Archives for category: Libertate

‘Dacă ar fi să cereți un lucru, un singur lucru, de la guvernanți, care ar fi acela?’
‘Mai multe controale din partea autorităților. Ne-am relaxat prea devreme și se vede. Oamenii nu mai țin seama de măsurile de protecție.’
Andreea Moldovan, director medical la Spitalul de Boli Infecțioase Brașov, preluare dintr-o intervenție la RFI.

Sâmbătă am fost la cumpărături. O prostie, știu. Prea mare aglomerația!

La 9 eram pe aleea dintre cele două hale de la Obor. Destul de răcoare. Plin de oameni. Unii cu mască alții fără… Un bate-gard de la BGS, cu destul de mult entuziasm, și cu masca pusă doar pe gură, încerca să-i convingă pe cumpărători să nu stea ciopor în dreptul tarabelor.
Pe mijlocul drumului, cam la 15 metri una în spatele celeilalte, două patrule mixte. Una de la jandarmi, alta de la poliție.

‘Păi cum erau mixte dacă erau una de la jandarmi și cealaltă de la poliție?!?’
La jandarmi el era cu un cap mai înalt decât ea, în timp ce la poliție atât el cât și ea erau de aceeași înălțime. Amândouă – adică ‘ele’, nu ‘patrulele’, frumoase de întorcea lumea capetele. Amândouă conștiente de chestia asta.
Nici unul din cei patru nu avea mască. Unul dintre ei, polițistul, părea destul de îndrăgostit.

Am văzut două cozi. Mari!
Una la bere și cealaltă la cireșe.

‘Ce coadă la cireșe?!? În piață? Unde sunt cel puțin 20 de tarabe cu cireșe?’
Păi da. E un precupeț de fructe care n-are cea mai frumoasă marfă, n-are nici cele mai mici prețuri, dar la capitolul ‘raportul calitate-preț’ îi bate pe toți ceilalți la cur. Așa că la el e coadă aproape tot timpul.
Coadă din aia strânsă. Își respirau unul altuia în ceafă. Își gâfâiau unul altuia în ceafă, atât era de cald…. Degeaba încerca ‘entuziastul’ de la BGS să-i mai răsfire.
Vis-a-vis, era coada la bere. Distanțați regulamentar, baieții. Drojdieri, cei mai mulți dintre ei. Căutau să se dreagă… Dar aveau grijă să nu se înghesuie!

Terasa aia are și un difuzor. Din care un spicher ne explica hotărârea Curții Constituționale conform căreia legislația actuală cu privire la carantină are nu știu ce vicii de natură tehnică. Așa că nu poate fi aplicată. Adică nimeni, bolnav cu patalama sau suspect de COVID, nu mai poate fi obligat să stea izolat. Doar, cel mult, cercetat penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor infecțioase…

Apoi am ajuns la Kaufland. Singurul loc unde găsești fennel ca lumea…. poveste lungă. Aveam nevoie și de niște alcool. Pentru vișinată.
O sticlă de doi litri de V60 de la Prodvinalco avea prețul de 164 de lei. Adică vreo 130 lei litrul de alcool de 96%… Altă sticlă, de acvavit nemțesc, 38%, 750 ml, era oferită la 40 de lei… adică 140 lei litrul de alcool curat. Cu tot cu arome și cărată tocmai din Germania… Prodvinalco aduce de la Cluj…
Așa că m-am dus până la Auchan. Unde un litru de 96% e doar 65 de lei. Distilat la Urziceni și fără nici un pic de apă adăugată…

‘Și ce legătură are prețul alcoolului cu distanțarea socială pe care ar trebui s-o respectăm ca să scăpăm odată de COVID-ul ăsta?’
Păi nu țineți minte că ăia care stăteau la coadă la bere erau distanțați regulamentar în timp ce ăia de la cireșe se înghesuiau în disperare?
Asta în condițiile în care o bere e vreo 3 trei halba lei iar cireșele vreo 10 lei kilu… Da, numai că halba e pentru el… iar cireșele, și COVID-ul, sunt pentru copii…

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

Pentru ca ceva să se întâmple este nevoie de:

– Suficient loc. Care să fie și adecvat.
– Suficiente resurse. Care să fie și adecvate.
– Un factor declanșator. Specific…

‘Trivial…’

Perfect. Înseamnă că știai deja ce vroiam să spun.
Că pentru a încerca să controlezi ceva trebuie să:
– Ai habar de existența acelui ceva.
– Să-l înțelegi.
– Să-ți pui mintea cu el.

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?

Cică atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile.

‘OK, ne-a trimis COVID-ul pe cap, acuma crezi că vrea să ne ia și mințile? De unde-ai mai scos-o și p-asta?’

„🔴14. Întrebare: Avem voie să ieșim după ora 22.00 în proximitatea casei, în cazul în care avem o biserică în apropiere?
Răspuns: Puteți ieși în proximitatea casei, în afara curții, pentru a primi lumina de la voluntarii cu care Patriarhia Română colaborează în acest an, puteți rămâne în proximitatea casei pentru a asculta slujba, însă nu vă puteți deplasa spre biserică, indiferent cât de aproape este situată de casă și nu este permisă formarea de grupuri mai mari de trei persoane.
În cazul în care locuiți la bloc, puteți ieși din casă, de asemenea, pentru a primi lumina adusă de voluntarii BOR, dar este esențial să respectați regulile de distanțare socială, să nu aglomerați casa scării imobilului și să nu formați grupuri mai mari de trei persoane.

🔴15. Întrebare: Putem să ascultăm slujba din stradă?
Răspuns: Strict ascultarea slujbei nu poate fi invocat ca motiv pentru deplasare în afara locuinței, iar rămânerea în stradă a mai multor persoane care ar putea dori la acest lucru ar putea duce la formarea unor grupuri mai mari de trei persoane, implicit la încălcarea prevederilor Ordonanțelor Militare numărul 2 și 4.”

Secțiunea românească a Facebook-lui e plină de indignare păgână.
Unii sunt supărați că ‘de ce au unii mai multe drepturi decât mine’ iar alții că ‘de ce sunt folosiți jandarmii/polițiștii pentru a duce lumină celor care își doresc acest lucru’.

Am citat mai sus pozitia oficială a ministerului de interne. De unde rezultă foarte clar că nimeni nu are nici un drept în plus. Indiferent de credința pe care declară că o are.

Între timp, onor ministerul a încheiat un acord cu BOR-ul.
Care acord conferă, într-adevăr, oarecari drepturi suplimentare celor care se declară a fi credincioși. Aceștia au posibilitatea ca, vineri și sâmbătă între orele 7 și 17, să se așeze la coadă, „în toate parohiile din Patriarhia Română, în locuri special amenajate, în afara lăcașurilor de cult, de către personalul angajat al bisericii și de către personalul voluntar, evident, cu respectarea măsurilor de protecție, masă sanitară, distanță socială, distanța fiind marcată în fața locului special amenajat, exact ca la magazinele alimentare”, pentru a primi „paștile”.

Reacțile au fost diverse. De la îndemnul prezidențial ‘renunțați la acest așa-zis acord’ până la „Sunteți niște cretini! Ne ucideți!

O analiză mult mai rafinată ne este propusă de Mircea Marian într-o postare pe Facebook.
decizia (BOR) de a primi exceptare de la regulile de izolare va genera – dar cred că a generat deja – doar furie. Asocierea guvernului PNL cu banda pesedistă din fruntea BOR nu le va aduce nici un vot, va ajuta doar PSD. Cum e posibil ca poliția să escorteze preotii ca să ducă lumină? E ridicol, e absurd, e grotesc.”

Acuma… Ce face BOR-ul… e treaba lor. Prea multe prostii – după părerea mea.
Ce face guvernul… e treaba noastră. Ne vom spune parerea la urne.
Cum reacționam noi, de fiecare dată când cineva – BOR-ul și/sau guvernul, în cazul ăsta, face câte ceva, e tot treaba noastră! Iar furia este cea mai nepotrivita reacție. Întotdeauna.
Scopul nostru, al tuturor, este să scăpăm cu bine din situația în care ne aflăm.
Scopul celor mai îndârjiți dintre credincioși este puțin mai nuanțat… De credința lor, de modul în care înțeleg ei lumea…

În situația dată, cred ca e mult mai bine ca ‘paștile’ să fie distribuite în timpul zilei iar ‘lumina’ să ajungă în mod organizat la cei care o așteaptă cu nerabdare decât să asistăm la tot felul de îmbrânceli între poliție și îndârjiți în noaptea de Paște.

Și încă ceva.

Noi, ăștialalți, le cerem ‘lor’ ca în numele rațiunii să se comporte în mod irațional. Noi argumentând științific iar ‘ei’ fiind cât se poate de logici.

Noi le cerem să stea acasă. Pentru că așa e prudent. Dar nu le garantăm nimic.
Ei, în schimb, știu că mersul la biserică face bine. Mai ales la viața de apoi.

De fapt, noi le cerem ca în numele a ceva care oricum este temporar să-și pună în pericol singurul lucru care îi animă. Speranța în ceva veșnic.

Poate că ar trebui să tratăm situația cu mai multă delicatețe. Când e vorba despre speranțe poate că e mai bine să oferi alternative în loc să interzici. Indiferent ce credem noi, atunci când ceilalți ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut…

Pentru ‘recenți’, ăsta era reproșul adus, imediat după Revoluția anti-comunistă din Decembrie ’89. celor întorși din exil.

Pentru mai multă exactitate, fraza nu era atât un reproș cât mai degrabă un argument. Folosit de contra-revoluționari în încercarea lor de a convinge ‘masele populare’ – care urmau să voteze ‘liber’, că ‘la vremuri noi, tot noi!’

Complicat? Confuz?

Pentru început, o idee care poate părea șocantă.
‘Poate că ‘revoluțiile’ sunt momente de cotitură și prilejuri de schimbare fundamentală, dar ‘stările de fapt’ sunt mai degrabă ‘puse în scenă’ de contra-revoluționari’. Această idee – revoluționară, de-a dreptul, a fost lansată de Ilie Bădescu. Sau, cel puțin, la el am întălnit-o eu.
Profesor român de sociologie, cu vederi mai degrabă apropiate de dreapta conservatoare… lucru destul de neobișnuit pentru membrii profesiei sale. Adică atât pentru profesori cât și pentru sociologi.
Dar câtă dreptate are! Cum ar putea fi descris Iliescu – Ion Iliescu, cu un alt termen? Acțiunile sale au fost cât se poate de contra-revoluționare! Rezultatul politicilor sale a fost conservarea a cât mai mult din ceea ce exista pe vremea regimului comunist. Că a fost conservat mai degrabă ce era lipsit de funcționalitate și distrus aproape tot din ceea ce funcționa, cât de cât… asta este, fiecare face ce poate.

Cert este că, precum orice (contra)revoluționar care se respectă, Iliescu – și gașca sa, au adâncit fracturile care existau deja în societate. Între țărani și orășeni, intelectuali și muncitori. politicieni și cetățeni, mase și elite, între cei care au rămas și ‘transfugi’.

Fracturi care au fost exploatate – și adâncite, în continuare, de toți ‘pescuitorii în ape tulburi’ care și-au făcut mendrele în politica dâmbovițeană din ultimele trei decenii.

Prevăd – și să dea Domnul, vorba marxistului, să mă înșel cât se poate de amarnic, că recenta epidemie va constitui prilejul unui nou puseu de învrăjbire. Între cei rămași – din multe și varii motive, ‘acasă’ și cei plecați să-și caute norocul ‘afară’.

Câteva mii dintre cei un milion și jumătate de oameni plecați – cu acte și fără acte, la muncă în Italia s-au întors acasă. Cu toate că fuseseră rugați să nu facă acest lucru. Împotriva evidenței că, în felul ăsta. își pun în pericol rudele și prietenii. Se poate spune că cei care au făcut lucrul acesta – fără a avea un motiv serios, au căzut la examenul de responsabilitate socială.
Câteva mii, sau chiar zeci de mii, dintr-un milion și jumătate.

Să vedem ce vom face noi, restul. Cei rămași aici.
Se vor găsi vre-unii dintre noi să le reproșeze ’emigranților’ – în grup, comportamentul unui minuscul număr dintre ei?
Se vor găsi suficient de mulți dintre ‘autohtoni’ care să ‘pună botul’? Și să se transforme în portavocea ‘pescuitorilor în ape tulburi’?

Sau vom reuși să refacem atât de des invocata unitate națională?
Știu că termenul a devenit desuet. Repetat până la sastisire de propaganda comunistă, „în jurul ‘marelui conducător’”, și batjocorit în continuare de propaganda naționalistă de după ’90.
Și totuși!
Nici o comunitate, națională sau de orice altă natură, nu poate supraviețui – și cu atât mai puțin prospera, în absența solidarității dintre membrii ei.
A unei solidarități active, bazate pe respect reciproc.

Suntem în fața examenului de maturitate.
De maturitate socială.

1916, 7 noiembrie. Mihai Șora vedea, pentru prima dată, lumina zilei.
2019, 6 octombrie. Astăzi, la aproape 103 ani de la fericitul eveniment, aude înjurături.

Emag, un magazin online, s-a gândit să-și facă un pic de reclamă. Așa, înainte de sărbători…
Și pentru că subiectul zilei este ‘libertatea’ – noi ne luăm ‘rația de libertate‘ tocmai atunci când restul Europei taie porcul, Robert Tiderle – Papaya Advertising, a pus la cale un clip in care Mihai Șora citește un text despre cât de liberi am fost cu toții între 1948 și 1989.
Concluzia lui Șora fiind „În anul în care România împlinește 30 de ani de libertate, am învățat că ea nu trebuie doar câștigată. Ea trebuie păstrată. Și cum altfel o putem păstra, dacă nu bucurându-ne de ea în fiecare zi?”
Și pentru că nimic nu este gratis, emag ne aduce aminte că „ Ai libertatea să comanzi ce vrei, de unde vrei și să alegi ce-ți place din milioane de produse din mii de categorii. etc., etc., etc., …

Ei da, numai că…
Noi ne pregătim și de schimbat guvernul!
Iar unii dintre noi au nevoie, ca de aer, de ‘rating’.

Așa că pune-te, frate române, pe comentat.

Am să fac o pauză și, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, voi puncta câteva repere din biografia lui Șora.
– 1938. Primește o bursă de la Institul Francez din Bucuresti și pleacă în Franța, la doctorat.
– În timpul războiului, intră în Rezistența Franceză și aderă la partidul comunist francez.
– 1948. Se intoarce în Romania in. Și rămâne aici. De voie, de nevoie… în funcție de sursa de informație găsită de pe net.
– 1948 – 1989. Îndeplinește diverse funcții. La ministerul de externe condus de Ana Pauker, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, la Editura Enciclopedică.
– 1990. Este numit ministru al învățământului în primul guvern Roman. Își dă demisia după mineriada din 13-15 Iunie.
– 1990 – 2019 Contribuie la fondarea Grupului pentru Dialog Social și ia poziții tranșante pentru promovarea democrației.

Dan Andronic descrie foarte pertinent perioada 1948-1989 din viața lui Mihai Șora:

„În primul rând vreau să spun că nu susțin nici un moment că Mihai Șora a fost vreun torționar comunist.
Dar nici nu trebuie văzut ca un dizident.”

Și-atunci?
De ce i se scoate pe nas ‘trecutul comunist’ de câte ori îndrăznește să deschidă gura?
Lui Rațiu i s-a reproșat că ‘n-a mâncat salam cu soia’. Șora e cam pe aceiași parte a baricadei cu Rațiu. El a mâncat salam cu soia. Și tot nu e bine…

„Starea Libertății”

Pentru cei care nu sunt foarte la curent – scuze pentru exprimarea bolovănoasă, face parte din culoarea locală, „Starea libertății” e un fel de vlog transmis la o televiziune. Nu mai știu care și, sincer să fiu, nici nu mă interesează.
‘Apăsați’ linkul de mai sus și ‘delectați-vă’. Dragoș Pătraru predă o adevărată lecție. Despre cum poți da, ‘imparțial’ – vorba lui Caragiale, în toți și din toate direcțiile. Și despre cum, de dragul ratingului, te poți transforma în ‘persoană ușoară’. Adică în curvă media. Spunând, cât se poate de convingător – urmăriți frazarea și gestica, nimic. Absolut nimic. Adică ceva ce poate fi interpretat de fiecare așa cum vrea. De fiecare dintre cei care are răbdare să se uite la așa ceva…

Subiectul putea fi tratat în fel și chip.
‘Tragedia intelectualului prins între război și dictatura comunistă.’
‘Iată de ce a supraviețuit comunismul atât de mult. Au fost prea puțini intelectualii care au avut curaj să i se opună cu adevărat.’
Și câte și mai câte…

Dar nu. Noi – Pătraru nu e singur iar cei ca el au suficient de multă audiență încât să-i dea înainte, preferăm să transformăm totul în derizoriu. În miștocăreală de prost gust.

Până la urmă, care e deosebirea dintre Șora și Iliescu?
Amândoi cu școală. Chiar dacă făcută în locuri diferite…
Nici unul nu a dus-o foarte rău în comunism. Chiar dacă unul mult mai bine decât celălalt…
Amândoi au ocupat funcții înalte după revoluție. Chiar daca unul nu s-a lasat dus în ispită iar celalalt nu s-a lasat dus de-acolo…

Iliescu a fost consecvent iar Șora a cotit-o la un moment dat?
Putem să spunem și așa…

Șora a învățat din greșeli? Și a avut curajul să-și afirme public noua credință?

Fiecare înțelege ce poate. Și ce vrea, bineînțeles.

Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.

Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.

În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.

Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.

Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!

Mai realizăm ceva. Măcar unii dintre noi. Că „Statul Român trebuie resetat!

Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…

Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’

Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.

Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?

Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!

Da’ cine populează statul ăsta?!?

Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?

Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.

Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.

Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.

O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.

Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.

Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…

… dacă n-am fi dat șpaga aia atunci …

%d bloggers like this: