Archives for category: ce alegeri facem

Sau…

Suntem generația ‘fiică’ a celor care au ‘produs’ Romania comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care n-au prea avut de ales. Care au avut libertatea limitată dur de condițiile geo-istorice.
Suntem generația care a produs Romania post-comunistă. Cu bunele și cu relele ei. Care am avut libertatea limitată doar de fricile și de neputințele noastre.
Suntem generația mamă a celor care au venit deja după noi. Care au, deja, sufletele înhamate în jugurile cu care i-am împovărat noi!

Amândouă variantele sunt la fel de valabile?
Și-atunci? Cum am ajuns dintr-o parte într-alta?

Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.

Piața, nu viața! Nu încă „viața”!
Dar măcar suntem pe drumul cel bun…

Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!

‘Ai înnebunit și tu?
Ți-a luat Covidu’ mințile?’

Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.

Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron.
De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!

Asta la nivelul superficial de analiză.
Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…

O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’.
‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi.
‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.

Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.

Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…

Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.

‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’

Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate.
Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…

Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță!
De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…

Să vedem… după cum spuse orbul.
Poate că ne vine mintea la cap.

Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!

Ca să nu termin brusc!
Documentându-mă pentru postarea asta, am găsit un articol despre Sorin Lavric. Viitor senator de Neamț.
Descris ca fiind ‘scriitor și filozof’. Și ‘doctor’! Doctorat obținut sub atenta îndrumare a lui Gabriel Liiceanu

Dacă nici acum nu înțelegem că ne-o facem cu mâna noastră…

Vreți acum să mint și să închin elogii ipocrite femeii? Nu pot să spun că femeia excelează prin gândire logică, mai ales prin aptitudini filosofice. Îmi pare rău!

Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?

Pentru mai multe informații cu privire la profilul alegatorilor ‘activi’ în 2020:
https://www.dw.com/ro/care-e-profilul-votan%C8%9Bilor-partidelor-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83toare-%C8%99i-cum-a-reu%C8%99it-aur-marea-surpriz%C4%83-electoral%C4%83-interviu-spotmediaro/a-55878683

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta.
Așa ca mi-am adus de proverb…

Ce contează cum se scrie?!?
Întrebarea e „ce facem de-acum încolo”, nu ‘cum consemnăm prostia pe care tocmai am comis-o’…

Cum să stai acasă?!?
Cum să lași pe alții să-ți determine viitorul?

31, nu știu cât %?!?

Și după aia vă mirați că nu le pasă de voi?

Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.

După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.

Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.

De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?

M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!

L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.

Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.

Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.

Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?

Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!

Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.

Și ce mi-a venit tocmai acum?

Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.

De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…

Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!

Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.

Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.

Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?

Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!

Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!

Ai grijă. E soarta ta în joc.

“Vaccin antigripal nu se gaseste nici in Canada – tocmai am vorbit cu un prieten aseara, la telefon. Suntem de moda veche… de fiecare data ne intrebam unul pe altul daca avem Whattsapp – da, amandoi, si data viitoare vorbim tot la telefon.

In ce priveste votul…

Daca e vorba de o situatie ‘bipolara’ – cum era pana nu demult, si nu-ti place nici o varianta, cea mai buna metoda este sa te duci si sa-ti anulezi votul. Strigi in gura mare ca iti pasa!

Daca sunt mai multe variante, cat de cat credibile, te duci si ii votezi pe cei care n-au fost inca. Chiar daca nu ajung la putere, macar le stau celorlalti ca un ghimpe-n coasta. Si ii forteaza sa faca ceva. Sau macar recurgi la prima metoda.

Daca nu te duci deloc… e echivalent cu a spune intregii lumi – atat politicienilor cat si celorlalti, ca tu esti atat de demoralizat incat ai de gand sa accepti tot ce ti va intampla.

Si atunci?

De ce sa mai faca cineva ceva pentru ‘tine’? Isi vor aranja ploile intre ei si… Iar ceilalti ‘demoralizati’ vor crede ca sunt singuri. Ca nu mai e nimeni in situatia lor. Revoltati de ceea ce se intampla!

Abia mult mai tarziu – adica atunci cand va ‘exploda’ din nou mamaliga, isi vor da seama, atat unii cat si ceilalti, ca ceea ce au interpretat ei ca fiind ‘demoralizare’ era, de fapt, scarba!

Dar va fi mult prea tarziu… atat pentru ei cat si pentru noi!”

Textul asta a vazut ‘lumina internetului’ mai intai ca raspuns.
Sau, mai degraba, ca indemn.
Adresat unor doi oameni cat se poate de rezonabili. Si cat se poate de ‘scarbiti’!
Abia dupa ce l-am ‘sent’ mi-am dat seama ca cei doi nu sunt singurii aflati in situatia asta.

Ca NU sunt SINGURI!

„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”

Așa ne învată înțelepciunea populară…

Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.

Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.

Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat.
CTP a răspuns la rândul său.
Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei…
Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.

Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea.
Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…

Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta pe net.

Păi după treij-dă ani de democrație noi încă am rămas pe vremea lui Eminescu?

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Încă îl mai așteptăm pe Țepeș să trimită pe cineva care să curețe mizeria în care ne bălăcim noi?
Și de ce? Oricum n-o să poată ‘Țepeș’ să facă tot ce e de făcut… Tot noi vom fi cei care va trebui să punem mâna pe mătură!

Și atunci? De ce nu ne apucăm singuri?
De ce trebuie să așteptăm să vină cineva care să ne spună ce să facem?
Nu știm unde e mătura?
Nu vedem unde e rahatul?

Sau ne e frică să ridicăm covorul? Că nu se știe peste ce mai dăm pe-acolo!
Păi nu era mai bine nu fi ascuns rahatul? … dar asta e altă discuție….

Nu prea i-a ieșit pasiența Preafericitului…
A construit, cu ajutorul lui Mamon, un templu mai înalt decât Coșmelia Poporului.
Și, cu toate astea, din locul pe unde se plimbă poporul muncitor, țîșnitoarea lui Firea pare mai cu moț decât ctitoriile predecesorilor săi…

Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea.
La coadă, în stație…

Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.

„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta.
Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”

„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”

„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești?
Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente…
Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

%d bloggers like this: