Archives for category: 1989

1. Always remember that your ‘ride’ doubles up as your home.
And as your pantry!
‘Redecorate’ with extreme caution and be extra careful when it comes to ‘waste disposal’. For the simple reason that today’s stool will, sometime in the near future, become tomorrow’s lunch. No ‘ride’ is infinite, you know… “all come from dust, and all return to dust“, remember?

NASA’s Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) recently captured a unique view of Earth from the spacecraft’s vantage point in orbit around the moon.

2. Treat the entire ‘crew’ as your family. For the simple reason that no mutiny has ever ended well… Even the winning parties have been presented with huge ‘cleaning up’ bills… while there is a very short supply of desert – but habitable – ‘islands’ where the loosing parties might be left to fend for themselves. So, in the end, all those interested in continuing their lives must – the sooner the better – find where is the middle ground between them.

Another fantastic thing to see at the fortified church of Biertan is the marital prison, precisely what its name suggests. Legend has it that whenever a married couple in Biertan wanted to divorce, they had to go through a particular test first. They were locked inside a room within the fortified church walls, and they were forced to use one bed, one chair, and one set of cutlery for two whole weeks. 
After this time period, if they still wanted to divorce, they were free to do so. However, in 400 years, only one couple is said to have gone through with the divorce in the end. If that’s not exemplary couples therapy, I don’t know what is.  

3. ‘I’ll be dead long before the hit shits the fan’ is no longer a viable option.
If Covid hasn’t taught you that already…
There’s a huge difference between dying comfortably in your bed, with a cold glass of water just a wish away, and gasping for air, alone, with other moribund people as your only company!

“Beyond the images, the cremation grounds bear a painful routine of trauma that will weigh on families long after the headlines fade. The pandemic has stripped the final rites of their usual space and dignity.
Instead, this intimate ritual has become both a public display, with the world watching India’s crisis, and a lonely burden.”


More than 200 rockets fired toward Israel since Monday

Gaza Strip has a 10 miles border with Egypt – which, for a while, kept Hamas at arm’s length.
Some 30 miles of Mediteraneean beach. Heavily guarded by the Israelian Navy…
And 50 odd miles of border with Israel.

Where did all those rockets come from? How did Hamas lay their hands on those missiles?
Built them from scratch?!?

Regardless of their origin, would Hamas have used them if not offered an ‘occasion’?

How wise is it for people to hold their ‘own’ agendas as being more important than the ‘underlying’ problems?

https://www.timesofisrael.com/supreme-court-delays-session-on-sheikh-jarrah-evictions-amid-jerusalem-tensions/
https://www.dw.com/en/jerusalem-tensions-death-toll-rises-amid-rocket-fire-and-airstrikes/a-57490697
https://www.jpost.com/arab-israeli-conflict/analysis-is-iron-dome-era-dominance-over-667908

LE
https://apnews.com/article/middle-east-evacuations-27d7ad6c70fabe0ad34e37013a364ca4

A story opens a space.
An explanation sets limits.

A story empowers.
An explanation tells how those powers are to be used.

Neither are true. Each wants to be true but neither will ever reach the exact place.
‘Bull’s eyes’ are safe. We keep trying, although those of us who know their way around words are aware how elusive truth is.

The downside of the whole thing being that words, ‘storied’ words, might kill.
As in actually! And uselessly…

Unless accompanied by a valid explanation, of course.

We happen to be born.

Then we start exploring the world our parents – and all their ancestors, have prepared for us.

At first, we’re like sponges. We absorb, unconsciously, everything which takes places around us. Some according to what our parents had in mind for us, some not.

After a while, on our own and/or under our parents’ supervision, our attention starts to focus. More and more of the things which are stored in our memory are learned. Increasingly a consequence of focused labor and less and less a happenstance.

Almost simultaneously, we start adding our transformative efforts to those already effected by our predecessors. Minute at first, more and more significant as we become more experienced.

At some point, we reach something called ‘maturity’.
That’s when ‘play’ ceases being a legitimate manner of learning for us.
We are allowed to continue playing but only for recreational purposes…

At least we’re still allowed to explore… but from now on, we’re expected to do it in a serious manner. According ‘to plan’, that is.
From now on, wandering is considered to be a sin!

‘You’re an adult, for God’s sake. Act like one!’

I’m sure most of you have experimented things. Either as an experimenter or, mostly in school, as a learning apprentice.
How many of those experiments had been ‘blind’? As is neither you nor anybody else present had any idea about what was going to happen?
And how many had a more ‘modest’ goal? Just to convince the ‘students’ that the ‘theory’ was valid?

If you think of it, the second sentence covers quite a lot of ground.
From the second grade teacher pouring water over some sugar ‘Look, it has disappeared’, to the scientists anxiously watching the gauges at the CERN laboratory…

A few short generations ago, people had to decide whether that plant was edible or not. And had developed methods to accomplish that task. They survived, right?
Nowadays we design new plants/animals and ‘cook up’ fancy snacks to be sold in supermarkets…

During our parents’ ‘watch’, Popper had come up with a test for what belonged to the realm of science – and had to do with ‘reality’.
Nowadays, we brag about being able to create VA. As in virtual reality… Enhanced virtual reality, even!

Nothing good or bad about all this.
For as long as we keep our eyes open… and, at least one of them, focused on the ‘hard’ reality… that which makes us possible!

Simple high-school physics teaches us about radio-active elements.
And about the fact that some of them can start a so called ‘nuclear chain-reaction‘.
For said chain reaction to start, a certain ‘critical mass’ must exist before-hand.

As soon as that ‘critical mass’ is achieved, the reaction starts by itself. No ‘trigger’ is required since it actually triggers itself.

But there’s one more thing which has a certain relevance here.

“Concentration”.

It’s not enough for the critical mass to exist, it also needs to be concentrated enough.

If the radio-active nuclei are positioned far enough one relative to the other, the decay of each of them goes ‘unnoticed’ by the rest. None of the individual ‘explosions’ can trigger the chain reaction.
But if the nuclei are crammed together – as in an A-bomb, a split second after detonation, the reaction accelerates itself until the whole shebang goes bang.

And there’s the ‘cherished’ middle of the road. When the ‘environment’ moderates the reaction. Slows it down to ‘self-sustaining’… as it happens in the (well managed) nuclear power-stations.

And, but very rarely, in the good old nature

‘Yeah… very interesting… but… what on Earth has any of this to do with your professed interest?
“Exploring the consequences of our limited conscience”…’

Trolling.

Very few individual humans are naturally ‘radio-active’.
And, in normal settings, they are ‘well taken care of’.

Before going forward, I’m going to return, briefly, to the ‘nuclear’ chapter of physics.
I’m sure the word ‘plutonium‘ does ring a bell with most of you.

Plutonium is a mostly ‘artificial’ – as in man-made, chemical element. A few scattered atoms can be found in nature – plutonium occurs when uranium atoms absorb ‘extra neutrons’, but the vast majority of the plutonium which exists on Earth has been produced in our nuclear reactors.

Said plutonium can be used to fuel reactors. And to make bombs.
Actually, it is far easier to concentrate plutonium for a bomb – if you have enough spent nuclear fuel, than to achieve the same result – a nuclear explosive device, starting from uranium ore.

Let me wrap this up.

Playing God can be dangerous.
We’ve been tinkering with Nature for a while now.

At one time or another, we’ve turned various naturally occurring ‘things’ into weapons.
From sticks to rocks, then metals… now chemical elements!

At first, we just picked them up and used them as they were.
Then we’ve shaped them to better fit our purpose.
And ended up changing the sub-atomic composition of Mendeleev’s elements…

Now, that we’ve reached “MAD“, we’re looking for something new.

Physics, chemistry, metallurgy and so on had not been invented for the sole purpose of building weapons.
But each piece of technology, once invented, had been used for improving whatever weapons were already had.

The latest piece of technology, the Internet, is the latest addition to our Arsenal. To our weapons making factory.

Forgetting that the by-products of our previous ‘explorations’ have already proven themselves as being extremely dangerous.
The Three Mile Island, Chernobyl, Fukushima, the huge stockpile of ‘residual’ plutonium we need to somehow dispose off…

Yep. The Internet is being used to distribute – sometimes very exactly targeted, weaponized information.
Which information actually transforms the susceptible individuals into time-bombs.

Tell a guy that his freedom is constantly challenged by the government.
Then tell him the mask isn’t 100% effective.
And end up by asking him ‘why does the government demands you to wear something which is not foolproof’?

Each of those three are legitimate.

Put together, they become explosive.
They actually blow up people’s heads.
Derail people’s ability to think straight.

What will happen when the ‘deranged people’ will reach the ‘critical mass’?

Only God knows.
But it will certainly be far worse than whatever the ‘troll farmers’ have in mind!

Matthew Horwood/Getty Images

Get a vaccine, wear a mask…

“You can’t deprive others of their liberty without forfeiting your own. Liberty is lost with every person seeking to control others for their comfort and sentiment.”

Getting a vaccine and wearing a mask are sensible things to do, right?

Establishing a free environment, where all individuals might enjoy their liberties, is also a sensible thing!

For the simple reason that even a casual examination of history provides ample proof that freer societies fare far better than those which curtail individual freedoms.

Simpler said than done…
Mention the mandatory mask and the imperative advice to get vaccinated to those passionate about individual liberty and you have a hornets’ nest on your hands.

Or maybe this is an excellent occasion to discuss the ‘gap’ we constantly need to bridge between individual freedoms and a free society?

Can you have a free society composed of slaves?

The answer depends on who gives it to you.
I’d spent the first 30 years of my life under communist rule.
My country, Romania, was declared, by those who were ruling it at that time, as being free. Both domestically and internationally.
The only free individual was the ruler. Nicolae Ceausescu. He was the only guy who could do as he pleased. And only for a while… Until 25 December 1989…
In the end, the regime had crumbled and the only ‘free’ individual had met with the consequences of how he had chosen to use his freedom.

So no, you cannot have a free society when one individual, or a group of individuals, impose their will on everybody else.

‘Your liberty to swing your fist ends where my nose begins’

Otherwise put, if you refuse to get vaccinated/wear a mask you might be instrumental in getting me sick. Or dead.

‘Might’! It’s the ‘might’ part which troubles you!
Why should you shoulder a minimal risk/discomfort for my safety? Specially when you’re not convinced that my safety is in danger… Or, maybe, you’re thinking ‘let him take whatever precautionary measures he considers to be necessary!’

Because of India, that’s why!

Do you consider present day India to be a free society?
Do you consider that people currently living in India are truly enjoying their freedom? Today?!?

And no, I’m not going to contrast what’s going on in India with what the Chinese government had done.
First pretend nothing had happened then lock up the entire population.

No!
I’m going to contrast what’s going on in India with how the ‘other’ China had reacted to the Covid pandemic. Or with the South Korean response.

Different economic realities… Different cultures…
Maybe!
But also different levels of economic and social disruption!

Don’t tell me that what’s going on in today’s India won’t have repercussions!

Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog.
Într-o postare scurtă…

Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.

În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc.
Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo.
Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….

Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența.
Între timp, m-am mutat din Giulești.
N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.

Așa că a rămas pe Duminică…
Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.

Am luat-o la picior.
Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă.
Am ajuns pe la 3. După amiază.
La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.

Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta.
Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.

Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva.
Să mai stăm o oră…?
Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm.
A apărut o doamnă. De pe stradă.

-Să duc buchetul în biserică?
– Putem intra?!?
– Bineînțeles!

A deschis, firesc, poarta. Și a intrat!
Am urmat-o.

Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete.
Înăutru mai erau două persoane.
Încă două au mai intrat între timp.
Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.

Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică?
Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?

Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….

https://www.ilcaragiale.eu/opere/nuvele_si_povestiri/o_faclie_de_paste.html

Mă duc la cineva cu o problemă.
În centru. Printre ultimele blocuri construite de Ceaușescu. Atât de în centru încât are și ‘portar’.

Holul de la intrare era plin.
Cineva schimba o lampă, cocoțat pe-o scară.
Doi băieți tineri scoteau un frigider relativ vechi din lift.
Într-un colț era o gramada de polistiren și niste folie de plastic, probabil de la electrocasnicele noi care fuseseră deja duse sus. Alături așteptau o mașină de spălat uzată și un colet încă ambalat.

Stăteam în cumpănă. S-o iau pe scări, să-i aștept pe băieți să termine de cărat…

Dinspre etajul 1 începe să strige un tip:

– Băi nea… Ce se-ntâmplă cu liftul? Aștept de un sfert de oră!

Cineva, care pânâ atunci îl ajutase pe cel care schimba lampa, îi răspunde:

– Domnul Ionescu, de la 6, își schimbă electrocasnicele.
– Și nesimțiții aștia care le-au adus, de ce nu le cară pe scări?

Între timp, tipul coborâse suficient de mult încât să devină vizibil. Era în tricou, pantaloni de trening și papuci de casă.

N-am ce face și mă bag în seamă.

– Știți cât costă transportul unei mașini de spălat pe scări? Dacă blocul nu are lift?
– Ce mă interesează pe mine? Astea sunt ale lui Ionescu!
– Dar ale dumneavoastră? Cum au ajuns în apartament? Sau spălați cu mâna?

A luat-o pe scări în sus. N-avea de gând să plece nicăieri.

Îi întreb pe băieții de la livrări:

– Voi de ce n-ați spus nimic?
– Treaba noastră e să cărăm, nu să educăm lumea!

Portarul, ce să zică și el …
Electricianul râdea de mine de pe scară.

Cică nu-ți alegi vecinii …

Da’ nici să-i rabzi pe toți să ți se … în cap!

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

“In politică e ca la șah. Când muți ai grijă și de atac și de apărare. Altfel te lovește în bot când nu te aștepți.”

Acesta fiind doar unul dintre comentariile apărute în urma recentelor ‘vânzoleli’ de pe scena politică Dâmbovițeană…

Și eu care, în naivitatea mea, credeam că politicienii au mai multă grijă de noi, și de destinul țării, decât de spatele propriu…

Da, știu, dacă nu ai grijă de tine, n-ai cum sa ai grija de alții…
E ca la spital. Dacă nu te păzești, iei primul virus, dai colțul și îi lași pe bolnavii tăi ‘cu ochii în soare’.

Doar că e o mică-mare diferență pe aici pe undeva.
În spital te aperi de dușmanul comun, în politică te aperi de colegii de breaslă.
Iar câte-odată… chiar de ‘prieteni’.

%d bloggers like this: