Așa ceva există doar în capetele noastre.
În Natură există doar ‘orbite’ și coliziuni.
‘Intersecții’, adică locurile alea unde se întâlnesc drumurile și unde oamenii ‘se petrec’ după niște reguli pe care le respectă toți cei care vor să treacă pe acolo ‘nevătămați’, există – și știu că mă repet – doar în capetele noastre.
‘Există peste tot, aiuritule!
Sunt pline orașele de intersecții. Și peste tot prin țară, prin locurile unde n-au ajuns încă autostrăzile…
Te dai tu deștept!’
Normal că sunt deștept!
Ce, tu poți să tastezi în somn?!? Sau habar n-ai de unde vine „Deșteaptă-te Române”?
„Trezește-te, mă!”…
Să revenim.
Orașele sunt pline de între-tăieri de drumuri!
Care devin ‘intersecții’ doar atunci când cei care încearcă să treacă pe acolo respectă regulile de circulație.
Atunci când doi șoferi își reped mașinile una-ntr-alta, posibila intersecție devine brusc ‘locul accidentului’!
Înțelegi acum ce vreau să spun?
Individul – adică fiecare dintre noi – este o intersecție.
Locul aflat la confluența dintre ‘afecte’, ‘instinctul de supraviețuire’ și ‘încercarea de a înțelege’.
Societatea, adică indivizii conștienți care încearcă, împreună, să ‘treacă prin viață’, este și ea tot o intersecție.
Intersecția dintre omenire și lume.
‘Lumea’, adică Universul, este – deja v-ați obișnuit, nu? – cea mai mare intersecție posibilă. Locul în care viața încearcă să se strecoare prin timp.
Iar toate aceste considerente se bat cap în cap în cea mai importantă intersecție din lume!
În conștiința mea.
‘Cea mai importantă din lume’ pentru mine, evident!
Exact așa cum fiecare dintre conștiințe este cea mai importantă din lume pentru sine însăși.
E clar că am loc aici doar pentru enumerare.
Dar voi strecura și cel mai interesant aspect din toată tărășenia asta.
Preocuparea intrinsecă a oricărei conștiințe este supraviețuirea.
Similar faptului că masa are inerție, mișcarea are frecare și viața are ‘instinct de supraviețuire’… tot așa conștiința este preocupată de propria ei congruență.
‘Stai că nu mai înțeleg nimic!
Ai spus că viața are instinct de supraviețuire.
Ce nevoie mai are conștiința de încă o formă de autoprotecție?’
Foarte bună întrebarea.
Habar n-am!
Eu doar am constatat existența acestui fenomen.
Conștiința mea a învățat la un moment dat că ‘fumatul face rău’!
Atât teoretic cât și practic.
M-am lăsat de fumat? L-a convins conștiința mea cea înțeleaptă pe individul Sarchis Dolmanian să lase dracului țigările?
Nu!
Ce înțeleg eu de aici?
Pare evident faptul că a mea conștiință este preocupată mai degrabă de propria ei congruență decât de bună-starea animalului pe care îl locuiește. Bună-stare altfel esențială pentru respectiva conștiință…
Care conștiință se comportă, cel puțin deocamdată, ca fiind incapabilă să rezolve disonanța cognitivă dintre ‘animalul gâfâie și tușește’ și ‘cum dracu’ să recunosc, întâi în sinea mea, cât de proastă am fost atunci când l-am lăsat să se apuce de fumat?!?’
Care recunoaștere implică o falie. O discontinuitate. O ruptura între mine – conștiința de până acum, cea care am asistat pasivă la afumarea plămânilor care oxigenează creierul în interiorul căruia sunt ocrotită eu – și conștiința cea nouă. Care nu doar înțelege o anumită necesitate ci care e dispusă să-și recunoască greșeala.
Și nu doar ‘greșeala’ ci evidența că poate greși! Și că va rămâne, cât va mai rămâne, incompletă.
Care conștiință acceptă că a fi conștient este doar o oportunitate și nicidecum un dat. Ceva similar cu faptul că a fi capabil să citești nu te va pune niciodata la curent cu tot ce a fost scris până acum.
Conștiința care înțelege că se află la intersecția dintre individul pe care îl animă și tot ceea ce este în exteriorul acestuia!