Archives for category: 1989

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

Until thirty one years ago, the Eastern half of Europe was self isolated behind the Iron Curtain. Which had suddenly disappeared in a matter of months.

Nowadays, when SARS-CoV-2 has forced each of us to shelter in place and our nations to self isolate behind the borders, we have not only the opportunity but also the obligation to re-evaluate our take on many of the things we took for granted.

The most important one being our Weltanshauung. The way we see the world.
The fact that we have convinced ourselves – simply because our lives have been good enough, that we’ve been doing things the right way.

Marx’s communists had been convinced that dialectic materialism – supposedly backed up by science and a generous political doctrine, was the way in which humankind was going to built its future.
Not the best way, the only way!
For which reason, no transgression from the official line was allowed.
Solutions were to be found only where the official doctrine mandated that answers might have existed.

Communism had fallen. Mostly from within.
Which has prompted those on the other side of the fence to consider that their vision had been better. Which was obviously true.
Slowly, people on both sides of the previous fence have started to convince themselves that their vision was the only correct one. The only alternative had proven itself to be a failure, didn’t it?
Which seems also true. I know of no better alternative. For us. I know of no alternative which would be more helpful for us. Only the fact that I’m not aware of an alternative doesn’t mean much. The alternative might as well exist. Or not….

And here’s the problem.
Marxism had failed for no other reason than those who followed it behaved as if they were convinced that Marxism was perfect. They were implementing the Marxist doctrine by the letter. Not that its spirit was any good… long discussion. My point being that arrogance was built in the Marxist spirit. Marx had actually given carte blanche to his adepts to impose communism, by force, to the rest of the world.

Unfortunately, the last 30 years had convinced me that many individuals belonging to the dominant culture, to any dominant culture, have a hard time keeping their cool.
Too many of them reach the conclusion that ‘theirs’ is the best way. That all the rest are wrong.
Which conviction has a malignant consequence. It makes them deaf. They no longer consider any other option but theirs.
They no longer hear anything but their inner voice.

For all it may be worth, here’s what I learned about liberty during the last 30 years.

Liberty as breadth.
Liberty is the breadth of the opportunity field where we might search solutions for our problems. But no matter how large that breadth might become, we’re never ‘out of the woods’.
Liberty is but an opportunity, never a guarantee.
We are the ones still responsible for the solutions we pick. For the simple reason that we’re going to bear the brunt of the consequences.

It is easier to search for solutions in a freer environment. Hence better solutions might become available sooner. But it’s still our job to look for them. To experiment. To widen our scope.

Liberty as a form of social interaction.
We can relate to freedom in at least two manners.
As an individual goal – ‘I want to be free’/’I want freedom for my people’, or as a ‘manner of doing business’.
We are free, together, because we respect, and trust, each-other. We are free, together, because generations and generations of us have build a social arrangement based on mutual respect. A social arrangement which includes certain mechanisms which attempt to bring things back on track whenever disturbances appear.
Some of which mechanisms have been put into formal law, while others have remained in the ‘public domain’.

When we put these two visions together, the ‘binocular’ image starts to develop ‘depths’.

A social group may enjoy freedom – a wider opportunity field, only as long as its individual members – all of them, enjoy their individual freedoms. For only as long as all individual members are free to roam the entire opportunity field discovered/maintained by the community.
And as soon as some individual members start to corner portions of the opportunity field for themselves… the whole social mechanism will grind to a halt.

Sooner rather than later.
The more intense the desire of the individual members to increase their ‘own’ individual liberty, the narrower the aggregated opportunity field becomes.
Each of the individuals guarding their plot means each of them staring at their feet. Individuals become more interested in guarding their fences rather than in raising their eyes to the horizon.

People obsessively defending their past will never be ready for the future.
Meanwhile individuals charging ahead with no consideration for the rest of the team will soon find themselves stranded on thin ice. With no one around to help.

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

SARS-CoV 2 lock-downs have intensified the already heated discussion about ‘rights’. About “our rights”. Which have to be defended “at all costs”.

The way I see it, rights can be evaluated from two directions.
As ‘gifts’. Either gifted to us by ‘higher authorities’ or conquered for us by our ancestors.
Or as ‘procedures’. Elaborated in time by society and coined into law by our wise predecessors. Who had duly noticed that societies which respect certain rights work way better than those who don’t.

After all, societies are nothing but meta-organisms. Which, like all other organisms, function for only as long as the components interact according to certain, and very specific, rules. The ‘better’ the rules, the better the organism works.

In this sense, ‘rights’ are the code we use when interacting among ourselves. The rules we use when cooperating towards the well being of the society.

You don’t care about the society? Only about ‘your rights’?

OK, but if the society, as a whole, doesn’t work properly, who’s going to respect ‘your rights’?
Who’s going to help you when a bully will try to snatch ‘your rights’ away from you?
And bullies trying to separate you from ‘your rights’ are the most certain occurrence whenever societies cease to function properly.
Whenever the individual members of a society no longer respect each-other enough to collectively uphold their rights. Their rights.

Our rights.

In nature, most organisms feed on other organisms.
Deer eats grass, wolf eats deer. Scavengers and microbes eat poop and corpses. All together ‘eventually’ enrich the soil. Allowing for more grass to grow.

One way to look at this is to call it ‘fight for life’. ‘Survival of the fittest’.
Yet this entire ‘carnage’ has a very interesting ‘conclusion’.

A fine tuned ecosystem. Which has lasted, as a system, for a couple of billions of years. Becoming more and more elaborate in the process.
And which has survived – as a system, I repeat, momentous events.
Asteroids, geomagnetic reversals, continental drift…

The ecosystem has been so stable that it allowed one creature to evolve so much as to develop a special trait.
Which has eventually given birth to ‘reason’. To ‘rational behavior’.

Which means that while wolves eat deer to satisfy their hunger we start wars to satisfy our egos.

We see, therefore, that War is not merely a political act, but also a real political instrument, a continuation of political commerce, a carrying out of the same by other means. All beyond this which is strictly peculiar to War relates merely to the peculiar nature of the means which it uses. That the tendencies and views of policy shall not be incompatible with these means, the Art of War in general and the Commander in each particular case may demand, and this claim is truly not a trifling one. But however powerfully this may react on political views in particular cases, still it must always be regarded as only a modification of them; for the political view is the object, War is the means, and the means must always include the object in our conception.

Carl von Clausewitz

Which wars have proven to be so destructive that we finally found a way to dissuade ourselves from starting new ones. New majors ones… until now…

And if you don’t have any clue about what I’m talking about, click on the next word.

Don’t fret. It is actually a very rational concept.
Not reasonable at all, only rational.

I was inspired to write this by David Sarac’s Twitter profile.
“Theory of evolution points to the conclusion that becoming, not being, is the essence of reality”

“Friedrich Engels in a thinker’s pose
The four-meter-tall bronze sculpture of the other philosopher of communism, Friedrich Engels, is a bit smaller than the planned Marx statue in Trier. This Engels monument in his hometown, Wuppertal, was also made by a Chinese artist and offered by the government of China in 2014.”

I grew up under communist rule.
We studied marxism in school.
At some point, I was about 16, the teacher asked us about the relative merits of the different brands of materialism he had mentioned during his classes.
My answer was ‘dialectic materialism is better than all others because those who apply it into practice constantly gouge the consequences of their (political) decisions and fine tune policies accordingly’.
Some 15 years later the communist lager had imploded simply because those who were supposed to act in a dialectic manner had failed to put the principle in practice.
Coming back to the original question, ‘was Marx a determinist’, the answer is yes.
Marx’s dialectics is only a procedure. Meant to help the communists exercise the dictatorship mandated by Marx in the name of the proletariat. And dictatorships are determinist by definition.
Why mandate one if you are not convinced that things can be ruled?
For the long run and in a comprehensive manner?

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?

Un număr de cadre medicale și-au dat demisia.
Unii invocând lipsurile din spitale, unii circumstanțe personale… alții pur și simplu fără motiv.

Internauții români de pe Facebook au început să se poziționeze.
De la brutalul ‘dezertori’ până la ‘primul lucru pe care trebuie să-l cerem de la guvernanți după ce trece criza este să reconstruiască din temelii sistemul de sănătate’.
Trecând prin ‘Toți sunt de vină. Chiar dacă nu luau toți șpagă, toți știau ce se întâmplă. Nimeni n-a făcut nimic. Singurul mod prin care unii dintre ei și-au manifestat dezacordul a fost plecarea. S-au dus și nu s-au mai uitat înapoi.’

Ce ziceți despre ‘Toți suntem de vină!’?

E adevărat că nu toți medicii cereau șpagă.
Din păcate, aproape toți acceptau. Plicurile pe care le strecuram noi. În buzunarele lor. În buzunarele halatelor lor albe…

Până nu demult, logica noastră era simplă.
‘E firesc să primească, au salariile foarte mici.’

Salariile angajaților din sistemul de sănătate erau într-adevăr mici.
Iar noi am fost atât de înguști la minte încât am lăsat-o așa cum căzuse.
‘Dă-i încolo. Au destui bani!’

Asta până în momentul în care din ce în mai mulți dintre ei au preferat să-și ia ei singuri talpășița. În loc să mai accepte șpaga noastră.

Abia atunci am înțeles cât de rămas în urmă era sistemul nostru de sănătate.
Abia atunci când personalul medical a continuat să plece și după măririle atât de substanțiale ale lefurilor din sistem.

Cred că a venit momentul unei reale schimbări la față.
Cred că a venit momentul să încetăm a mai cere ceva celorlalți înainte de a ne uita un pic în sufletul nostru.

Înainte de a cere guvernanților restructurarea sistemului de sănătate. Înainte de a cere celor din sistemul de sănătate să-și pună în pericol sănătatea lor pentru a apăra sănătatea noastră.

Înainte de a cere toate aceste lucruri este momentul să înțelegem că noi suntem cei care am dat șpăgile. Că noi suntem cei care am îngăduit, mai ales după 1990, sistemului să devină din ce în ce mai corupt.
Da, noi suntem cei care acum tragem ponoasele.
Cu toții. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri, femei de serviciu, pacienți, aparținători. Toți.

Victime și Vinovați. În același timp.

Tocmai de aceea va fi suficient să ne schimbăm noi.

Iar după ce ne vom fi schimbat noi, nu va mai fi nevoie să le cerem celorlalți să se schimbe. Pentru că ne vom fi schimbat, deja, cu toții.

Sau, măcar, suficient de mulți dintre noi.

Pentru ‘recenți’, ăsta era reproșul adus, imediat după Revoluția anti-comunistă din Decembrie ’89. celor întorși din exil.

Pentru mai multă exactitate, fraza nu era atât un reproș cât mai degrabă un argument. Folosit de contra-revoluționari în încercarea lor de a convinge ‘masele populare’ – care urmau să voteze ‘liber’, că ‘la vremuri noi, tot noi!’

Complicat? Confuz?

Pentru început, o idee care poate părea șocantă.
‘Poate că ‘revoluțiile’ sunt momente de cotitură și prilejuri de schimbare fundamentală, dar ‘stările de fapt’ sunt mai degrabă ‘puse în scenă’ de contra-revoluționari’. Această idee – revoluționară, de-a dreptul, a fost lansată de Ilie Bădescu. Sau, cel puțin, la el am întălnit-o eu.
Profesor român de sociologie, cu vederi mai degrabă apropiate de dreapta conservatoare… lucru destul de neobișnuit pentru membrii profesiei sale. Adică atât pentru profesori cât și pentru sociologi.
Dar câtă dreptate are! Cum ar putea fi descris Iliescu – Ion Iliescu, cu un alt termen? Acțiunile sale au fost cât se poate de contra-revoluționare! Rezultatul politicilor sale a fost conservarea a cât mai mult din ceea ce exista pe vremea regimului comunist. Că a fost conservat mai degrabă ce era lipsit de funcționalitate și distrus aproape tot din ceea ce funcționa, cât de cât… asta este, fiecare face ce poate.

Cert este că, precum orice (contra)revoluționar care se respectă, Iliescu – și gașca sa, au adâncit fracturile care existau deja în societate. Între țărani și orășeni, intelectuali și muncitori. politicieni și cetățeni, mase și elite, între cei care au rămas și ‘transfugi’.

Fracturi care au fost exploatate – și adâncite, în continuare, de toți ‘pescuitorii în ape tulburi’ care și-au făcut mendrele în politica dâmbovițeană din ultimele trei decenii.

Prevăd – și să dea Domnul, vorba marxistului, să mă înșel cât se poate de amarnic, că recenta epidemie va constitui prilejul unui nou puseu de învrăjbire. Între cei rămași – din multe și varii motive, ‘acasă’ și cei plecați să-și caute norocul ‘afară’.

Câteva mii dintre cei un milion și jumătate de oameni plecați – cu acte și fără acte, la muncă în Italia s-au întors acasă. Cu toate că fuseseră rugați să nu facă acest lucru. Împotriva evidenței că, în felul ăsta. își pun în pericol rudele și prietenii. Se poate spune că cei care au făcut lucrul acesta – fără a avea un motiv serios, au căzut la examenul de responsabilitate socială.
Câteva mii, sau chiar zeci de mii, dintr-un milion și jumătate.

Să vedem ce vom face noi, restul. Cei rămași aici.
Se vor găsi vre-unii dintre noi să le reproșeze ’emigranților’ – în grup, comportamentul unui minuscul număr dintre ei?
Se vor găsi suficient de mulți dintre ‘autohtoni’ care să ‘pună botul’? Și să se transforme în portavocea ‘pescuitorilor în ape tulburi’?

Sau vom reuși să refacem atât de des invocata unitate națională?
Știu că termenul a devenit desuet. Repetat până la sastisire de propaganda comunistă, „în jurul ‘marelui conducător’”, și batjocorit în continuare de propaganda naționalistă de după ’90.
Și totuși!
Nici o comunitate, națională sau de orice altă natură, nu poate supraviețui – și cu atât mai puțin prospera, în absența solidarității dintre membrii ei.
A unei solidarități active, bazate pe respect reciproc.

Suntem în fața examenului de maturitate.
De maturitate socială.

Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.

Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…

Clădirea din stânga este încă actuala Catedrală Patriarhală iar în dreapta, în zare, sunt turla noii Catedrale ‘a Neamului’ și Palatul Parlamentului.

Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…

Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.

N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!

Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!

Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.

Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?

Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?

Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!

„Când foamea ne va răscula…

%d bloggers like this: