Archives for category: democratie reprezentativa

RANFLUÁ vb. I. tr. (Mar.) A ridica de pe fund și a repune în stare de plutire (o navă scufundată). [Pron. -flu-a. / < fr. renflouer].

Ce faci atunci când descoperi ca ai schizofrenie?

Îl înjuri pe tac-tu că era bețiv?
Pe mă-ta că era deja babă când l-a primit pe tac-tu beat în pat?
Pe educatoarea de la creșă că vă adormea pe toți cu ‘biciul’ după masa de prânz? Ca să poata fuma ea liniștită?

Sau, mai bine, te duci la doctor și te tratezi?

Ce faci când descoperi că trăiești într-un stat eșuat?
Îl înjuri pe Iliescu? Și pe toți care au votat vreodata cu el?
Pe Iorgovan, că a scris constituția așa cum a scris-o?
Pe Coposu? Că nu știu ce a făcut?
Pe Radu Câmpeanu și pe Rațiu că n-au mâncat salam cu soia?
Pe Mihai, că l-a arestat pe Antonescu și a dat țara pe mâna sovieticilor?

Sau îți aduci aminte de Băsescu?
Cel mai bandit dintre președinții post-revoluționari…
Dar și cel mai sincer!

„”Competitivitatea unei ţări nu poate fi dată numai de Guvern şi administraţie. Sectorul privat este parte a indicatorilor de competitivitate pentru o ţară. Şi, ca să mă înţelegeţi fără să interpretaţi că este vreun atac, cum a contribuit la competitivitatea României sistemul bancar care a fost atât de generos în perioadele în care ne-am umflat şi acum devine tot mai restrictiv? Cât de competitivă a fost analiza factorului privat în finan­ţarea aproape fără limite şi fără o bună analiză a capacităţii împrumutatului de a mai plăti banii înapoi? Cât de competitiv este să dai credite cu buletinul?”, a declarat ieri Băsescu în faţa unei audienţe formate în principal din membri ai Camerei de Comerţ Americană în România (AmCham), ambasadori şi reprezentanţi ai autorităţilor.”

„Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.

“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””

Băsescu atacă Nokia şi Ford şi continuă să-i critice pe bancheri,
Claudia Medrega, 15.12.2011, Ziarul Financiar

Cu alte cuvinte, oricât de schizofrenă ar fi constituția scrisă de Iorgovan, și oricât de nepriceput ‘comandantul’, statul n-ar fi putut eșua dacă noi, echipajul, nu dormeam în cizme.
Dacă îi trăgeam de mânecă pe aceia dintre noi care au tot furat – de la piese din motor pana la scânduri din bordaj, și le-au vândut pe la depozitele de ‘fier vechi’.
Sub ochii noștri!
Și, câte odată, chiar cu ajutorul nostru…

Vrem să repunem statul pe linia de plutire?
Atunci trebuie să ne apucăm fiecare de treabă.

Cu cât prelungim circul ăsta ieftin, cu atât mai adânc ne afundăm în noroi!

Cu alte cuvinte, conform Constituției României, statul este distinct de societate.
Iar președintele – chemat, la nevoie, să medieze între cele două, este, și el, distinct de fiecare dintre cele două entități separate.

Și noi chiar sperăm că alcătuirea asta cât se poate de schizofrenă va putea funcționa vreodată?

Că un stat distinct de societatea pe care se presupune că trebuie să o apere își va îndeplini vreodată menirea?
Că un președinte, oricât de dedicat, va fi vreodată în stare să medieze între două entități care n-au nimic în comun?

Care n-au nimic în comun în afară de oamenii care le populează?

Chiar!
Ce-o fi în capul oamenilor care ‘lucrează la stat’? Care fac parte atât din ‘societate’ cât și din ‘stat’? Și care, pentru a respecta constituția, trebuie să țină statul separat de societate?
Și ce-o fi în capul lui Iohannis?!? Care face parte din societate – ca cetățean al acestei țări, din stat – ca „șef”, și care, colac peste pupăză, mai trebuie să și medieze între două chestii din care face parte simultan?!?

V-a luat durerea de cap?
Așa e la schizofrenie… face parte din fișa postului!

https://www.g4media.ro/presedintele-klaus-iohannis-despre-incendiul-de-la-constanta-astazi-din-pacate-statul-roman-a-esuat-in-misiunea-sa-fundamentala-de-a-si-proteja-cetatenii-sunt-ingrozit-de-tragedie.html
https://www.presidency.ro/ro/presedinte/rol-si-atributii

Voi folosi conceptul introdus de Maslow pentru a încerca să intuiesc la ce ‘etaj’ se află România. Ca dezvoltare socială…

Avem niște nevoi.
Pe care le știe toata lumea. N-are nici un rost să le înșir aici.

Avem o ‘organizare socială’. Populație, antreprenori și politicieni. Care interacționează într-un spațiu politic definit de legi democratice și își asigură subzistența pe o piață liberă care funcționează pe principii capitaliste.

Conform fișei postului, politicienii sunt aceia care ar trebui sa identifice și ierarhizeze prioritățile. Problemele care trebuie rezolvate. Apoi să propună societății diverse căi de urmat. Fiecare grupare politică în funcție de interesele pe care le reprezintă și de ideologia cu ajutorul căreia judecă lucrurile.
Restul populației este chemată – la date fixe precum și ocazional, să aleaga prin vot între variantele propuse de diversele grupări politice.

În afară de alegerile la nivel național, regional și local, democrația mai presupune și niște alegeri ‘interne’. Adică în interiorul partidelor. În timpul campaniilor electorale ‘interne’, partidele au ocazia să-și (re)definească și caracterul, nu doar să-și aleagă liderii.

Discutând această poziționare, unii se întreabă ‘Ce-o fi în capul lui Orban’? Având în vedere că acum 3 ani doar 21% din alegătorii de pe listele electorale au ieșit să voteze….

Înainte de a intra ‘pe fond’, aș vrea să mai adaug o imagine.

Ce înțeleg eu din toată chestia asta?

Că piramida nevoilor s-a transformat într-un aisberg.

La bază, avem nevoile Romaniei. Ca țară.
Deasupra lor, avem nevoile politicienilor. Nevoile indivizilor intrați în politică și nevoile partidelor, ca organizații.

Aceste două niveluri se află ‘sub apă’. Toată lumea știe că sunt acolo. Pentru că fiecare dintre noi vede vârful aisbergului! Dar nimeni nu știe cu adevărat până unde se întinde fiecare dintre aceste două straturi. Ce forma are fiecare dintre ele…
Asta pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să o facă nu discută – „cinstit și lăutarește”, pe aceste teme. În afară de niște ONG-uri – care se străduie dar nu sunt băgate în seamă.

Se vede, în schimb, ce se întâmplă la suprafață.
Pe scena politică, pe ecranul televizoarelor si pe monitoarele device-urilor multi-media…
Se vede cum acționeaza politicienii noștri.
Ce fac și ce spun. Cum votează atunci când au ocazia și ce spun în diverse ocazii…

Cum am spus la început, treaba noastră – adică datoria civică – este să evaluăm prestația si propunerile politicienilor.
Să determinăm cu ce se ocupă aceștia.

Cu rezolvarea problemelor obștii sau cu rezolvarea problemelor lor?

Și mai e o chestie. Din modul cum acționează politicienii putem determina și ce părere au despre noi.
Mai bine spus, ce cred ei că vom face noi.

Să revenim puțin la cel mai precis sondaj de opinie făcut vreodată în România.
Referendumul pentru Familia Tradițională…

Optimiștii s-au bucurat că n-a trecut.
Pesimiștii s-au întristat că România alunecă pe o panta periculoasă.
Iar eu sunt încă îngrozit de-a dreptul!

21.10% la suta dintre cei înscriși pe liste au ieșit la vot, iar 91.56% dintre ei au votat DA!
Referendumul a fost anulat pentru ca prezența la vot a fost mai mică de 30%.

Cu alte cuvinte, avem în țară trei milioane și jumătate de votanți extrem de disciplinați. Cărora li s-a spus să facă ceva iar ei au dus sarcina la îndeplinire.
Ce s-ar fi întâmplat dacă cei care au organizat referendumul ar fi ‘periat’ listele electorale?
N-au făcut-o pentru că nu era în interesul lor?

Nu era în interesul lor ATUNCI…

Având în vedere noile poziționări ale unora dintre politicieni și modul în care se fac și se desfac alianțele de facto dintre taberele politice…

UDMR nu este de acord cu alegerea primarilor în două tururi de scrutin.
PNL voteaza o moțiune introdusă de tabăra social democrată din Parlamentul European pentru a face în ciudă USR-Plus iar PSD se abține de la acel vot.

Aproape 1 000 000 de romani au făcut cerere de rezidență în UK. Or mai fi încă trei milioane în restul UE.

Dacă pe listele electorale ar fi fost doar 14 milioane – in loc 18, acei trei milioane și jumătate de ‘disciplinați’ ar fi fost suficienți pentru a modifica Constituția. Și să nu uităm că Senatul – în calitate de cameră decizională, a adoptat propunerea de modificare a Constituției cu 107 voturi pentru (PSD, ALDE si PNL), 13 împotrivă și 7 abțineri.

Vom trăi și vom vedea ce se va întâmpla în continuare.
Se vor apuca politicienii să rezolve problemele noastre, ale tuturor?
Sau vor continua să le rezolve pe ale lor, profitând de ‘bezmeticeala’ noastră? Și de ‘disponibilitatea’ manifestată de 21% dintre noi?

Iar întrebarea de 1000 de puncte este:

Politicienii ca politicienii.
Ce facem noi? Noi aștia care ne dăm rotunzi… Care credem că le știm pe toate…
Dăm vina pe ‘disciplinați’? Pe politicieni?

Sau ne trezim și noi odată?
Încercăm să înțelegem ce se întâmplă în sufletele ‘disciplinaților’? Ce-i face să fie o pradă ușoară în față politicienilor fără scrupule?

Dacă reușim să le luăm ‘apa de la moară’, toți ‘fățarnicii’ se ‘usucă’ repede… Nici unul nu e ‘de cursă lungă’.
La noi e robinetul… Noi suntem cei care trebuie să ne hotărâm odată!

Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.

Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla.
Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.

Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.

Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’….
Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.

Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației.
Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”.
Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…

În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.

În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea.
Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.

În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina.
În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…

Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță.
Fenomenul a rămas același.
Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță.
Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.

N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.

Și mai e ceva care mă roade.
Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția…
Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni!
Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare…
Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre

E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?

„Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii”

Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare.
Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit.
Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve.
Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.

Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății.
Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.

Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.

Care cooperare depinde de două lucruri.
De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane.
De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.

Deciziile pot fi bune sau proaste.
Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia.
Dacă sunt proaste…

Și iar ne-am întors la comunicare…
Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor.
Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale.
Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.

Responsabilitate și pricepere…

Aveți grijă băăă!
Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!

Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

“In politică e ca la șah. Când muți ai grijă și de atac și de apărare. Altfel te lovește în bot când nu te aștepți.”

Acesta fiind doar unul dintre comentariile apărute în urma recentelor ‘vânzoleli’ de pe scena politică Dâmbovițeană…

Și eu care, în naivitatea mea, credeam că politicienii au mai multă grijă de noi, și de destinul țării, decât de spatele propriu…

Da, știu, dacă nu ai grijă de tine, n-ai cum sa ai grija de alții…
E ca la spital. Dacă nu te păzești, iei primul virus, dai colțul și îi lași pe bolnavii tăi ‘cu ochii în soare’.

Doar că e o mică-mare diferență pe aici pe undeva.
În spital te aperi de dușmanul comun, în politică te aperi de colegii de breaslă.
Iar câte-odată… chiar de ‘prieteni’.

„Ca să avem succes în această luptă cu pandemia, întotdeauna am spus că este nevoie de încredere în instituţiile statului, instituţiile care administrează această perioadă dificilă. În acest context şi pentru a mă asigura că încrederea în instituţiile statului rămâne, am decis astăzi să fac o modificare la vârful Ministerului Sănătăţii.”

Florin Cîțu, premier.

PressOne i-a identificat pe toți cei 19 membri ai Grupului de Comunicare Strategică, entitatea care controlează de la finalul lui februarie 2020 întreaga comunicare despre evoluția epidemiei în România. 
Guvernul refuză în mod sistematic de mai bine de un an, în ciuda numeroaselor solicitări ale presei, ONG-urilor și a trei interpelări parlamentare, să spună publicului cine sunt membrii acestui Grup, singura autoritate care decide ce trebuie să știm – sau să nu știm – despre situația COVID-19 în țară.

Emilia Șercan, ziarist.

Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.

Interesant, nu?

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta.
Așa ca mi-am adus de proverb…

Ce contează cum se scrie?!?
Întrebarea e „ce facem de-acum încolo”, nu ‘cum consemnăm prostia pe care tocmai am comis-o’…

Cum să stai acasă?!?
Cum să lași pe alții să-ți determine viitorul?

31, nu știu cât %?!?

Și după aia vă mirați că nu le pasă de voi?

Nu prea i-a ieșit pasiența Preafericitului…
A construit, cu ajutorul lui Mamon, un templu mai înalt decât Coșmelia Poporului.
Și, cu toate astea, din locul pe unde se plimbă poporul muncitor, țîșnitoarea lui Firea pare mai cu moț decât ctitoriile predecesorilor săi…

Precum toate celelalte zicale, și aceasta are cel puțin două înțelesuri.

Unul direct, ‘orice regulă este întărită de fiecare dată atunci când este sancționată încălcarea ei.’

Și cel implicit. ‘Orice comportament aflat în afara regulii slăbește regula și pregătește cadrul pentru schimbarea acesteia’. Adică favorizeaza apariția unei noi reguli.

Ei bine, toate astea au, evident, consecințe.

Regulile, toate, stau la baza funcționarii organismelor sociale.
Care organisme sociale sunt forme de organizare prin care membrii lor – adică noi oamenii, încercă să-și maximizeze șansele de supraviețuire. Și, dacă se poate, bunăstarea.

Istoria demonstrează, cu asupra de măsură, că de cele mai mari șanse de supraviețuire, precum și de cea mai ridicată calitate a vieții, se bucură acei indivizi care trăiesc în societăți cu adevărat democratice.

Cu toate acestea, în absolut toate societățile – inclusiv în cele democratice, există indivizi care încearcă – din prostie, din credința că astfel le va fi lor mai bine sau din amandouă cauzele simultan, să promoveze idei de natură totalitaristă.

Pe cale de consecință, supraviețuirea – și bunăstarea majorității membrilor, acolo unde este cazul, societăților depinde de capacitatea membrilor de a-și înfrânge frica și de a ‘reaminti’ ‘excepțiilor’ cât de esențială este respectarea ‘regulii benefice’.

Și care este ‘regula benefică’?

Respectul reciproc. De acolo pleacă totul.

De fiecare dată când supraviețuirea individuală devine mai importantă decât respectul, incliv cel de sine, iar această atitudine devine regulă/virtute socială – ‘capul plecat, sabia nu-l taie’, se va găsi câte cineva care, în disprețul tuturor regulilor de bun simț, să se pună în ‘fruntea bucatelor’.

 

 

%d bloggers like this: