Archives for category: Incredere

intre România în Schengen?
De exemplu…

Context:
La JAI-ul din decembrie 2022 s-a stabilit, din nou, că România – și Bulgaria – nu întrunesc, ‘încă’, toate condițiile pentru a fi acceptate în Schengen.

Spritz-pauză:
Dacă vă place alergatul în jurul cozii, încercați să determinați care dintre cei doi factori a fost mai important:
Cancelarul Austriei a crezut că are ceva de câștigat – în plan politic ‘intern’, se apropie alegerile și stă prost în sondaje, sau
cancelarul Austriei a putut face chestia asta pentru că România încă nu e în Schengen. Ca urmare a faptului că noi – NOI – încă nu ne-am ‘spălat hainele’. În familie, în public…

Să revenim.
Din punct de vedere ‘tehnic’, ne aflăm în fața unei ‘măsurători multidimensionale’.
În situația în care mai mulți decidenți – fiecare cu setul său de interese/criterii de evaluare, încearcă să determine care ar fi cea mai bună ‘cale de urmat’.
‘Deciziile anterioare ne-au adus aici, unde suntem acum. Ce facem mai departe?’
Multidimensionalitatea măsurătorii constă în multitudinea de agenți măsurători, de criterii individuale de măsurare – declarate sau nu, de raporturile de putere dintre agenții măsurători – asumate sau nu. Peste care își pune amprenta evoluția, în timp, a fiecăruia dintre acești ‘parametri’. Fiecare dintre acești ‘parametri’, dintre aceste variabile, sunt obiectivate de oameni. Toate măsurătorile sunt ‘obiectivate’ de oameni… Care oameni, indiferent de cât de obiectivi vor să fie/se cred că sunt, sunt supuși răzgândirii!
Care răzgândire – reevaluare sună mai bine? – este un lucru cât se poate de firesc.

Nota Bene, ‘firesc’ nu exclude ‘autodistructiv’.
Exact asta fiind menirea oricărui decident cu scaun la cap. Să pună feed-backul la treabă atunci când maximizează șansele de supraviețuire a sistemului de care se ocupă.

Complicat?!?
Voi simplifica. Cu barda!

Avem un decident. Eu!

Care eu a fumat timp de 45 de ani. Și a început să tușească.
Ce face eu ăsta? Se lasă de fumat sau îi dă înainte?
Maximizează șansele de supraviețuire a organismului sau se mângâie singur pe cap?
‘Tusea nu e de la fumat. E de la poluare! Faptul că mi-am făcut de cap în ultimii 45 de ani nu a avut nici o consecință asupra situației de acum. Eu m-am comportat firesc, alții sunt de vină!’

Ce încercăm să maximizăm?
Viitorul? Împreună cu ceilalți? (Asta e altă discuție, cel puțin la fel de pasionantă)
Sau stima noastră de sine? (Fără de care nu avem nici un fel de viitor, vezi discuția de mai sus)

Am divagat până dincolo de orizont?
‘Dincolo de orizont’ e totuși pe aceiași planeta, se putea și mai rău…

Decidenții adunați la JAI-ul din decembrie 2022 au ‘determinat’ ceva. Suma vectorială a deciziilor lor a fost obiectivata – adică ‘pusă în practică’, prin ‘sentința’: ‘România și Bulgaria nu îndeplinesc toate condițiile pentru a accede în Schengen’.

Acuma, că m-am întors la subiectul cu care am început, voi încerca să folosesc ‘impresiile’ cu care m-am întors din excursia de dincolo de orizont.

Am rupt pisica acum 33 de ani. Și tot încercăm să intrăm în ‘celălalt club’.
Practic, mai avem doar doi pași de făcut. Schengen și OECD.

După care… chiar că nu vom mai avea pe cine da vina!

Și uite că iepurele a ieșit singur din pălărie…

Feed-backul primit la JAI a fost: ‘Nu îndepliniți toate condițiile!’

Ce variante avem?

Dăm vina pe alții sau încercăm să ‘îndeplinim condițiile’?

‘Păi ce condiții să mai îndeplinim?
Tu nu vezi că ăștia se schimbă de la o zi la alta?!?
Că li se năzare tot felul de chestii?!?’

‘Nu îndepliniți toate condițiile’ înseamnă cel puțin două lucruri.
Repet, avem de a face cu o măsurătoare multidimensională. ‘Condițiile’ sunt atât ‘tehnice’ cât și ‘artistice’.
Pe cele ‘tehnice’, le îndeplinim de mult. Suficient de bine încât diverse alte foruri europene să ne certifice în sensul ăsta.
De ceva vreme, stăm prost doar la capitolul ‘impresie artistică’.
Adică, pe românește, comportamentul nostru nu generează suficient de multă ‘solidaritate europeană’!

Să mai traduc?
Încă nu suntem văzuți suficient de bine.
Din punct de vedere rațional, adică la rece, cam toți decidenții din Europa si-au dat seama că Europei i-ar fi mai bine cu noi înautru.
Dar nu încă suficient de bine!
Imaginea României este, încă, suficient de ‘incertă’ încât celor cărora ‘le vin idei’ să li se pară că România poate fi folosită pe post de piñata. Pe post de ciuca bătăilor.

‘Bine bă!
Și dacă tot le știi tu pe toate, cum rezolvăm chestia asta?’

Simplu!
Ne lăsăm de fumat!

‘Te-ai țicnit?!?’

Suntem ciuca bătăilor pentru că nu suntem o echipă!
Suntem foarte atenți la paie și ignorăm, cu grație, bârnele.
‘Admirăm’, cu lupa, paiele din ochii altora și nu băgăm în seamă bârnele din ochii noștri!

Ieșirea e colea.
Tot ce trebuie să facem este să ne spălăm pe ochi.
Să înțelegem odată că reproșurile nu ajută la nimic.
Să înțelegem odată că pentru a ieși din rahat ai nevoie să vezi cărarea.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși, vom continua să ne rostogolim în rahat.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși – pe ‘trădătorii’ din mijlocul nostru și/sau pe ‘dușmanii’ din afară – vom continua să ne ducem după fentă.

Trădătorii trebuie eliminați și dușmanii trebuie puși cu botul pe labe!
Asta nu se discută.

Pentru a face lucrul ăsta este nevoie să ne uităm în ochii lor.
Iar pentru a te putea uita în ochii cuiva, trebuie să faci două lucruri.

Să-i deschizi pe-ai tăi. Ca să vezi!
Și să te speli pe ochi. Ca să nu te faci de râs…

Pentru ca meciul să înceapă cu adevărat, participanții trebuie să se privească ochi în ochi!
Doar așa vom ști cine în echipa cui e.
Doar așa vom ști cine are de gând să respecte regulile. Cine are tendința să se prefacă. Și ce vrem să facem în continuare.

Continuăm să ‘vopsim gardul’ sau învățăm ‘leopardul’ să folosească litiera?

‘Și ce legătură are Iohannis cu toată treaba asta?
El e leopardul? Pe el trebuie să-l învățăm bunele maniere?’

Am scris toata tevatura asta degeaba… N-am fost suficient de clar!
‘Leopardul’ suntem noi!

Noi suntem cei care trebuie să punem lucrurile în ordine.
Ce e mai important? Credibilitatea lui Iohannis sau intrarea in Schengen?

Nu se poate una fără cealaltă?
Foarte corect!
Dar vom fi luați cu adevărat în serios abia după vom înceta să-l scoatem ‘în față’ pe ‘Iohannis’!
Pentru toate greșelile făcute de noi.
De fiecare dintre noi.

De noi toți!

Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!

Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.

În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.

După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.

Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.

După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.

Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…

Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…

Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.

Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.

‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’

Hai s-o iau altfel.

Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.

Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…

Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.

Și care ar fi victoria?
Că i-am făcut din vorbe? Iar?!?

Ne-au primit în NATO pentru că aveau nevoie de noi, în UE pentru că le e mai bine cu noi înăuntru decât le-ar fi fost fără noi, au ridicat MCV-ul – mă rog, or să-l ridice, pentru că a fost înființat un MCV pentru toate țările UE, și or să ne primească în Schengen pentru că stau prea mult la vamă camioanele cu ajutoare pentru Ucraina.

Cu alte cuvinte, noi, România, am făcut/primit toate astea mai degrabă împotriva celor enumerați mai sus decât datorită lor.

Faptul că unii dintre ei luau/vor lua leafă de la stat când lucrurile astea se întamplau/vor întâmpla nu înseamnă mare lucru!

Victoriile și înfrângerile ne aparțin. Nouă!
Noi suferim consecințele, noi trebuie să înțelegem ce (ni) se întâmplă.
Pielea noastră este în joc, noi suntem datori să ne evaluăm cu luciditate.
Dacă mai umblăm mult cu cioara vopsită, dacă mai alergăm mult după cai verzi pe pereți, ne vom alege cu Fata Morgana.

Noi!

Până ieri, habar n-aveam că există un Buhnici.
Nici acum n-aș fi știut dacă nu s-ar fi apucat feisbucul să comenteze interviul menționat în articolul din Adevărul.

Care feisbuc s-a împărțit în două. Unii îl ‘desființează’ pe Buhnici iar alții deplâng corectitudinea politică… Care corectitudine politică ar reprezenta un mod de gândire foarte apropiat de prostie. Care mod de gândire permite unui grup de oripilați să desființeze un ‘liber la gură’ care și-a permis să articuleze niște adevăruri neplăcute. Neplăcute oripilaților…

Corectitudinea politică a fost o chestie cât se poate de deșteaptă și a ajuns, prin răstălmăcire, o mare fâsâială.

Iar Buhnici mai bine tăcea.

Pe vremea când a fost inventată, corectitudinea politică ne învăța că nu e suficient să ai dreptate. Că dacă vrei ca mesajul tău să ‘treacă dincolo’ trebuie să-l formulezi în așa fel încât să fie acceptat de interlocutorul tău. Adică ne învăța să nu jignim gratuit. Și să nu cerem imposibilul.

În zilele noastre, corectitudinea politică a devenit o armă. Un pretext de cenzură. Folosit cu relativ succes mai ales de cei care caută sămânță de scandal.
O înjurătură!

“Mergem la mare ca să vedem piele, aș prefera ca pielea aia sa nu aibă vergeturi” descrie o anumita realitate. A lui Buhnici! Și totuși, cât se poate de reală. Care realitate – precum pisica lui Schrodinger, capătă ‘claritate’ abia atunci când este formulată. Tocmai din cauza modului în care este formulată…
Iar formulat in felul acesta, mesajul lui Buhnici nu va fi niciodata acceptat de către ceilalți.

Eu unul – care apreciez niște ‘piele de calitate’ și nu sunt fan vergeturi – nu pot accepta mesajul lui Buhnici tocmai din cauza grobianismului în care se lăfăie ‘comunicatorul’.

De fapt, suntem exact în situația pe care încerca să o evite ‘inventatorul’ corectitudinii politice. Vorbim fiecare pe limba noastră și auzim doar ce ne convine fiecăruia dintre noi.

Iar partea cea mai proastă este că sunt unii care profită de pe urma acestei situații…
Unii comunicatori percep sensibilitatea ‘fulgilor de nea’ ca pe o oportunitate. Provoacă și obțin exact ce își doresc.
Notorietate!
Unele canale media obțin rating difuzând, până la refuz, ‘controversa’. Adică ‘nimic’!
Iar unii dintre ‘fulgii de nea’ – activiști hârșiți în luptă și nu foarte diferiți, din punct de vedere ‘operativ’, de provocatorii de mai sus – se simt obligați să ridice mănușa și să se re-avânte în luptă.

Și cu asta ce-am făcut?
Are cineva ceva de câștigat din toată chestia asta?
În afară de pescuitorii în ape tulburi, bineînțeles!

În Ucraina mor oameni.

Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.

În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare.
Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei.
Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.

Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă.
De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.

Am să fac o paranteză.
Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii.
Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă.
Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie.
Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea.
Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.

Să revenim la momentul prezent.

Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’.
Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.

Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.

Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă.
Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față.
Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.

Aici am nevoie să mai fac o paranteză.
Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin.
Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei.
Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.

Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’.
Pe Putin.
Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…

Înapoi la explicații.

Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați.
Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu.
Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.

‘Ce, noi suntem mai proști?!?
Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’

Ei bine, până aici a fost simplu.
Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor.
‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…

Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’.
Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară.
Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.

Niște indivizi unidimensionali.
Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia.
Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.

Eu sunt interesat de altceva.

Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’.
Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.

Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.

Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…

‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină!
Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!

În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție.
Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….

Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?

Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov?
Asta ne dorim?!?

Iar concluzia trasă de unii dintre observatori, “În final deznodământul are doar două valențe: Putin pierde sau Putin câștigă” este valabila doar pe termen scurt. Foarte scurt!

Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.

Doar că pe pielea noastră!
Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult.
În viitorul cât se poate de apropiat!

Avem un pod.

Aveam un pod… Aveam 216 m de pod, din beton, care permiteau traversarea Siretului în dreptul localității Luțca.

Acum mai avem doar o grămadă de moloz.

Și multe întrebări…

Cine să ne răspundă?
Specialiștii, prin intermediul presei.
Cel puțin deocamdată… până când va apărea un raport oficial. Despre (pe) care (îl) vom citi tot în presă…

Și cum se întâmplă treaba asta?
Ziaristul sună un specialist iar acesta acceptă – sau nu, să își spună părerea. Ziaristul își notează/întregistrează informațiile, redactează materialul – eventual cere o reacție din partea specialistului, după care articolul ajunge pe masa secretarului de redacție. Unde capătă titlul definitiv și ultimele retușuri.

Nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo, am văzut doar fotografiile pe care le prezintă presa și nu sunt concludente.”

După care urmează circul…
Se apucă câte unul să citească. Și să pună întrebări….

Articolul este … banal. Nici nu muge, nici nu rage. Nici măcar nu știu câți cititori ajung la capătul textului…
Unde dau cu nasul de disclaimerul citat mai sus.
Acesta fiind momentul în care cei cu memoria bună își aduc aminte de cuvintele cu care începe articolul:

Este expertiza făcută de decanul facultății de construcții…

Pe bune?!?
Atâta vreme cât decanul cu pricina a simțit nevoia să sublinieze, iar autorul articolului să consemneze, „nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo” cum mai poate cineva să catalogheze considerațiile făcute de respectivul specialist ca fiind o „expertiză”?!?

Și după aia se scarpină câte unii în cap încercând să înțeleagă ‘fenomenul’ prin care ‘specialist’ a devenit subiect de bășcălie iar din ce în ce mai mulți oameni cumpără ziare doar pentru a avea pe ce să curețe cartofi…

Am aflat pe FB, și apoi am verificat în presă – adică pe net, adus pe ‘fibra’ de RCS-RDS, că Digi l-a concediat pe CTP.

Reacțiile internauților – a celor din bula mea, a fost ‘vigilentă’.

(Nu-)(Î)mi place CTP, (dar) așa ceva nu se face!
Nu voi mai urmări acest post de știri.

OK, pot înțelege genul ăsta de răspuns. Cât se poate de adecvat, de altfel.
Mai ales că nu m-am mai uitat cam de mult la vre-un buletin de știri la tembelizor. Nu în limba română, în orice caz.

Și aici începe adevărata problemă.

Eu mă uit la BBC. Ascult RFI. Și mă dau pe net.
Nu prea rămân de din-afară…

La cât m-am uitat, cu câțiva ani în urmă și, expre’, aseară… Digi 24 e, de departe, cel mai civilizat post de știri în limba română. Restul…
Mai sunt, cei drept, telejurnale relativ civilizate la Pro-Tv și la TVR.
Doar că la capitolul televiziuni de știri… Digi e singura frecventabilă. Dintre cele cu o oarecare tracțiune… or mai fi și altele, dar nu am auzit eu de ele.

Și atunci?
Dacă singura televiziune civilizata de știri face așa ceva…
Poate că hotărâseră mai demult să ‘scape’ de CTP.
Poate că CTP-ul aflase de faptul că era deja pe făraș și a băgat ‘șopârla’ ca să nu rămână dator.
Indiferent de variantă, faptul că toată tevatura asta a avut loc în spatele siglei Digi 24 și în mijlocul singurei televiziuni de știri cât de cât civilizata de pe malurile Dâmboviței demonstrează, fără drept de apel, că noi avem o problemă!
Noi, nu Digi!

‘Piața’ noastră e informație este disfuncțională în ceea ce privește zona audio-vizuală.
La radio e mai mult miștocăreală iar la televizor…

Protagoras din Abdera a spus că ”omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Platon a spus că sofiștii trebuie ‘aruncați la groapa de gunoi a istoriei’.

Protagoras era sofist – ‘filozof’ plătit de ‘clienții’ săi pentru a-i învăța să gândească, fiecare dintre sofiști avea linia sa proprie de gândire iar ‘clienții’ îl alegeau pe cel care le plăcea fiecăruia dintre ei.
‘Sfârșitul’ lui Protagoras l-a anticipat pe cel al lui Socrate. Condamnat pentru ‘libertate prea mare în gândire’ a fost exilat și apoi aruncat peste bord de pe corabia care-l ducea către locul în care fusese silit să plece.

Tot Platon a spus că ‘cetatea, adică ‘polisul’, trebuie guvernat de niște oameni special educați în acest scop’.
N-ar fi mare deosebire față de ce făcea Protagoras… Care îi învăța pe oameni să gândească… Din păcate asemănarea este doar de suprafață. Fiecare sofist își adapta ‘programa’ la fiecare dintre elevi. Fiecare dintre elevi era învățat să gândească după ‘chipul și asemănarea sa’. Să măsoare lucrurile din punctul său de vedere. Punând cap la cap, în mod democratic, toate aceste puncte de vedere, Atenienii din Antichitate au reușit să construiască o întreagă civilizație.
‘Regii Preoți’ promovați de Platon erau educați toți după același șablon. Cel indicat de Platon!

Aristotel, cel mai cel dintre studenții lui Platon, a educat un astfel de Rege-Preot.
Pe Alexandru cel Mare.
Care, profitând de condițiile social-istorice produse de guvernarea ineptă a lui Darius al III-lea al Persiei, a cucerit tot ce se afla între Meditarana de Est si Indus. O mare realizare pentru istoricii europeni dar o mare nenorocire pentru populațiile respective. Pentru soldații morți din ambele tabere și pentru toți cei strămutați sau uciși în timpul luptelor. Militari sau locuitori ai orașelor asediate.
O mare nenorocire și pentru Alexandru însuși. Căruia succesul i se urcase la cap și care nu mai accepta sfaturi de la nimeni. Care și-a ucis tovarășii cu care începuse campania și care a murit din cauza băuturii.

Marx, un alt mare gânditor al omenirii, a decretat că „treaba filozofilor este să schimbe lumea”. Că degeaba vii cu explicații dacă nu-ți pui convingerile în practică.
Așa că a scris „Manifestul partidului comunist”. Un foarte bun ‘ghid practic despre cum să organizezi o dictatură’.
În condițiile pe care le sesizase Marx în Anglia. Țara care îi acordase ‘azil’. Țara care, în virtutea dreptului la opinie, l-a lăsat să-și pritocească ideile și apoi să le pună pe hârtie.

Am să fac o pauză și am să vă invit să citiți un text scris mult mai profesionist decât sunt eu în stare.

„Remake – 1 Mai: semnificația unei lupte. Drepturile pentru care trebuie să lupți și pe care să nu le consideri niciodată câștigate definitiv
Dacă citiţi literatura mare a secolului XIX, mai ales literatura engleză, rusă şi franceză, observaţi o chestiune care şochează azi: păturile cele mai sărace, adică peste 90% a populaţiei, muncesc cel mai mult şi trăiesc cel mai sărac. Muncesc cot la cot: tată, mamă, copil de 8 ani pe glie sau în fabrică câte 16 ore pe zi. Nu exagerez.
Şi rezultatul: sărăcie lucie. Ideea de drepturi sociale, politice şi economice nu exista.
Când muncitorii englezi au început primele lor proteste nu au cerut acces la educaţie şi sănătate, la odihnă şi viaţă decentă. Ar fi fost linşaţi. Ştiţi ce au cerut? Au cerut ca ai lor copii minori să meargă la şcoală? Parlamentarii britanici ar fi fost şocaţi. Nu. Ei au cerut mai puţine ore de muncă pentru copiii lor fragili, deoarece aceștia mureau pe capete în fabrici şi uzine. Cerinţele lor au fost foarte greu auzite după ce s-a scurs multă sudoare şi mult sânge.

Textul, scris pe 1 Mai 2020 de Vasile Ernu, este mult mai lung. Am furat doar această porțiune pentru că mi se pare suficientă. Că descrie suficient de bine situația din Anglia respectivei epoci.

Ei bine, ‘ghidul’ lui Marx nu a fost, încă?!?, ‘utilizat’ în Anglia. Nici prin vreo altă țară dintre cele ‘avansate’ din punct de vedere economic ȘI SOCIAL. Aici au fost inventate tot felul de remedii pentru ‘disfuncționalitățile’ sesizate de „marea literatură a secolului XIX” astfel încât tensiunile sociale au fost ținute sub control.
Dar omenirea nu a scăpat totuși de experimentul comunist…

Precum Alexandru cel Mare înaintea lui, Lenin – cel mai bun elev al lui Marx, chiar dacă cei doi nu s-au întâlnit niciodată, a profitat de consecințele create de un război idiot și de guvernarea cretină a unui întreg șirag de țari și a instaurat Uniunea Sovietică. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Comunismul.

Precum imperiul lui Alexandru, și cel al lui Lenin s-a prăbușit destul de repede.
Nu destul de repede pentru cei care au suferit consecințele guvernării sovietice.
Nu destul de repede pentru cei care au suferit consecințele încercărilor dictatorilor sovietici de a-și extinde influența.
‘Destul de repede’ doar la scara istoriei!

Revenind la spusele lui Marx: ‘Ce rost mai are să gândești dacă nu-ți pui concluziile în practică?’ mă întreb când vom scăpa de blestemul Cassandrei?
Știind foarte bine ce se va întampla, când vom înțelege că nici de data asta nu ne vom arăta a fi mai deștepți decât precedenții noștrii?
Că ‘garbage in, garbage out’ e valabil și la scara istoriei?

Ce mi-a venit?
Tocmai am terminat de citit

Acum vreo lună, umbla pe net o listă lungă de citate – compilată tot de un ‘intelectual’, care demonstrau ce părere ‘bună’ au avut, de-a lungul istoriei, un șir lung de intelectuali ruși despre propriul popor.

”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”

Atribuit – de către „scriitorul român, Orlando Baraș”, lui Dostoievski. E un pomelnic întreg, am să mă opresc aici.
Este cât se poate de posibil ca în vasta literatură scrisă de Dostoievski să existe și această înșiruire de cuvinte. Nu mă bag, nu am citit nimic de respectivul. Tot ce știu este că fără context, un citat nu înseamnă prea multe. Și mai știu ce răspunde Google atunci când îl intrebi

Înainte de toate, să fim ruşi. A deveni rus înseamnă să încetezi să mai dispreţuieşti poporul tău. Îndată ce europeanul va vedea că am început să iubim poporul şi naţiunea noastră, va începe şi el să ne stimeze; atunci nu ne va mai întoarce spatele cu dispreţ şi vom fi ascultaţi. Vom face, cu toţii, o altă figură. Deveniţi noi înşine, vom avea o figură umană şi nu o fizionomie de paiată.

Hopa!
Cu alte cuvinte, părerea lui Dostoievski despre poporul în sânul căruia s-a născut este cel puțin nuanțată.
Negativă, conform citatului atribuit lui de către Orlando Baraș și bună – pe alocuri frizând auto-adulația, conform listei compilate de colaboratorii români ai site-ului subiecte.citatepedeia.ro.

Și atunci?
De ce s-ar lansa „elita lui Putin” într-o campanie de dezinformare a poporului rus? De îndoctrinare? Doar pentru că au fost plătiți pentru a face acest lucru? Adică mituiți?
Nu înțeleg acești ‘intelectuali’ că își taie singuri viitorul de sub picioare? Că îl vând ieftin pe un prezent oricum nesigur?
De ce s-ar lansa un „scriitor român” într-o campanie de denigrare a poporului rus? A poporului, nu a dictatorului… bine, pe dictator nu-l mai poți ‘denigra’… cel mult în mintea apărătorilor lui…
Revenind la cei care vorbesc de rău întreg poporul rus, ce urmăresc aceștia?
Intensificarea ajutorului dat Ucrainei? Pentru asta sunt suficiente câteva fotografii cu ‘realizările’ armatei lui Putin. Da, armata lui Putin este constituită din soldați ruși. Doar că armata lui Putin nu este Rusia.

E chiar atât de greu de înțeles, mai ales pentru niște intelectuali, că războiul ăsta se va termina la un moment dat?
Și că, indiferent de cât de nasoală va fi înfrângerea – pentru Putin, sau de cât de lung va fi războiul, după aceea va trebui să coabităm – noi, supraviețuitorii din ambele tabere, unii cu ceilalți?
E atât de greu de înțeles, mai ales pentru niște intelectuali, că războiul ăsta se va termina mai repede dacă vom reuși să desprindem poporul rus de sub influența lui Putin? Și că acest lucru nu se va întâmpla atâta vreme cât noi le vom spune că îi disprețuim? Pe toți? Dându-i lui Putin oportunitatea să se prezinte în postura de singur apărător al Mamei Rusiei în fața hoardelor de barbari?

Marx l-a învâțat pe Lenin că primul pas care trebuie făcut de către cineva care construiește un imperiu este să controleze ideologic mulțimea. Prin intermediul unor ‘activiști’ bine educați la ‘școala de partid’.
Plato spunea practic același lucru. Că treburile cetății trebuie încredințate unui grup de oameni educați într-un mod coerent. Adică ideologizați.
Putin continuă această ‘tradiție intelectuală’. A dresat, în timp, un grup de oameni să producă un anumit gen de propagandă și să ducă la îndeplinire hotărârile adoptate de el. Inclusiv pe cele mai criminale dintre ele. Simultan, a îndepărtat de ‘microfon’, prin orice mijloace, pe toți cei care i-au contestat vreodată autoritatea.
Ne confruntăm astăzi cu cele mai proaspete consecințe ale funcționării acestui mecanism. Ororile suportate de poporul Ucrainean.

Și noi ce facem?
Înțelegem mecanismul pus la cale de Putin? Mecanism care nu e deloc nou…
Invățăm unde să punem ‘nisipul’? Cum să ‘dezactivăm’ această bombă socială?

Înțelegem odată că fără ‘exagerările’ capitaliștilor timpurii, Marx n-ar fi avut despre ce să scrie?
Că fără tensiunile sociale rezultate din guvernarea țaristă, Lenin nu ar fi putut să instaureze comunismul în Rusia?
Că, indiferent de cât de corupți ar fi fost funcționarii post-sovietici, ‘capitalul de lucru’ care circula prin Rusia lui Eltsin tot de origine ‘externă’ a fost? Și că fără corupția aia enormă, Putin nu s-ar fi putut cățăra la putere? Că tratată altfel, Rusia post-sovietică ar fi evoluat în altă direcție? Pe o traiectorie asemănătoare celei urmate de Germania de după WWII…
Așa, lăsată în ‘boii ei’, după ce Uniunea Sovietică a pierdut – de una singură, Războiul Rece, succesoarea a căzut pe panta pe care alunecase și Germania de după WWI. Populația nu a înțeles, de una singura, de ce a fost pierdut războiul, elitele nu au vrut nici ele să-și recunoască ‘meritele’, au fost identificați ‘vinovații externi’ și totul a fost reluat. De la început.

Repet.
Și războiul acesta, cel început de Putin împotriva Ucrainei, se va sfârși la un moment dat.
Nu știu când dar știu că, în cele din urmă, Putin va fi învins. Cum, necum, Putin va pierde acest război.

Încă nu știu cine va câștiga pacea de după acest război.
Dacă vom reuși, cumva, cei care îi vom fi supraviețuit lui Putin – adică învingătorii din ambele tabere, să ne așezăm la aceiași masă. Dacă vom reuși să ne croim un viitor împreună. Singurul posibil, pe termen lung.

Altfel, acea pace va fi doar un armistițiu. ‘Decât’ încă un armistițiu. O pauză, mai lungă sau mai scurtă, între două războaie succesive.

Protagoras spunea că oamenii dau măsura lucrurilor.
Că până nu înțeleg, ei, cu adevărat, despre ce e vorba…

Cuvântul cheie este „sataniștii”. ‘Sus’, ‘jos’… nu contează!

Cei care acordă o oarecare atenție spațiului cultural nord-american au sesizat intensitatea cu care, de cel puțin 10 ani, ‘publicul’ este îndemnat să nu mai citească ‘presa’. Care e mincinoasă și vândută.

Noi, boșorogii de peste 60 de ani, ne aducem aminte și de spusele lui Ronald Reagan.
Cel în timpul căruia s-a întâmplat să se prăbușească comunismul și cel pe fruntea căruia au fost puși laurii.

Ronald Reagan este considerat a fi fost un mare comunicator.
Citind o mare parte din citatele care i-au fost atribuite, găsești foarte multe lucruri interesante. Și observi cât de măiastră a fost pana care le-a cizelat.
În asta să stea oare ‘esența comunicării’?
În ușurința cu care mesajul este strecurat dincolo de filtrul conștiinței și în adâncimea la care este înfipt în păienjenișul memoriei?

Efectele, și mai ales cele pe termen lung, sunt luate în calcul?
Atunci când judecăm ‘comunicarea’?

Este indubitabil că ‘guvernul’ poate fi ‘o problemă’.
Poate fi chiar „terifiant”.
Astăzi, de exemplu, guvernul Rusiei terifiază, cât se poate de direct, populația Ucrainei. Și, indirect, o lume întreagă.

Pe de altă parte, cam care ar fi fost situația dacă nu ar fi existat și celelalte guverne?
Daca guvernul condus de Zelenskii n-ar fi coordonat rezistența și dacă guvernele din UE și SUA nu ar fi coordonat ajutorarea Ucrainei?
Conflictul s-ar fi încheiat în câteva zile și noi am fi putut să ne întoarcem la ale noastre?

Și cine l-ar fi oprit pe Putin?
De ce să-l oprească cineva pe Putin?!?

Tot în Statele Unite continuă disputa dintre cei care consideră că Trump ar fi fost ajutat în timpul campaniilor electorale de către serviciile secrete aflate în slujba lui Putin și cei care neagă acest lucru, cu vehemență.

Trump a contestat rezultatul alegerilor pe care le-a pierdut.
O parte dintre suporterii săi au ocupat, efectiv, Capitoliul în încercarea de a ‘convinge’ Congresul American să invalideze rezultatele scrutinului electoral.

Lucrurile astea s-au întâmplat în sânul celei mai puternice democrații de pe planetă.
În sânul singurei forțe militare și economice capabile, și dispuse – pentru că nu are alternativă, să-l țină în frâu pe ‘Putin’. Pe orice dictator căruia i-ar trece prin cap să pună în pericol modul actual în care evoluează civilizația umană.

În situația asta ne mai întrebăm ‘de ce l-ar ajuta Putin pe Trump’?!?
De ce ar ajuta un dictator pe cel care era să distrugă singura democrație capabilă să-l țină în frâu?
Care democrație a pierdut deja enorm de mult din prestigiul pe care îl acumulase de-a lungul istoriei?
Care democrație este, încă, atât de puternică încât poate fi distrusă doar din interior?

Care democrație, ca toate celelalte, este doar atât de puternică pe cât este de eficient guvernul care pune în practică deciziile adoptate în mod democratic de către populație? De către „We, the People”?

Și atunci?

Cum să te apuci tu, ‘mare comunicator’ proaspăt ales – în mod democratic, să conduci – ca șef executiv al unui guvern, cea mai puternică națiune de pe planetă, să spui – chiar în timpul discursului inaugural, că „guvernul nu este soluția problemelor noastre, guvernul este chiar problema”?!?

Da, spunerea e foarte bine adusă din condei. Interpretarea a fost fără cusur. Publicul, exasperat de excesele unora dintre guvernanți – exasperat de excesele prea multora dintre cei ajunși prea puternici pentru capacitatea lor de discernamant, a fost încântat de cele rostite atunci.

Și efectul?

Nu cumva însuși accesul lui Trump la butoanele puterii a fost o consecință a dezgustului pe care îl au prea mulți dintre Americani cu privire la guvern? Și la politică, în general?

Și cine are de câștigat din toate astea?
Din erodarea, pe dinăuntru, a democrației?
Din erodarea încrederii oamenilor în capacitatea lor de a genera un act de guvernare transparent și perfectibil prin intermediul feed-backului democratic?

Cine are de câștigat din convingerea alegătorilor că cei aflați ‘la conducere’ sunt „sataniști”?!?
Indiferent de cine or fi ei, sloganul a apărut și este multiplicat, ‘pe garduri’, de cel puțin 10 ani…

Și un ultim calup de întrebări.
Reagan a fost un actor. Un artist. Dacă citatul chiar îi aparține, este foarte posibil ca frazarea să-i fi venit în mod natural.
Dar dacă îi aparține unui ‘specialist în comunicare’? În comunicare strategică?
Dacă și citatul cu care am început îi aparține tot unui ‘specialist’?

Nu vă ambalați! ‘Întrebările’ abia urmează.

Ce-o fi în capul specialiștilor ăștia?
Chiar nu-și dau seama ce efecte vor avea, pe termen lung, cuvintele pe care le înșiră ei?
Sau nu le pasă?

Și, pentru că trebuie să ‘descurc’ toate ‘ițele’ pe care le-am început, voi încheia cu o ‘traducere’.
Media este într-adevăr ‘mincinoasă’ și ‘vândută’. În viziunea celor care promovează conceptul bineînțeles…

Urmăriți doar vehiculele media pe care am reușit să le cumpărăm noi.
Doar celelalte, adică cele care nu au acceptat să se vândă, să-și pună ‘limba în slujba celui celui care plătește mai mult’, sunt mincinoase.
Noi suntem singurii care vă spunem adevărul!
Adevărul nostru… ‘alternativ’…

Dacă aș crede în Dumnezeu, Rusia lui Putin ar fi pentru mine Diavolul.
Dar nu cred. Așa că spuneți dumneavoastră cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?

De fiecare dată când cineva spune „iadul adus pe lume de ruși” putiniștii își freacă mâinile.

Iadul a fost adus pe lume, iadul despre care vorbim acum, de către Putin. Ajutat de câteva mâini la fel de criminale ca ale lui și de către o mare masă de ‘nedumeriți’ care, practic, (încă) nu-și dau seama ce li se întâmplă.

Atunci când spunem „iadul a fost adus pe lume de ruși”, adică de toți rușii, îi băgăm pe toți în aceiași oală. În aceiași oală ‘criminală’.

Adică îi facem jocul lui Putin!

Ce își doresc dictatorii? Toți dictatorii?

Ca ‘supușii’ lor să stea ‘strâns uniți în jurul „Marelui Conducător”’?

Ce ne dorim noi, cei care vrem să scăpăm de alde Putin?

Ca ‘supușii’ să vadă, odată, cât de ‘gol’ este împăratul lor?

Și cum să facă supușii acest lucru? Cum să vadă cât de gol este împăratul dacă noi, cu pana noastră, îi împingem, strâns, cu spatele la respectivul împărat?!?

Dacă, prin cuvintele noastre, validăm minciunile împărătești?
El, Putin, le spune rușilor că fără el, fără protecția lui, sunt pierduți.
Iar noi, care abia așteptăm să scăpăm de Putin – adică abia așteptăm ca rușii să ne scape de Putin, spunem că ‘rușii aduc iadul pe pământ’…

Mai întâi trebuie să facem noi diferența între criminali și nedumeriți.

Abia după aceea putem să pretindem nedumeriților să vadă goliciunea lui Putin.

Și, ca să răspund la întrebare, românii care continuă să fie putiniști după toate cele întâmplate sunt, și ei, de două feluri. Criminali – plătiți sau, efectiv, ‘duși cu pluta’, și ‘nedumeriți’.
Și aici trebuie să învățăm – tot noi, cei care ne pretindem democrați deschiși la minte, cum să-i deosebim.
Altfel nu vom reuși niciodată să-i ajutăm pe nedumeriți să deschidă ochii.

Tratându-i pe toți la fel, ca pe niște „vite”, îi vom ajuta pe criminali să mâne întreaga ‘cireadă’ – inclusiv pe noi, la abator!

%d bloggers like this: