have been jolted by some recent developments pertaining to their field of expertise…

In a sense, this is a ‘natural’ development.
We’ve been purposely transforming tools into weapons since … before we parted ways with our closest cousins, the chimpanzees.

But it’s for the first time that we’ve developed weapons powerful enough to kill every human being on Earth. And capable of achieving their given task without human assistance.

What next?
How about a weapon capable of assuming a task?
Capable of consciously determining – through diligent AI/ML computations, that a certain ‘target’ ‘needs’ to be ‘taken care off’.
Which weapon, being a ‘sentient machine’, will come with the built in right to not be turned off.

How did we get here?
Stay tuned.

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

DonateDonate monthlyDonate yearly

Reality is tricky.

It includes us. Each of us!

Yet we perceive it as being ‘exterior’. As including the others but not ‘me’. ‘I’ determine what’s real and what not, hence I’m above ‘mere’ reality.

We perceive ourselves as being distinct from the (rest of the) reality yet each of us continuously shares substance and energy with it. We breathe, eat, drink, excrete. We bask in the sun whenever we can during winter and use wind and water to cool ourselves down during hot summer days.

We feel overwhelmed whenever we think about it yet we constantly chip away at it. We build shelters and roads, we grow crops and raise animals, we dig up minerals and transform them into consumer goods. In time, we had displaced most of the ‘Nature’ we have evolved in and replaced it with ‘Man Made’.

Berger and Luckmann had famously – yet somewhat convolutedly, demonstrated that ‘reality’ was a (social) construct.
That what we know about the reality and what we have built based on that knowledge are the consequences of our common effort.

What I’m interested in is the ‘complicated’ manner in which we, each of us, interact with ‘reality’.

We grow up learning about reality. From those around us.
During this process, we simultaneously accumulate knowledge and develop the instrument with which we gauge reality. Our consciences.
Along with this process we also change, together with our teachers and siblings, the very reality we learn about.

Interesting, isn’t it?

We depend, for our dear life, on something we don’t fully understand.
We extract sustenance from it and throw back at it the results of our cravings.
Since our individual knowledge is severely limited, we depend on others – our peers, to complement our understanding of what’s going on around us. Yet in our attempts to fulfill our cravings we mislead some of our siblings.

Reality has been shaped by life from the very first moment. Only in those times, the process was driven exclusively by ‘needs’. The living things of yore did change their reality only they were doing exclusively what they had to in order to survive.
Nowadays, while the rest of the living world continue to follow the ‘time proven traditions’, we – the conscient, and presumably rational, humans, transform the reality according to our wishes.
While we don’t exactly understand what’s going on….

Then how come we’re so snug about the whole thing?

And what’s the meaning of the Adenium Obesum I used to illustrate this post?
I live in Romania. The Desert Rose is a native of the Arabian Desert. Yet one grows, and flowers, in my home.
Only because I afford to heat my ‘shelter’ during winter. And to spend some of my time caring for it.
I don’t really need that plant in order to survive. Yet I’ve changed the reality around me to such an extent that that plant is able to thrive. Almost 4000 km straight North from its native desert….
I’ve been taking care of it for some 4 years now. And I’ve learned only 5 minutes ago that its sap is toxic… What was I telling you about us not being fully aware of our actions?

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

DonateDonate monthlyDonate yearly

The more you know, the longer the ‘border’ becomes.
What you don’t know, remains more or less the same. There’s so much there, that what you learn never more than dents it.
The longer the border, the less aware of it you become.

The wider your knowledge, the more comfortable you become.
The wider your knowledge, the further away your inner self is from the ‘unknown’.

The wider your knowledge, the more complacent you tend to become.
Why bother to deepen your knowledge if you no longer feel threatened by ‘wilderness’?

The more you know, the more you tend to ignore… for the simple reason that acknowledging what you don’t know is bad for your self esteem, specially if you consider yourself to be knowledgeable.

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

Your contribution is appreciated.

Your contribution is appreciated.

Your contribution is appreciated.

DonateDonate monthlyDonate yearly

One of the hardest decisions an agent gets to make is to choose between

and

Otherwise put, are we to allow evolution to proceed?

The post continues after this message:

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

DonateDonate monthlyDonate yearly

‘Don’t mend it if it’s not broken’ makes perfect sense for something which already exists. And works ‘good enough for us’.

But when you get to make something a second time? Or even the one million-th time?

What keeps you from ‘experimenting’?
If the expected marginal benefits are greater than the potential marginal costs, of course!

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

The whole thing raises a poignant question.
We have a business here.
The sporting tournaments live by selling advertising space. To do that, they need to grab our attention.
Given the insistence with which the organizers insist that the athletes have to attend the press conferences, which is the main attention grabber? The ‘athletic prowess’ itself or the ‘big talk’ that follows the actual ‘sports meeting’?

Where conditions had been ripe:

The market had become free.
Free for more and more people to search for new ways to meet their needs.
This freedom had allowed the market to become efficient enough for more and more people to be able to satisfy some of their wishes, on top of most of their needs.

Agora had become free.
So free that politicians had to solve more and more of the real problems encountered by the society at large.
Life had become so free that states had become prosperous.

And more and more of the people were happy!

Now, the market is so free that more and more people have started to search for ‘really’ new ways to meet their wishes. Eventually, they came to be known as ‘financial engineers’. The market is no longer the place where people meet to satisfy their needs but the place where some of them accrue huge sums of money while more and more of the rest find it harder and harder to survive.

The Agora is also at its freest.
‘Political marketeers’ have taken over from the ‘the old school’ – and ‘real’ politics have been replaced with ‘give the people what they want’. Political life is no longer about solving problems. It has become a relentless quest for power.
Keeping things ‘afloat’ is no longer THE goal, only a cost.

Is this sustainable?

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

DonateDonate monthlyDonate yearly

One of my eyes is short-sighted. Both are astigmatic.
Hence my visual relationship with the ‘exterior’ is impaired. Relative to that of a ‘normal’ person…

When I took up photography, as a hobby, there were no such things as self focusing cameras. Pictures as those you are about to see were way ‘out of range’ for me.

Because of my inability to focus a camera fast enough. And because long ranged lenses were too expensive for me, in those times.

Being conscious of my limits was no cure for my frustration!

Thankfully, technology made it possible for me to indulge in my hobby!
To overcome some of my limitations.

One-Time
Monthly
Yearly

Make a one-time donation

Make a monthly donation

Make a yearly donation

Choose an amount

$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00
$5.00
$15.00
$100.00

Or enter a custom amount

$

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

As much as I love writing, I do have to eat.
And to provide for my family.
Earning money takes time.
If you’d like me to write more, and on a more regular basis, hit the button.
Your contribution will be appreciated!

DonateDonate monthlyDonate yearly