Any way you look at what’s currently happening, it doesn’t make any sense.
Forget about ‘we’re throwing away 30% of the food we produce while a third of us die of hunger’. That’s ‘peanuts’. Not for those whose children go to bed hungry but…
People living on the northern side of the Mediterranean Sea had accomplished something marginally short of miraculous. They had come up with an ideology which convinced them to respect each-other. Christianity. They had been able to develop the best mechanism for allotting resources. The ‘free market’. And the best mechanism for reaching decisions for the entire community. Currently called ‘democracy’.
In their attempt to understand, they have devised an extremely original manner of looking at things. ‘Science’. Based on what they had learned through ‘science’, they had developed ‘technology’.
Working as a team – they used to respect each-other, as children of the same god – and making ‘good’ use of their technology, they had been able to conquer the rest of the planet.
At some point, Europe used to export almost everything – including coal, and import inconsequential things. Silk, spices, tea, sugar, cotton and tobacco. At that moment, England was considered the factory of the world. It used to manufacture and export the most technologically advanced ‘wares’. Fabric, ‘china’, steel products, machinery, chemicals… And coal! Which was warehoused around the globe and used, eventually, by the English steamships plying the seas for commerce. And for war…
Look at us now! We depend on our former colonies for much of our energy. Oil, that is. We depend on the rest of the world for much of the fancy foods we currently eat. Brazilian beef, tropical fruit, fancy sea-food… And we depend on China for cheap manufactured goods. From clothes to cameras to cranes. ‘White goods’, electronics – computers included, and almost everything else which is sold at decent prices.
Not to mention the fact that Europe had been the flashing point for three World Wars. I, II and the Cold one. Not to mention the fact that as I write the biggest country in Europe – Putin’s Russia, is trying to annex some 15 % percent of one of its neighbors. Ukraine, also an European country.
If any of this does a modicum of sense to any of you… please let me know!
I, for one, am at a loss. I understand what happened – stay tuned, but I have no idea when we’ll figure out we’re on the wrong track. Going in the wrong direction.
Imediat după întâlnire, detractorii lui Marcel Ciolacu i-au reproșat: ‘Cum îți permiți să-i dai sfaturi? După câte a făcut ea și după câte n-ai făcut tu!’
Să le luăm pe rând, lăsând la urmă lucrurile făcute de Maia Sandu.
Mai întâi faptele și apoi spusele.
Marcel Ciolacu l-a lăsat din brațe pe Liviu Dragnea. Punct. Firesc, ne-firesc… vă aduc aminte cortegiile de PSD-isti care l-au condus la tribunal pe Adrian Năstase. Și pe alții, dar nu mai stau să-i enumer.
La întâlnirea cu Maia Sandu, Ciolacu a spus două lucruri. A făcut o promisiune și a formulat o constatare.
Că România a fost și VA RĂMÂNE cel mai apropiat prieten al Moldovei de peste Prut. Și că e nevoie de ‘hotărâre și voință politică pentru…’
Și ce rămâne de văzut?!?
Dacă România va rămâne cel mai bun prieten al Moldovei! Și dacă noul guvern al României va avea ‘hotărârea și voința politică necesare pentru a implementa rapid reformele de pe agenda europeană, atât de necesare pentru bunăstarea cetățenilor din România’.
Maia Sandu a început deja implementarea măsurilor ‘de pe agenda europeană’ în Republica Moldova. După cum bine a lăudat-o, implicit, Marcel Ciolacu. Pentru ‘hotărârea și voința politică solidă’ demonstrate deja de Președinta Republicii Moldova, Excelența Sa Maia Sandu.
Cantitatea de fake-news vărsată în capul cuiva este cel mai bun indicator pentru măsura în care respectiva persoană a deranjat ploile celor care s-au obișnuit să fie lăsați în pace. Indiferent! Indiferent de orice….
Și dacă nu vă place formularea, găsiți voi altă traducere pentru
„Lipsa de încredere”. Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.
De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.
Unii merg chiar mai departe.
Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…
Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.
Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.
‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.
De unde provine această neîncredere?
Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.
Să vă dau un exemplu.
Ion Antonescu. Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial. Evoluție relativ ternă până în 1940. Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard. Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.
Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori. Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.
Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!
Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!
Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.
Și atunci? Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum! La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…
Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta. Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă… Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….
Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.
Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu. O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne! Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!
La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu. OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei. Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…
Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’. Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’. De ‘științele politice’. Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.
Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’. Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.
Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’! Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă! E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere. Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!
Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan. ‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’. Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!
Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx. El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.
‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’
Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție. Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.
Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate. A transformat ura de clasă în virtute! A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!
Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’. Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.
Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie! Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!
‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’
Simplu. Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile. În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri. Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară! Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți. Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…
De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!
‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’
Te-ai prins!… În sfărșit…
Păi ce, ăilalți sunt mai proști?
Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate? Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?
Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.
Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare. Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.
Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos. Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…
Și cum rămâne cu ‘încrederea’?
Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?
Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru? Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm! Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…
Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?
Dialogul a fost transformat în război mediatic. Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’. Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.
Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită! ‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’. Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții. Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.
Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare. ‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.
Nu m-aș grăbi. Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii. Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții. Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.
Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”
Geaca lui Jimmy sau modalităţi de resuscitare – Priveşte înapoi cu mânie Mircea Sorin Rusu, Agenda Liternet, Mai 2005
Mai ține cineva minte spectocolul? Sau filmul? Eu nu. Dar continuă să mă obsedeze titlul!
Recunoașteți situația? Și înjuratura? „Tineri frumoși și liberi”?
Cum de-am ajuns să ne înjurăm tinerii?!? Viitorul?
Să vă povestesc.
Sfârșitul.
Ceașcă reușise să-i unească pe toți.
Aveam 7 ani când sovieticii au strivit Primăvara de la Praga. Nu mai țin minte discursul lui Ceaușescu dar țin minte sentimentul de mândrie cu care vorbeau oamenii despre el. Despre curajul cu care EL le-a ținut piept ‘cotropitorilor’. Pe vremea aia o duceam binișor. Pușcăriile politice fuseseră golite, alimentarele erau din ce în ce mai pline, macaralele construiau de zor locuințe pentru oamenii muncii, aveam căldură și apă caldă la discreție, electricitatea ajunsese până în cele mai depărtate cătune. Iar Romania reîncepuse să producă autoturisme! Ceaușescu reușise să ne unească – pe noi, cei din-lăuntrul țării, în jurul lui! Mai mult, atitudinea de frondă față de politica externă a Uniunii Sovietice îi adusese și un enorm prestigiu internațional. Un mare număr de susținători din lumea largă.
În următorii 21 de ani, Ceaușescu avea să reușească contrariul. Să ne unească, pe toți, împotriva lui. Nouă ne era frig, foame și scârbă. Ne întrebam cum de-am ajuns în halul ăla. Și ne era atât de scârbă de noi înșine încât nici măcar nu mai aveam vreo speranță. Unii încercau să fugă, foarte puțini să organizeze o rezistență iar marea masă, resemnată, îi percepea, pe toți ăștia, ca fiind ‘nebuni’. Ca pe niște descreierați care își puneau familiile în pericol. Ca pe niște zănateci care clatinau barca. Care puneau în pericol umbra de confort care mai putea fi obținută. De către unii dintre noi… Cei din Vest se lămuriseră și ei. De unde-l plimbaseră în caleașcă, acum îl arătau cu degetul. Lui Gorbaciov, care încerca să dreagă busuiocul comunist, îi era pur și simplu rușine. Faptul că Ceaușescu era singurul care refuza orice idee de reformă periclita însuși conceptul de Perestroika. Care trebuia să aibă loc, simultan, în întreg lagărul. Pentru că era, nu-i așa, vorba despre o chestie ‘legică’. Conform materialismului dialectic, atunci când o dai de gard, te întorci din drum. Doar că Gorbaciov nu putea să se întoarcă de unul singur. Trebuia să ia cu el întreg Tratatul de la Varșovia. Și tot CAER-ul. Orice ‘disidență’ ar fi demonstrat caracterul arbitrar al hotarârilor luate la nivel ‘centralizat’. Ar fi demontat, cât se poate de elocvent, pretenția de ‘legitate’ a „materialismului științific și dialectic”.
Ritual de trecere.
Noi, cei din-lăuntru, n-aveam habar de ce avea să vie. Marea majoritate a observatorilor au fost uluiți. Nimeni nu vedea sfărșitul comunismului.
Până în primăvara lui 1989. Da, primăvara! Francis Fukuyama a publicat „The End of History?” pe 22 Iunie 1989. Nu cred că a scris tot articolul într-o seară… Versiunea inițială are 18 pagini…
„Triumful vestului, a variantei de liberalism care il animă, este demonstrat – în primul rând, extenuarea tuturor celorlate alternative sistemice care au încercat să-l concureze.”
Avem deja cel puțin doi oameni care întrevedeau ce urma să se întâmple. Gorbaciov încerca să dreagă căruța care o luase deja la vale iar Fukuyama se bucura, deja, de pielea ursului din pădure.
Acțiunile lor contrazic afirmația pe care am făcut-o mai sus. Chiar dacă cei mai mulți dintre noi – trăitori și observatori, împreună, nu realizam ce urma să se întâmple, erau totuși câte unii care se pregăteau.
Nu vom ști niciodată cât de spontane, sau cât de organizate, au fost evenimentele din România anului 1989. Cert este că tensiunea socială era deja ‘suficientă’ – chiar dacă cei aflați în ‘ceaun’ nu sesizaserăm încă, iar unii dintre noi – dintre ‘ei’, mai degrabă, se pregătiseră pentru a folosi orice prilej ce urma să apară. Când va fi urmat să apară… Viitoarea ‘aparție’ fiind deja ‘anunțată’ de ambele părți ale fostei cortine de fier.
Am să fac o scurtă paranteză. Nu sunt conspiraționist. Sunt convins că nici o conspirație nu poate pune la cale chestii atât de complicate precum căderea unui întreg sistem de state. Un lucru atât de complicat presupune cooperarea a prea multor oameni. O astfel de complicățenie nu poate fi păstrată sub obroc pentru prea multă vreme. Am să o iau altfel. Nimeni nu poate prevedea cutremurele. Sau erupțiile vulcanice. Dar trebuie să fii tâmpit să nu-ți iei ceva măsuri de prevedere atunci când pămantul începe să tremure. Când iese fum din vârful munților. Când începe să miroasă a pucioasă… Oricât de obișnuit ai fi devenit de-a lungul timpului…
Ei bine, cei mai mulți dintre noi… am fost tâmpiți! N-am simțit că lui Ceaușescu îi ajunsese funia la par. Că regimul său urma să se prăbușească.
Nu ne-am pregătit!
Acum, dacă vrem să înțelegem – în sfârșit, ce ni s-a întâmplat, ar fi cazul să lăsăm mânia la o parte.
Ca să putem trece mai departe.
Altfel… nu mai scăpăm din ceaun!
Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că broasca va fi ucisă de apa care va să fiarbă. În realitate, broasca va muri doar în măsura în care nu se va hotărî, la timp, să sară din ceaun.
Îl înjuri pe tac-tu că era bețiv? Pe mă-ta că era deja babă când l-a primit pe tac-tu beat în pat? Pe educatoarea de la creșă că vă adormea pe toți cu ‘biciul’ după masa de prânz? Ca să poata fuma ea liniștită?
Sau, mai bine, te duci la doctor și te tratezi?
Ce faci când descoperi că trăiești într-un stat eșuat? Îl înjuri pe Iliescu? Și pe toți care au votat vreodata cu el? Pe Iorgovan, că a scris constituția așa cum a scris-o? Pe Coposu? Că nu știu ce a făcut? Pe Radu Câmpeanu și pe Rațiu că n-au mâncat salam cu soia? Pe Mihai, că l-a arestat pe Antonescu și a dat țara pe mâna sovieticilor?
Sau îți aduci aminte de Băsescu? Cel mai bandit dintre președinții post-revoluționari… Dar și cel mai sincer!
„”Competitivitatea unei ţări nu poate fi dată numai de Guvern şi administraţie. Sectorul privat este parte a indicatorilor de competitivitate pentru o ţară. Şi, ca să mă înţelegeţi fără să interpretaţi că este vreun atac, cum a contribuit la competitivitatea României sistemul bancar care a fost atât de generos în perioadele în care ne-am umflat şi acum devine tot mai restrictiv? Cât de competitivă a fost analiza factorului privat în finanţarea aproape fără limite şi fără o bună analiză a capacităţii împrumutatului de a mai plăti banii înapoi? Cât de competitiv este să dai credite cu buletinul?”, a declarat ieri Băsescu în faţa unei audienţe formate în principal din membri ai Camerei de Comerţ Americană în România (AmCham), ambasadori şi reprezentanţi ai autorităţilor.”
„Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””
Cu alte cuvinte, oricât de schizofrenă ar fi constituția scrisă de Iorgovan, și oricât de nepriceput ‘comandantul’, statul n-ar fi putut eșua dacă noi, echipajul, nu dormeam în cizme. Dacă îi trăgeam de mânecă pe aceia dintre noi care au tot furat – de la piese din motor pana la scânduri din bordaj, și le-au vândut pe la depozitele de ‘fier vechi’. Sub ochii noștri! Și, câte odată, chiar cu ajutorul nostru…
Vrem să repunem statul pe linia de plutire? Atunci trebuie să ne apucăm fiecare de treabă.
Cu cât prelungim circul ăsta ieftin, cu atât mai adânc ne afundăm în noroi!
Cu alte cuvinte, conform Constituției României, statul este distinct de societate. Iar președintele – chemat, la nevoie, să medieze între cele două, este, și el, distinct de fiecare dintre cele două entități separate.
Și noi chiar sperăm că alcătuirea asta cât se poate de schizofrenă va putea funcționa vreodată?
Că un stat distinct de societatea pe care se presupune că trebuie să o apere își va îndeplini vreodată menirea? Că un președinte, oricât de dedicat, va fi vreodată în stare să medieze între două entități care n-au nimic în comun?
Care n-au nimic în comun în afară de oamenii care le populează?
Chiar! Ce-o fi în capul oamenilor care ‘lucrează la stat’? Care fac parte atât din ‘societate’ cât și din ‘stat’? Și care, pentru a respecta constituția, trebuie să țină statul separat de societate? Și ce-o fi în capul lui Iohannis?!? Care face parte din societate – ca cetățean al acestei țări, din stat – ca „șef”, și care, colac peste pupăză, mai trebuie să și medieze între două chestii din care face parte simultan?!?
V-a luat durerea de cap? Așa e la schizofrenie… face parte din fișa postului!
Voi folosi conceptul introdus de Maslow pentru a încerca să intuiesc la ce ‘etaj’ se află România. Ca dezvoltare socială…
Avem niște nevoi. Pe care le știe toata lumea. N-are nici un rost să le înșir aici.
Avem o ‘organizare socială’. Populație, antreprenori și politicieni. Care interacționează într-un spațiu politic definit de legi democratice și își asigură subzistența pe o piață liberă care funcționează pe principii capitaliste.
Conform fișei postului, politicienii sunt aceia care ar trebui sa identifice și ierarhizeze prioritățile. Problemele care trebuie rezolvate. Apoi să propună societății diverse căi de urmat. Fiecare grupare politică în funcție de interesele pe care le reprezintă și de ideologia cu ajutorul căreia judecă lucrurile. Restul populației este chemată – la date fixe precum și ocazional, să aleaga prin vot între variantele propuse de diversele grupări politice.
În afară de alegerile la nivel național, regional și local, democrația mai presupune și niște alegeri ‘interne’. Adică în interiorul partidelor. În timpul campaniilor electorale ‘interne’, partidele au ocazia să-și (re)definească și caracterul, nu doar să-și aleagă liderii.
Discutând această poziționare, unii se întreabă ‘Ce-o fi în capul lui Orban’? Având în vedere că acum 3 ani doar 21% din alegătorii de pe listele electorale au ieșit să voteze….
Înainte de a intra ‘pe fond’, aș vrea să mai adaug o imagine.
Ce înțeleg eu din toată chestia asta?
Că piramida nevoilor s-a transformat într-un aisberg.
La bază, avem nevoile Romaniei. Ca țară. Deasupra lor, avem nevoile politicienilor. Nevoile indivizilor intrați în politică și nevoile partidelor, ca organizații.
Aceste două niveluri se află ‘sub apă’. Toată lumea știe că sunt acolo. Pentru că fiecare dintre noi vede vârful aisbergului! Dar nimeni nu știe cu adevărat până unde se întinde fiecare dintre aceste două straturi. Ce forma are fiecare dintre ele… Asta pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să o facă nu discută – „cinstit și lăutarește”, pe aceste teme. În afară de niște ONG-uri – care se străduie dar nu sunt băgate în seamă.
Se vede, în schimb, ce se întâmplă la suprafață. Pe scena politică, pe ecranul televizoarelor si pe monitoarele device-urilor multi-media… Se vede cum acționeaza politicienii noștri. Ce fac și ce spun. Cum votează atunci când au ocazia și ce spun în diverse ocazii…
Cum am spus la început, treaba noastră – adică datoria civică – este să evaluăm prestația si propunerile politicienilor. Să determinăm cu ce se ocupă aceștia.
Cu rezolvarea problemelor obștii sau cu rezolvarea problemelor lor?
Și mai e o chestie. Din modul cum acționează politicienii putem determina și ce părere au despre noi. Mai bine spus, ce cred ei că vom face noi.
Să revenim puțin la cel mai precis sondaj de opinie făcut vreodată în România. Referendumul pentru Familia Tradițională…
Optimiștii s-au bucurat că n-a trecut. Pesimiștii s-au întristat că România alunecă pe o panta periculoasă. Iar eu sunt încă îngrozit de-a dreptul!
21.10% la suta dintre cei înscriși pe liste au ieșit la vot, iar 91.56% dintre ei au votat DA! Referendumul a fost anulat pentru ca prezența la vot a fost mai mică de 30%.
Cu alte cuvinte, avem în țară trei milioane și jumătate de votanți extrem de disciplinați. Cărora li s-a spus să facă ceva iar ei au dus sarcina la îndeplinire. Ce s-ar fi întâmplat dacă cei care au organizat referendumul ar fi ‘periat’ listele electorale? N-au făcut-o pentru că nu era în interesul lor?
Nu era în interesul lor ATUNCI…
Având în vedere noile poziționări ale unora dintre politicieni și modul în care se fac și se desfac alianțele de facto dintre taberele politice…
UDMR nu este de acord cu alegerea primarilor în două tururi de scrutin. PNL voteaza o moțiune introdusă de tabăra social democrată din Parlamentul European pentru a face în ciudă USR-Plus iar PSD se abține de la acel vot.
Aproape 1 000 000 de romani au făcut cerere de rezidență în UK. Or mai fi încă trei milioane în restul UE.
Dacă pe listele electorale ar fi fost doar 14 milioane – in loc 18, acei trei milioane și jumătate de ‘disciplinați’ ar fi fost suficienți pentru a modifica Constituția. Și să nu uităm că Senatul – în calitate de cameră decizională, a adoptat propunerea de modificare a Constituției cu 107 voturi pentru (PSD, ALDE si PNL), 13 împotrivă și 7 abțineri.
Vom trăi și vom vedea ce se va întâmpla în continuare. Se vor apuca politicienii să rezolve problemele noastre, ale tuturor? Sau vor continua să le rezolve pe ale lor, profitând de ‘bezmeticeala’ noastră? Și de ‘disponibilitatea’ manifestată de 21% dintre noi?
Iar întrebarea de 1000 de puncte este:
Politicienii ca politicienii. Ce facem noi? Noi aștia care ne dăm rotunzi… Care credem că le știm pe toate… Dăm vina pe ‘disciplinați’? Pe politicieni?
Sau ne trezim și noi odată? Încercăm să înțelegem ce se întâmplă în sufletele ‘disciplinaților’? Ce-i face să fie o pradă ușoară în față politicienilor fără scrupule?
Dacă reușim să le luăm ‘apa de la moară’, toți ‘fățarnicii’ se ‘usucă’ repede… Nici unul nu e ‘de cursă lungă’. La noi e robinetul… Noi suntem cei care trebuie să ne hotărâm odată!
Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.
Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla. Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.
Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.
Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’…. Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.
Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației. Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”. Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…
În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.
În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea. Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.
În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina. În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…
Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță. Fenomenul a rămas același. Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță. Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.
N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.
Și mai e ceva care mă roade. Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția… Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni! Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare… Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre
E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?
Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare. Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit. Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve. Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.
Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății. Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.
Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.
Care cooperare depinde de două lucruri. De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane. De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.
Deciziile pot fi bune sau proaste. Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia. Dacă sunt proaste…
Și iar ne-am întors la comunicare… Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor. Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale. Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.
Responsabilitate și pricepere…
Aveți grijă băăă! Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!
Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…
Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.
Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză. Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase. Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice. Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.
1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice. Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza. Am preferat să continuăm, în ritm de melc.
N-a fost foarte rău. Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci. Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.
Nu-i așa că-i interesant? Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’. Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!” Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor. Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.
Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm. Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile. Cum stăm la capitolul „agency”.
O mai lălăim mult? Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’. În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.
Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.
nicichiarasa 