For Mark Twain, things which didn’t make sense were ‘strange’.

For Tom Clancy, a mere hundred years later, they were only ‘different’.

Wanna make some sense out of this?

Do you believe that truth is stranger than fiction?
“Truth must of necessity be stranger than fiction,” said Basil, placidly.
“For fiction is the creation of the human mind, and therefore is congenial to it.”

G.K. Chesterton, 1905

The difference between ‘strange’ and ‘different’ isn’t ‘menial’. Nor harmless.

Currently, we’re still allowed to frown upon things which are ‘strange’ but are insistently taught that ‘different’ is good.

Beyond ‘acceptable’. Actually good!

I’m different.
Noticeably different.
Different enough to know, first hand, how it feels to be frowned upon.
Also, different enough to figure out the difference between ‘acceptable’ and ‘good’.

More than two millennia ago, Protagoras opened up our eyes. Told us it was our job, and responsibility, to ‘measure accurately’.
More than a hundred years ago, Twain warned us. Told us to be careful of ‘well spun fictions’. Of stories too good to be true. Of the fact that in our quest for consistency we are prone to actually discard the uncomfortable truth.

Are we going in the right direction?

In a sense, there isn’t much difference between Mark Twain’s and Tom Clancy’s words.
On the other hand, there is a huge difference between ‘strange’ and ‘different’.

Exactly the same difference which can be found between actual facts and alternative facts.
Exactly the same difference we pretend to not notice when we accept alternative facts as being true.
Well… not necessarily true… only comfortable enough to become acceptable…

Way more comfortable, a.k.a. ‘sensible’ – for us, than the naked truth.
Even if only for the shorter and shorter time frames…

Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!

Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.

În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.

După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.

Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.

După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.

Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…

Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…

Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.

Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.

‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’

Hai s-o iau altfel.

Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.

Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…

Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.

“Dead-zone killer”

Dead-zone killer?!?

How many times can be killed an already dead zone?

Why would anyone want to over-kill sections of their own homes?

NB, the range extender works fine.
Those trying to market the product (to over-market?!?) jumped the shark… but isn’t this what we’ve unconsciously come to expect from the marketeers?

Și care ar fi victoria?
Că i-am făcut din vorbe? Iar?!?

Ne-au primit în NATO pentru că aveau nevoie de noi, în UE pentru că le e mai bine cu noi înăuntru decât le-ar fi fost fără noi, au ridicat MCV-ul – mă rog, or să-l ridice, pentru că a fost înființat un MCV pentru toate țările UE, și or să ne primească în Schengen pentru că stau prea mult la vamă camioanele cu ajutoare pentru Ucraina.

Cu alte cuvinte, noi, România, am făcut/primit toate astea mai degrabă împotriva celor enumerați mai sus decât datorită lor.

Faptul că unii dintre ei luau/vor lua leafă de la stat când lucrurile astea se întamplau/vor întâmpla nu înseamnă mare lucru!

Victoriile și înfrângerile ne aparțin. Nouă!
Noi suferim consecințele, noi trebuie să înțelegem ce (ni) se întâmplă.
Pielea noastră este în joc, noi suntem datori să ne evaluăm cu luciditate.
Dacă mai umblăm mult cu cioara vopsită, dacă mai alergăm mult după cai verzi pe pereți, ne vom alege cu Fata Morgana.

Noi!

Vineri, adică acu’ vreo 10 zile, am măturat din frunzele de pe stradă. O curte în dreapta și două în stânga…și pe partea cealaltă…
Oricum se adună la mine în față după două adieri de vânt!

Ce m-a apucat?
Nu măturase nimeni de mai bine de o săptămână. Când cad frunzele, adică toamna, măturătorii nu au cum să facă față…
De ce sunt atât de puțini? Pentru că nu ar avea ce face în restul anului…
De ce nu trece o mașină care să măture o dată pe săptămână?
Pentru că nu ne luăm noi mașinile de pe stradă în ziua aia!

Marțea următoare, adică acum mai bine de o săptămână, iar nu a măturat nimeni.
A trecut mașina care ia gunoiul, a golit tomberoanele dar a lăsat sacii cu frunze în fața curții.
‘Vine altă mașină. Cea care strânge sacii măturați de măturători!’
Până ieri – care a fost tot marți, am mai adunat vreo doi saci. Peste primii patru!
Ieri au venit și măturătorii oficiali. Care au pus și ei doi saci peste grămadă. Doi peste grămada ‘mea’ și încă câte unul din două în două porți.

Aseară, pe la 8, mă cheamă un vecin la poartă.
Când ies pe ușă, văd o pală de fum.
Instinctiv, iau extinctorul cu mine. În dreptul palei e parcată, de obicei, mașina.
Deschid poarta și vă doi vecini care încercau să stingă focul.
Doi necunoscuți aprinseseră unul dintre sacii cu frunze.
Un alt necunoscut – care trecea pe acolo cu mașina, a observat. A oprit și a încercat să stingă focul cu extinctorul de la mașină.
Unul dintre vecini – care tocmai venea acasă, s-a dus la el în curte după o găleată cu apă. Celălalt a rămas să mă cheme pe mine. Necunoscul bine intenționat a plecat.
Am stins focul.
Și am sunat la 112. La nici 10 metri de poartă e o cameră de supraveghere stradală. Poate a ‘surprins’ ‘evenimentele’.
Dispecera de la 112 transferă apelul la Poliție.
Dispecerul de la Poliție trimite un echipaj.
Care mă întreabă ce s-a întâmplat.
Relatez povestea telefonului fără fir iar polițiștii îmi spun că fără semnalmentele celor doi necunoscuți nu au ce să facă.
Le arăt camera.
‘Aia ține de poliția locală. Noi nu avem acces la ea!’
‘?!?’
‘Trebuie să luăm legătura cu ei… durează! Mai bine dăm căteva ture cu mașina pe străzi, poate îi găsim…’
Azi dimineață, la 10 zile de când stau sacii pe stradă, am sunat la ‘gunoieri’.
Dispecera, mai ales după ce a aflat despre începutul de incendiu, părea chiar impresionată:
‘Am să-l anunț pe șeful de zonă!’

Am măturat din nou, am pus frunzele în alți saci și m-am pus pe așteptat.

Grămada a dispărut în mai puțin de o oră!

Păi n-am fost eu ăla prostu’?!?
Dacă sunam mai devreme… adică acum vreo săptămână…

People are promised:

Do ‘this’ and you’ll be happy.
Follow these rules and you’ll reach ‘nirvana’.

Some of us heed to this advice.
Only to discover that the only happiness they reach following this path is that produced by a dutifully fulfilled task.
That of following rules…

The catch being that following rules – the right ones, is required but never enough.
Following rules – the right ones, again – is helpful towards survival. Nothing more.

Drive safely and you’re more likely to get there.

Where?

That’s up to you.
There’s no rule about that!

What WE know about the reality WE are speaking about drives ME to the following ‘inkling’:

We are living inside a three layered reality.

The ‘real’ one, the ‘perceived’ one and the ‘result’.

We ‘measure’ reality using our conscience. Through our senses.
Very much like when we gauge a length using a tape measure.
We apply the tape measure over the length and ‘read’ the number.

We apply the standards we’ve been groomed into over the underlying reality and we decide according to those standards.

Then we attempt to deal with the consequences of our decisions.

“Sheer hatred of the regime”….

Who’s painting the pictures we’re hanging on our walls? Who chooses them? Who has to make do with the ‘aftermath’?

You’re God.
The real McCoy, not the one concocted by us, humans.

Your ‘most cherished’ tool for bringing people back into submission being the all mighty thunder.
Jupiter Tonans. The Thundering God. Thor yielding his Mjoelnir…

And now what?!?
Every worshiping place has a lighting rod installed…

What do you feel?
Have all those people lost their faith in you? In you behaving as a rational being? In your ability to treat them right?
Are they convinced they are now insulated against your wrath?

Dumnezeu creea țările. La un moment dat Sf. Petre îl întreaba:
– Bine, Doamne, în toate țările, ba ai pus numai deșert, ba numai păduri, ba numai petrol, ba numai ape. Dar in țărișoara asta, România, ai pus de toate, și păduri, și ape, și bogății, cum vine asta?
– Da, așa este, dar o să vezi ce popor pun acolo…!!!!

Poporul n-are nimic.

Odata plecati in ‘tarile calde’, cei mai multi dintre noi facem fata cu brio tuturor provocarilor.

De ce nu suntem in stare sa facem acelasi lucru aici? La noi acasa?

Pentru ca ‘Dumnezeu’ ne-a plasat la rascruce de vanturi.

Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va la diferenta dintre Ardeal si restul Romaniei.

Spatiul de dincolo de munti a fost la adapost. Relativ, bineinteles. Chiar daca a fost sub ocupatie, s-a bucurat de o mult mai mare stabilitate decat cele doua principate ‘exterioare’. Decat spatiul cunoscut sub numele de ‘Vechiul Regat’.

Gospodarul ardelean – de orice nationalitate, isi putea permite sa construiasca case trainice. Stia ca le va putea lasa mostenire copiilor.

Gospodarul moldovean sau muntean stia ca primul lucru pe care trebuia sa-l faca era sa-si ingroape recolta. Ca sa nu i-o fure turcii, tatarii sau arendasii abuzivi. Cum sa construiesti ceva trainic in conditiile in care la fiecare cativa ani iti trecea pragul cate o ‘delegatie’. Turcii, tatarii, muscalii, fonciirea…

Adaugati la toate astea cei 35 de ani petrecuti sub conducere comunista. Cand taranii trebuiau sa fure de pe camp pentru a avea ce da de mancare animalelor. Si cand muncitorii se invatasera sa ia din fabrica tot ce nu se gasea in ‘comertul socialist de stat’. Nici macar pe sub mana…

‘Bine, bine, dar in ultimii 30 de ani? De ce nu ne-am dat pe brazda?!?’

Ne-am dat, cat de cat…

Si ne-am fi dat si ‘mai aproape’ daca am fi avut noroc de niste minti mai luminate pe care sa le punem in fruntea noastra!

War and chess have a lot in common.
Most strikingly, the different manners in which both of them end.

The king is captured.
Or the other side gives up.

A tie is nothing but the prelude for an encore, not a real end.

Even the roads to the end are very similar in both cases.
While at the start of the game/’joust’ everything is ‘possible’ – nobody knows what the other side might be doing next, as the end nears each of the combatants are more and more limited in their currently available choices by the consequences of their previous decisions. By the very path they had followed since the beginning. Which path becomes more and more evident for everybody present. Opponent as well as spectators.

Finally – but not the least important, the similarities go even further. Deeper?
The king is the most ‘important’ piece but not the most powerful. In fact, the king cannot do much by itself. It can help the other pieces achieve their common goal but when left alone it is basically powerless. The only thing it can do is run. But only as far as the board allows it to go…
A pawn, if it manages to reach the eight rank, gets to be promoted. To become the new ‘right hand’ of the king. The new ‘most powerful member of the team’.

‘OK. And the real point of your post is?’

Putin cannot win this war – cause war it is, by himself.
Hence he needs to preserve the loyalty of his henchmen, to instill enough fear into his opponents to make them quit and to convince the ‘spectators’ that their efforts to help Ukraine are too expensive.

Now!
Are we smart enough to understand that we, each of us, are ‘next’? That each time a bully gets his way, all other (would be) bullies present become even more bullish?
Are we smart enough to understand that the most meaningful thing we can do in this situation is to separate Putin from his power base? From the ordinary people who see no other alternative and from those who, for various reasons, continue to support Putin’s misconstrued ‘vision about the world’?
Are we smart enough to understand that no matter how hard it is for us, the Ukrainians have it ten times harder?

Democracy is about every body having the opportunity to speak up their minds.
To speak up their minds, not to kill their neighbors under the pretext that there is a difference of opinion between them!

“We didn’t invade Ukraine,” he claimed.
“We declared a special military operation because we had absolutely no other way of explaining to the West that dragging Ukraine into Nato was a criminal act.”
“Russia is not squeaky clean. Russia is what it is. And we are not ashamed of showing who we are.”

Are you trying to figure out what’s the real meaning of Lavrov’s words?
Let me translate for you this fine example of NewSpeak.

‘We – those who are currently running Russia, will do whatever we need to do in order to preserve our power.
In order to achieve that, we first and foremost need to convince the ordinary Russians to continue to obey our orders.
In order to achieve that, we need to convince the ordinary Russians that you are the enemy and that their only chance lies with us, their current masters.
Hence each time we destroy an Ukrainian apartment block and any of you says ‘Russians are savages’ we’re one step closer to our goal. Each and every time any of you declares ‘Russia has to pay for what it has done in Ukraine’ we tell them, the ordinary Russians, ‘See? This is what they plan to do to you once we’re are gone’.

WWI had lasted until 1945.
We have the opportunity to end the Cold War now.
The war in Ukraine will reach a conclusion. Let’s make it so that after the war will have ended, Russia will fold in the family of ‘civil’ nations.

Those nations that choose to live in peace!
Not because they cannot win wars but because they have learned that winning wars it’s not enough. Those nations which have learned, the hard way, that war has but one winner while for peace to last every body must be a winner.

%d bloggers like this: