Archives for category: colaborare

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?

Covidul ăsta deschide perspective noi.

E o bună ocazie să ne dăm seama câte datorii avem.
Să înțelegem câți oameni contribuie la bunăstarea noastră.
Atâta câtă e.
Atâta câtă am fost, noi, în stare să punem la cale.

Astăzi e rândul gunoierilor.
A oamenilor care fac curat.
Cei care ne permit nouă, distanțaților social, să mai beneficiem de o pojghiță de normalitate.

Orice încercare de a învăța ceva, de a-ți spori cunoștințele despre un anumit subiect, este doar o încercare de a deveni intim cu acesta.

Curioșii au două drumuri deschise înaintea lor.

Unul care presupune multă discreție, răbdare și un anume fel de reținere.
Celălalt cere o abordare directă, aproape contondentă.
În timp ce prima abordare seamănă mai mult cu un ritual, al doua este mai degraba un fel de încăierare.

Rezultatele sunt, evident, diferite.
Nu chiar diferite. Doar fundamental.

Iar diferența seamănă foarte mult cu diferența dintre a curta și a viola.
Rezultatul final poate fi un același. Nașterea unui copil. Dar…

Același lucru cu diferența dintre artă și știință.

Este adevărat că pentru a face sex, ambii parteneri trebuie să fie, măcar un pic, dezbrăcați.
Dar câtă diferență este între a face sex și a face dragoste!

Rezultatul final este doar aparent același!

Permiteți-mi să vă prezint un scenariu fictiv.

Avem un observator inteligent și un vehicul peri-galactic.

Nu există detalii disponibile despre observator, cu excepția faptului că acesta are acces la un flux cuprinzător de date în timp real despre ceea ce se întâmplă în interiorul – sau, mai exact la suprafața, vehiculului peri-galactic.

Și iată ce a înregistrat observatorul:

Vehiculul este transformat continuu de către pasageri.
De fapt, există două maniere în care pasagerii își schimbă vehiculul.
Interacționând direct cu acesta.
Și ca un cumul de consecințe ale interacțiunilor care au loc între pasagerii înșiși.

Pasagerii evoluează.
De la începutul observației, unii dintre ei au devenit dominanți.
Dar, indiferent dacă deveniseră dominanți sau nu, majoritatea pasagerilor au dispărut. Atât ca indivizi, cât și ca specii.

Specia dominantă actuală este cea mai ciudată de până acum.

Afișează un amestec ciudat de comportamente inteligente și tendințe suicidare.

Este alcătuită din indivizi autonomi, capabili să găsească soluții ingenioase pentru probleme aproape intractabile.
Dar, și în asta constă ciudațenia lor, încă nu au reușit să descopere două lucruri de bază:
Natura limitată a vehiculului pe care locuiesc. Atât în ​​timp cât și în spațiu.
Nici cum să-și echilibreze autonomia individuală – care îi face să fie ceea ce sunt, cu nevoia fundamentală de a coopera pentru atingerea scopului lor natural. Supraviețuirea propriei specii! Implicit, și a lor ca indivizi.

Dacă întregul „proiect” ar fi fost un film SF, textul de mai sus ar fi constituit introducerea.
Urmat de:

În prezent, pasagerilor dominanți le este predată o lecție. De către unul dintre cei care pareau insignifianți. Până de foarte curând. De către un virus, după cum îi spun dominanții.
Acest virus – ca toate rudele sale, este capabil să deturneze alte organisme și să le convingă cumva să lucreze pentru el. La un cost foarte ridicat pentru organismele deturnate.
Iar în acest caz, organismele deturnate aparțin speciei dominante.

Și ce au ales indivizii aparținând speciei dominante? Adică cei aflați direct în fața pericolului?
Să se informeze reciproc cât se poate de prompt și să coopereze serios și sincer pentru atingerea scopului comun?

Nu chiar. Încă nu, oricum.

Teme pentru acasă:
Ce ar gândi observatorul inteligent din exteriorul vehicolului despre întreaga situație?
S-ar putea El gândi să dea o mână de ajutor?

Un număr de cadre medicale și-au dat demisia.
Unii invocând lipsurile din spitale, unii circumstanțe personale… alții pur și simplu fără motiv.

Internauții români de pe Facebook au început să se poziționeze.
De la brutalul ‘dezertori’ până la ‘primul lucru pe care trebuie să-l cerem de la guvernanți după ce trece criza este să reconstruiască din temelii sistemul de sănătate’.
Trecând prin ‘Toți sunt de vină. Chiar dacă nu luau toți șpagă, toți știau ce se întâmplă. Nimeni n-a făcut nimic. Singurul mod prin care unii dintre ei și-au manifestat dezacordul a fost plecarea. S-au dus și nu s-au mai uitat înapoi.’

Ce ziceți despre ‘Toți suntem de vină!’?

E adevărat că nu toți medicii cereau șpagă.
Din păcate, aproape toți acceptau. Plicurile pe care le strecuram noi. În buzunarele lor. În buzunarele halatelor lor albe…

Până nu demult, logica noastră era simplă.
‘E firesc să primească, au salariile foarte mici.’

Salariile angajaților din sistemul de sănătate erau într-adevăr mici.
Iar noi am fost atât de înguști la minte încât am lăsat-o așa cum căzuse.
‘Dă-i încolo. Au destui bani!’

Asta până în momentul în care din ce în mai mulți dintre ei au preferat să-și ia ei singuri talpășița. În loc să mai accepte șpaga noastră.

Abia atunci am înțeles cât de rămas în urmă era sistemul nostru de sănătate.
Abia atunci când personalul medical a continuat să plece și după măririle atât de substanțiale ale lefurilor din sistem.

Cred că a venit momentul unei reale schimbări la față.
Cred că a venit momentul să încetăm a mai cere ceva celorlalți înainte de a ne uita un pic în sufletul nostru.

Înainte de a cere guvernanților restructurarea sistemului de sănătate. Înainte de a cere celor din sistemul de sănătate să-și pună în pericol sănătatea lor pentru a apăra sănătatea noastră.

Înainte de a cere toate aceste lucruri este momentul să înțelegem că noi suntem cei care am dat șpăgile. Că noi suntem cei care am îngăduit, mai ales după 1990, sistemului să devină din ce în ce mai corupt.
Da, noi suntem cei care acum tragem ponoasele.
Cu toții. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri, femei de serviciu, pacienți, aparținători. Toți.

Victime și Vinovați. În același timp.

Tocmai de aceea va fi suficient să ne schimbăm noi.

Iar după ce ne vom fi schimbat noi, nu va mai fi nevoie să le cerem celorlalți să se schimbe. Pentru că ne vom fi schimbat, deja, cu toții.

Sau, măcar, suficient de mulți dintre noi.

Pentru ‘recenți’, ăsta era reproșul adus, imediat după Revoluția anti-comunistă din Decembrie ’89. celor întorși din exil.

Pentru mai multă exactitate, fraza nu era atât un reproș cât mai degrabă un argument. Folosit de contra-revoluționari în încercarea lor de a convinge ‘masele populare’ – care urmau să voteze ‘liber’, că ‘la vremuri noi, tot noi!’

Complicat? Confuz?

Pentru început, o idee care poate părea șocantă.
‘Poate că ‘revoluțiile’ sunt momente de cotitură și prilejuri de schimbare fundamentală, dar ‘stările de fapt’ sunt mai degrabă ‘puse în scenă’ de contra-revoluționari’. Această idee – revoluționară, de-a dreptul, a fost lansată de Ilie Bădescu. Sau, cel puțin, la el am întălnit-o eu.
Profesor român de sociologie, cu vederi mai degrabă apropiate de dreapta conservatoare… lucru destul de neobișnuit pentru membrii profesiei sale. Adică atât pentru profesori cât și pentru sociologi.
Dar câtă dreptate are! Cum ar putea fi descris Iliescu – Ion Iliescu, cu un alt termen? Acțiunile sale au fost cât se poate de contra-revoluționare! Rezultatul politicilor sale a fost conservarea a cât mai mult din ceea ce exista pe vremea regimului comunist. Că a fost conservat mai degrabă ce era lipsit de funcționalitate și distrus aproape tot din ceea ce funcționa, cât de cât… asta este, fiecare face ce poate.

Cert este că, precum orice (contra)revoluționar care se respectă, Iliescu – și gașca sa, au adâncit fracturile care existau deja în societate. Între țărani și orășeni, intelectuali și muncitori. politicieni și cetățeni, mase și elite, între cei care au rămas și ‘transfugi’.

Fracturi care au fost exploatate – și adâncite, în continuare, de toți ‘pescuitorii în ape tulburi’ care și-au făcut mendrele în politica dâmbovițeană din ultimele trei decenii.

Prevăd – și să dea Domnul, vorba marxistului, să mă înșel cât se poate de amarnic, că recenta epidemie va constitui prilejul unui nou puseu de învrăjbire. Între cei rămași – din multe și varii motive, ‘acasă’ și cei plecați să-și caute norocul ‘afară’.

Câteva mii dintre cei un milion și jumătate de oameni plecați – cu acte și fără acte, la muncă în Italia s-au întors acasă. Cu toate că fuseseră rugați să nu facă acest lucru. Împotriva evidenței că, în felul ăsta. își pun în pericol rudele și prietenii. Se poate spune că cei care au făcut lucrul acesta – fără a avea un motiv serios, au căzut la examenul de responsabilitate socială.
Câteva mii, sau chiar zeci de mii, dintr-un milion și jumătate.

Să vedem ce vom face noi, restul. Cei rămași aici.
Se vor găsi vre-unii dintre noi să le reproșeze ’emigranților’ – în grup, comportamentul unui minuscul număr dintre ei?
Se vor găsi suficient de mulți dintre ‘autohtoni’ care să ‘pună botul’? Și să se transforme în portavocea ‘pescuitorilor în ape tulburi’?

Sau vom reuși să refacem atât de des invocata unitate națională?
Știu că termenul a devenit desuet. Repetat până la sastisire de propaganda comunistă, „în jurul ‘marelui conducător’”, și batjocorit în continuare de propaganda naționalistă de după ’90.
Și totuși!
Nici o comunitate, națională sau de orice altă natură, nu poate supraviețui – și cu atât mai puțin prospera, în absența solidarității dintre membrii ei.
A unei solidarități active, bazate pe respect reciproc.

Suntem în fața examenului de maturitate.
De maturitate socială.

Clisura Dunarii, 2006

Foișorul ăsta a fost construit pentru a apăra frontiera.

Adică pentru a împiedica fugarii să-și încerce norocul în lumea liberă. Asta pe vremea când CSP-ul comunist planifica bunăstarea clasei muncitoare…

Apoi pentru a împiedica ‘contrabandiștii’ să ‘exporte’ combustibil în Serbia pe vremea embargoului.

Între timp a fost vândut la fiare vechi… acum vreo doi ani n-am mai văzut nici unul pe malul Dunării.

PS.
CSP = Comitetul de Stat al Planificării. „Înainte de 1989 Comitetul de Stat al Planificării (CSP) era instituţia centrală care  coordona activitatea de planificare a economiei naţionale şi repartiza materiile prime şi produsele necesare  diferitelor ramuri şi subramuri ale economiei.
Această planificare se baza pe cifrele raportate de ministere şi de judeţe. Dar, acestea, pentru a se evidenţia, raportau producţii mărite,  fără legatură cu realitatea. La rândul lor, întreprinderile îşi planificau producţia pe materii/materiale care în realitate nu existau întotdeauna. Situaţia devenea stânjenitoare când era vorba de export, de respectarea unor contracte
…” Octavian Silivestru, Rador.

Embargoul sârbilor, paradis pentru români”.

%d bloggers like this: