Archives for category: colaborare

Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor.
Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe.
Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe:
– Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13!
– Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.

‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’

Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți.
Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’.
Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.

Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult)
Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă:
– Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii?
– N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității…
– Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie!
– Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!

‘Chiar că te-ai dus cu pluta!
Ce legătură are sula cu prefectura?!?’

După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!

Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus…
Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!

OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural.
Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’…
Toate astea sunt cât se poate de reale.
Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.

Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar.
‘Noi’ și ‘Ei’!
Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…

În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!

Până își bagă dracu’ coada…

Uite că am căzut și eu în capcană!

Reformulez!
Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!

De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’.
Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.

Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.

Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….

„Să nu uiți că am avut fabrici de automobile la Pitești, Craiova, Câmpulung-Muscel, București, am avut fabrică de autobuze și troleibuze la București, am avut fabrică de camioane la Brașov, fabrică de tractoare la Brașov,…”
.

.

.

„Aveam de toate, așa să le zici, dar într-o zi de Crăciun, slugile occidentului și trădătorii acestui neam, după ce s-au plătit toate datoriile externe și începeam și noi să o ducem bine după atâta muncă, l-au împușcat după o mizerie de proces!
De atunci nu mai avem nimic, totul s-a furat, totul s-a demolat, de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!” ( TEXT PRELUAT)

81 comentarii”

Conceptul cheie al acestui demers este ‘am avut’!

Adică ‘am facut ceva ce nu a rezistat în timp’.

Ce facem în situatia asta?
Acum, că ne-am dat seama?

Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina?
‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…

Sau ne uităm în oglinda?
Și ne întrebăm:

Da’ noi am fost cu adevărat vrednici?
Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?

Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște.
Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!

Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile…
Dar diferența? Care e diferența?
Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!

Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.

„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!

Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin…
O fi fost și mai puțin educat.
Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului!
Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât…
Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…

Cureaua de legătură dintre stăpânire și stăpâniți!
„Activiștii de partid, de stat și ai organizatiilor de masă și obștești, a cadrelor din conducerea unităților socialiste, a ….”
Cei care aveau în fișa postului să transpună ‘indicățiile’ în ‘proceduri’. Să operaționalizeze ‘strategia’.
Au făcut ei corelațiile necesare?
Sau au făcut orbește – și țâțâind de frică, ce li s-a spus?
Au gândit – adică au contribuit cu ceva, sau doar si-au apărat spatele?

‘Vânătoare de vrăjitoare!!!’

Nu!
Eu nu caut vinovați!
Vreau doar să înțeleg. Să înțeleg ce s-a întâmplat.
Să pun degetul pe fotografia rănii. Să o arăt!

Și cine o avea ceva de înțeles… n-are decât să tragă concluziile!
Pe care le consideră necesare.

În Ucraina mor oameni.

Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.

În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare.
Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei.
Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.

Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă.
De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.

Am să fac o paranteză.
Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii.
Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă.
Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie.
Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea.
Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.

Să revenim la momentul prezent.

Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’.
Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.

Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.

Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă.
Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față.
Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.

Aici am nevoie să mai fac o paranteză.
Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin.
Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei.
Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.

Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’.
Pe Putin.
Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…

Înapoi la explicații.

Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați.
Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu.
Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.

‘Ce, noi suntem mai proști?!?
Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’

Ei bine, până aici a fost simplu.
Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor.
‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…

Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’.
Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară.
Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.

Niște indivizi unidimensionali.
Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia.
Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.

Eu sunt interesat de altceva.

Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’.
Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.

Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.

Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…

‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină!
Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!

În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție.
Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….

Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?

Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov?
Asta ne dorim?!?

Iar concluzia trasă de unii dintre observatori, “În final deznodământul are doar două valențe: Putin pierde sau Putin câștigă” este valabila doar pe termen scurt. Foarte scurt!

Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.

Doar că pe pielea noastră!
Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult.
În viitorul cât se poate de apropiat!

Avem un pod.

Aveam un pod… Aveam 216 m de pod, din beton, care permiteau traversarea Siretului în dreptul localității Luțca.

Acum mai avem doar o grămadă de moloz.

Și multe întrebări…

Cine să ne răspundă?
Specialiștii, prin intermediul presei.
Cel puțin deocamdată… până când va apărea un raport oficial. Despre (pe) care (îl) vom citi tot în presă…

Și cum se întâmplă treaba asta?
Ziaristul sună un specialist iar acesta acceptă – sau nu, să își spună părerea. Ziaristul își notează/întregistrează informațiile, redactează materialul – eventual cere o reacție din partea specialistului, după care articolul ajunge pe masa secretarului de redacție. Unde capătă titlul definitiv și ultimele retușuri.

Nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo, am văzut doar fotografiile pe care le prezintă presa și nu sunt concludente.”

După care urmează circul…
Se apucă câte unul să citească. Și să pună întrebări….

Articolul este … banal. Nici nu muge, nici nu rage. Nici măcar nu știu câți cititori ajung la capătul textului…
Unde dau cu nasul de disclaimerul citat mai sus.
Acesta fiind momentul în care cei cu memoria bună își aduc aminte de cuvintele cu care începe articolul:

Este expertiza făcută de decanul facultății de construcții…

Pe bune?!?
Atâta vreme cât decanul cu pricina a simțit nevoia să sublinieze, iar autorul articolului să consemneze, „nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo” cum mai poate cineva să catalogheze considerațiile făcute de respectivul specialist ca fiind o „expertiză”?!?

Și după aia se scarpină câte unii în cap încercând să înțeleagă ‘fenomenul’ prin care ‘specialist’ a devenit subiect de bășcălie iar din ce în ce mai mulți oameni cumpără ziare doar pentru a avea pe ce să curețe cartofi…

Cineva tocmai a făcut un inventar. Chestii care umblă ‘folcloric’ – adică din gură-n gură, pe internet.
Omul acela, destul de destupat la minte de felul lui, a ajuns să se îndoiască de propria sa capacitate analitică.

Există câteva narațiuni pe care nu le pricep sub nici un chip…

N-am citez inventarul cu pricina. Până citiți voi postarea asta, oricum va fi caduc.
Dacă vă interesează, sau dacă vreți să vedeți cât de bine le demontează „omul acela”, click pe citatul de mai sus și gata. Sunteți în pâine.

Dar o explicație mică…

Propaganda lui Putin funcționează mult mai bine decât armata pe care a trimis-o să-i învețe minte pe Ucraineni!
Pentru că e mult mai ușor să stai la calculator, la căldurică, și să vii cu metode cât se poate de creative prin care să zăpăcești de cap oameni care au un interes secundar cu privire la problemă. Oameni pe care nu-i aleargă nimeni dar care au deja un bagaj de sentimente și prejudecăți. Sentimente și prejudecăți numai bune de exploatat!
Pe ‘câmp’, în schimb, când și ceilalți trag în tine… iar tu știi, în adâncul sufletului tău, că ei sunt cei care au, de fapt, dreptate…

Și, poate chiar mai important, pe internet ajunge o măciucă la un car de oale!
E destul ca cineva priceput la băgat limba-n ureche să vină cu o chestie suficient de credibilă… că Gică Contra care să răspândească jumătățile de minciună… se găsesc gârlă!

Uite-așa, o jumătate de minciună ici… o jumătate colea… te trezești cu cozi la benzină și cu o frumusețe de criză de ulei.

Chiar mai important, te trezești cu o masă captivă de oameni dispuși să creadă aproape orice.

‘Rusia nu a atacat Ucraina, doar vrea să protejeze niște Ruși nevinovați de abuzurile săvârșite de Ucraineni’.
Spitalul era dezafectat iar cei din poze erau actori…

“After the bombing of the hospital, Twitter removed two posts by the Russian embassy in London which claimed the attack had been faked.
The embassy’s tweets made unfounded claims that the hospital was not operational at the time and that injured women pictured at the scene were actors.”

Și, ca să nu rămâneți cu impresia că am explicații pentru toate cele, hop și eu cu o nedumerire proprie.

Ăia care se pricep la băgat limba-n ureche, cei care vin cu toate ‘trăsnăile’ astea, cum pot să doarmă noaptea? Să-și sărute copiii pe frunte? Să facă dragoste?
Oameni inteligenții fiind – mult peste medie, nu-și dau seama unde duc eforturile lor?

Lasă că mor oameni… poate că stau prost cu empatia!
Dar nici măcar la pielea lor nu se gândesc?
Cât o să mai stea ‘Putin’ la putere?

Pe veci?!?
Iar ei, cei care sunt acum în grațiile lui ‘Putin’, vor rămâne tot acolo… Pe întreaga durată a domniei lui!
Păi da, dictatorii sunt cei mai fideli oameni din lume…
Se duc la următorul?
Și cât o să mai țină povestea asta?

Sper să nu mă luați acuma cu libertatea cuvântului!!!

Discută unii pe net.
‘Putin a reușit să întoarcă Rusia cu 32 de ani înapoi.
McDonald a deschis primul restaurant din lanțul rusesc în 1990 și închide acum 850 de locații în întreaga Rusie.’

‘Păi da bă, da’ ăștia nu pleacă pentru că au ceva cu Putin… Pur și simplu și-au dat seama că rușii n-or să mai aibe bani să dea pe chestii din astea. Că economia Rusiei o să se ducă de râpă! Ăsta fiind motivul pentru care au plecat și celelalte multinaționale…’

După o scurtă căutare pe net, aflu că McDonald va continua să-și plătească angjații din Rusia și din Ucraina.

Acuma că ne-am liniștit, relativ, cu privire la cei 62 000 de angajați McDonald din Rusia, hai să gândim un pic mai adânc.

McDonald e un operator economic. Prima lui responsabilitate este față de proprietarii săi. Față de acționari.
Treaba lui McDonald este să facă profit. Și să-l facă în așa fel încât tot procesul să fie sustenabil!
Adică treaba lui McDonald este să se asigure că va putea face profit și peste 100 ani. Nu doar în Rusia ci și în restul lumii!

Acum am să fac o pauză și am să vă spun o poveste.

Sunt suficient de bătrân să-mi aduc aminte discursul lui Ceașcă din ’68. Nu atât discursul în sine, aveam doar 7 ani, cât sentimentul de mândrie pe care îl aveau părinții mei. Sentiment împărtășit de aproape toți cei din jurul nostru.

Ceașcă tocmai se opusese, vehement, intervenției sovietice împotriva Primăverii de la Praga.

„Pătrunderea trupelor celor 5 țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Nu există nici o justificare și nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite numai o clipă ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc!”
Uraaaa!

România era pe val. Recunoscută de toate puterile vremii. Magazinele erau pline. Pușcăriile politice tocmai fusesera golite. Trai pe vătrai…

Singura chestie nasoală era decretul cu interzicerea avortului. Și faptul că nu puteai călători liber. De vorbit… încă mai puteai vorbi, cu anumite limite.

În doar 20 de ani, toate chestiile bune au dispărut. Fără să fi plecat nici o multinațională din țară!

Doar datorită stilului din ce în ce mai dictatorial adoptat de ‘conducerea de partid și de stat’.
Din cauza cărui stil, din ce în ce mai mulți dintre cei care știau despre ce era vorba au fost marginalizați.
Din cauza cărui stil, ‘factorii de decizie’ – din ce în ce mai puțini, au rămas înconjurați de sfătuitori din ce în ce mai nepricepuți. Și mai proști.

Da, socialismul în general, și cel românesc în particular, s-a prăbușit din cauză că decidenții – adică și Ceaușescu, practic nu mai știau pe ce lume trăiau. Adică din ‘cauza’ ‘consilierilor’ lor.

Doar că vina le aparține decidenților! Adică lui Ceaușecu.

Decidenții au fost cei care au dat tonul!
Decidenții au creat ‘stilul’. Dictatura a fost instaurată de dictatori!
Într-adevăr, cu concursul ‘cozilor de topor’ și cu acceptul, tacit – și de cele mai multe ori inconștient, al populației.
Dar la inițiativa și datorită ‘eforturilor neprecupețite’ ale dictatorilor înșiși!

Să revenim la subiect.
La hamburgherii de la care am plecat.

Indiferent de calculele făcute de multinaționale, cauza plecării lor e aceiași.
Indiferent de moțivația fiecăruia dintre decidenți care au ales ‘închiderea prăvăliei’, fie ea și temporară, vinovatul este unul singur.

Putin a fost cel care ales să invadeze Ucraina!

Și, de fapt, ‘Putin’ a fost cel care a ales sa guverneze într-un mod din ce în ce mai dictatorial.

Chiar dacă nu invada Ucraina, în cele din urmă Putin tot ar fi reușit – într-un fel sau altul, să ducă Rusia de râpă.

Iar toate astea s-au întâmplat la doar 30 de ani de la căderea întregului lagăr socialist.
Din motivele pe care le-am explicat mai sus.

Dacă eu am înțeles toate astea, Putin de ce le ignoră?
Avem aproape aceiași vârstă iar el are o experiență de viață mult mai vastă…

Să trecem peste acest moment poate prea personal!

Ca lucrurile să fie cât se poate de clare – adică mură-n gură, pe mine nu mă interesează pedepsirea vinovaților.
Asta e o activitate de care ne vom ocupa după aceea.
Adică după ce oamenii vor înceta să mai moară mult prea devreme.

Iar pentru asta, trebuie să ne concentrăm pe cauze!
Pe locul unde putem rupe cercul vicios.

Ceaușescu a căzut abia după ce oamenii rămași în jurul lui – așa prost aleși cum erau, și-au depășit condiția de yes-meni.
După ce oamenii rămași în jurul lui au realizat către ce dezastru erau conduși. Împreună cu restul țării!

Oamenii aflați în acest gen de poziții trebuie ajutați.
Întâi să înțeleagă.
Și apoi să facă.

Din momentul acesta, rolul lui ‘Putin’ practic a încetat.
Rămâne cu vinovăția acumulată până acum, bineînțeles, doar că de acum încolo vinovăția pentru cele ce se vor întâmpla în viitor se va acumula în contul celor care continuă să-l ajute.
Pentru simplul motiv că a continua să ajuți personaje de tip ‘Putin’, după ce aceștia și-au dat arama pe față, este o formă de sinucidere.
Nu doar de crimă!

Vorbeam mai devreme despre datoria decidenților McDonald față de acționarii lor.
Despre nevoia lui McDonald ca afacerea să fie condusă într-un mod sustenabil.
Ca afacerea să fie în stare să genereze profit pe termen nederminat. Adică cât mai lung….

Oare când or să înțeleagă dictatorii că modelul lor de business nu e sustenabil?
Și, poate chiar mai important, când or să înțeleagă cozile de topor că modelul lor de business este sinucigaș?

“Legea este o barieră peste care sar dulăii,
pe sub care trec cățeii
și în fața căreia se opresc numai boii”

Capitolul 1.
Schimbul de ulei.

Povestea asta este menționată de fiecare dată când cineva vorbește, în prezența tatălui meu, despre ‘autoritatea publică’. De multe ori și atunci când el nu este de față…

1984.
Fabrica de locomotive din cadrul ‘concernului’ 23 August avea o echipă de service în RDG. Echipa era ‘permanentă’, doar membrii ei se schimbau la fiecare 6 luni. Aveau și o mașină, un ARO, cu care se deplasau la diferitele depouri unde aveau de făcut reparații.

Pentru echipă fusese închiriat un apartament dintr-un bloc ‘ceaușist’ din Berlin – existau în tot lagărul comunist, iar mașina era parcată pe stradă.
Prin primăvară, cei trei proaspăt sosiți din țară membri ai echipei ajung la concluzia că trebuie să schimbe uleiul din motorul ARO-ului.

Aici e momentul să fac câteva precizări.
Cei trei erau mecanici. Fiecare dintre ei era capabil să schimbe uleiul dintr-un motor cu ochii închiși și cu o mână legată la spate.
Pe vremea aia, și mai ales în țările ‘în curs de dezvoltare’, uleiul de motor se schimba în funcție de anotimp. Când era cald, era folosit un ulei ‘de vară’ – mai gros, iar când era frig, unul mai subțire. De iarnă…
Uleiul ‘ars’ era folosit, ‘la țară’, pentru ‘vopsit’ garduri. Sau alte construcții din lemn. Ca să nu putrezească… Iar dacă nu aveai rude la țară – sau gard la casă, aruncai, pur și simplu, uleiul la canal.
Cei pricepuți, care nu aveau nevoie să se ducă la ‘atelier’ pentru a schimba uleiul, trăgeau mașinile deasupra unui canal de scurgere – cu două roți pe trotuar, se băgau sub mașină, scoteau bușonul, lăsau uleiul să curgă, puneau bușonul la loc, turnau uleiul proaspăt în motor și apoi își vedeau de treaba lor.

Cei trei români proaspăt sosiți în RDG au adoptat aceiași strategie. Au pornit motorul, l-au lăsat să mergă vreo cinci minute ca să se încălzească uleiul, au tras mașina de-asupra unui canal, au băgat un carton sub ea, au scos niște scule din portbagaj și, înainte de a apuca să scoată bușonul, s-au trezit cu miliția pe cap.
Care miliție fusese chemată de o ‘babă’. O pensionară care locuia la parterul blocului în fața căruia meștereau mecanicii noștrii. Cărei pensionare i se păruse că cei trei erau angajați într-o activitate ‘dubioasă’.
Milițienii veniți la fața locului le-au explicat celor trei meșteri că în RDG era interzis să repari mașini pe stradă și că dacă ar fi apucat să arunce uleiul la canal ar fi primit o amendă echivalentă cu venitul lor pe nu știu câte luni.

Fiecare dintre cei implicați, la fața locului sau indirect, au înțeles câte altceva.

‘Baba’, și milițienii nemți, au înțeles că românii sunt muncitori dar cam necivilizați.
Cei trei au înțeles că ‘a dracului babă!’.
Iar șefii celor trei au înțeles că ‘de aia e ordine în Germania, pentru că au legi dure și le aplică întocmai’.

Capitolul 2.

Schimbul de generații.

Pe vremea aia, adică acum aproape 40 de ani, în România încă nu se terminase bine ‘diviziunea muncii’. Fiecare dintre noi se pricepea la mai multe lucruri. Și la nimic cu adevărat bine, dar asta e altă chestie.
Și pentru că toți ne pricepeam la toate, toți aveam câte o părere. Despre orice. Și fiecare cu părerea lui. Inclusiv despre ce e aia ‘lege’ și despre cum ar trebui aplicată ea.
Adică celorlalți. Întotdeauna legea trebuia aplicată celorlalți și niciodată celui care avea părerea ‘lui’.

Acum, la mai bine de o generație distanță de povestea cu care am început, foarte mulți dintre români sunt încă de acord cu ‘șefii’ menționați mai sus.
Foarte mulți români se leagănă încă în iluzia că dacă vine ‘cineva’ care să facă niște legi drepte, și pe care să le aplice ‘întocmai’, (mai rămâne de văzut cui)… atunci se va pogorî, în sfărșit, raiul pe plaiurile mioritice.
Iar experiența ‘căpșunarilor’ n-a făcut nimic altceva decât să întărească această iluzie. „Ai văzut mă ce ordine e mă peste tot?”. „Păi da, pentru că de câte ori arunci o hârtie pe jos, hop și un polițist care te amendează”.

„Păi da”, doar că ‘românii noștrii’ uită o chestie.
Câteva chestii, de fapt.

Polițiștii aia care îi amendează pe cei care aruncă hârtii pe jos – români sau de orice altă nație, pot face asta pentru că cei care aruncă hârtii pe jos sunt foarte puțini. Iar polițiștii știu, din fragedă pruncie și împreună cu imensa majoritate a populației, cât de importantă este ‘curățenia’.
Acolo, acolo unde este ordine, aruncatul de hârtii pe jos este excepția. Regula respectată, de la sine, de marea masă este că hârtiile trebuie să ajungă în coș.
Polițiștii aplică legea pentru a descuraja excepțiile.
Cei care adoptă legile pur și simplu formalizează ceva deja existent în societate. Pun pe hârtie concluziile la care au ajuns ei în urma interacțiunilor care au avut loc între ei și realitatea din jurul lor.
Iar atunci când chiar cei care fac/administrează legile se întâmplă să calce pe bec, reacția societății – a unei porțiuni suficient de mare și de activă din societate, este suficientă pentru a readuce lucrurile în zona firescului.

Capitolul 3.

Bine, și?!?

‘OK, povestea a fost fascinantă. Teoria interesantă…
‘Dar eu cu cine votez?’
Noi ce facem acum?’

În primul rând, trebuie să ne uităm în jur.

Au trecut aproape 40 de ani de la povestea din RDG.
RDG-ul nu mai există. Fabrica de locomotive a fost dărâmată. 23 August se cheama acum Faur. A devenit o curte imensă, mai mult goală, care nu mai are nici o legătură cu ce se întâmpla acolo pe vremea comuniștilor.
Și cu toate astea, România – în ansamblul ei, o duce mult mai bine decât acum 40 de ani.
Sunt, într-adevăr, unii care o duc mai prost decât pe vremea aia. Doar că cei mai mulți o duc mai bine.
Diferențele dintre clasele sociale din Romania sunt mult mai mari decât erau acum 40 de ani dar diferentele dintre România, în ansamblul ei, și Europa de Vest au scăzut foarte mult.

România a avansat mult!
Și asta în condițiile în care – iar toți suntem de acord cu privire la chestia asta, legile adoptate ar fi putut fi mult mai bune iar aplicarea lor ar fi putut fi mult mai riguroasă!
Cât de mult s-ar fi micșorat distanțele dintre noi și țările din Vestul Europei? Ca nivel de trai dacă … și ca ore de condus dacă am fi construit autostrăzile alea odată…

‘Păi da, dacă Iliescu/Constantinescu/Băsescu/Iohannis ar fi…’

Parcă m-ai întrebat ‘ce avem de făcut’, nu ‘cine e vinovat de chestia asta’!
Cine ce a făcut… e treaba istoricilor. Și a DNA-ului!
Doar că ce vor face istoricii și procurorii nu ne va face pe noi să trăim mai bine.
Pentru asta, trebuie să facem noi câte ceva.

Adică să facem și noi ce a făcut ‘baba de la parterul blocului’.

Să chemăm poliția de câte ori constatăm ceva ‘dubios’.
Să înțelegem cum am ajuns unde suntem acum.
Și să aplicăm înțelepciunea populară. „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”

Sau, altfel spus, atâta vreme cât prea mulți dintre noi îi vom permite – sau chiar îi vom ajuta, pe cei care pescuiesc în ape tulburi… vom continua să trăim, toți, în mizerie.
Chiar dacă pentru unii mizeria este fizică iar pentru alții doar morală…

Iar apele vor începe să se curețe abia atunci când suficient de mulți dintre noi vor fi animați de sentimentul că ordinea – exprimată prin lege, este mult mai bună decât haosul.

Sentimentul.
Simpla cunoaștere nu este suficientă!
Știm cu toții că fumatul face rău dar uite cât de mulți dintre noi continuă să fumeze.

Am citit mai puțin de un sfert din cărțile pe care le-am primit ca temă în timpul școlii/liceului.
Și nici una dintre cele care aveau ceva de a face cu critica literară.
„Autorul vrea să ne spună…” îmi ridica părul pe ceafă.
‘Păi ce, eu sunt prost? Nu știu să citesc? De ce trebuie să-mi spună ăsta ce vrea să spună autorul?!?’

‘Și atunci? Ce te-a apucat acum?’

Tocmai ce am aflat că un premiu literar, pentru poezie, a băgat zâzanie în bula feministă din internetul românesc. Discută oamenii cu o pasiune…

Eu sunt inginer. Nu le am p-astea cu exprimarea elegantă.
Mă doare la bască despre cine ce cuvinte folosește.

„Uitând de toate
(O portiune a anatomiei mele, dar nu creierul) e o mașinărie războincă
Care vrea să-și facă dreptate”.

Acuma, că nu vă mai puteți ascunde după frusta pizdă, ce înțelegeți din textul de mai sus?

Eu, unul – inginer fiind, citesc că o „pizdă” – independent de restul ființei de care este ‘atașată’ și făcând abstracție de toate celelalte condiționalități care ‘limitează’ existența tuturor ființelor, cu și fără pizdă – se operaționalizează în „mașinărie războinică” și se pornește să-și facă dreptate. Sieși… Adică pentru sine!

Cum bine zicea mai sus unul dintre comentatori.
‘Copilul intolerant care se pornește să-și devoreze mama anacronică.’

O parte dintre observatorii lumii cultural artistice susțin că adevăratul artist ‘șochează’.
Că pentru a ‘deschide ochii privitorilor’ artistul trebuie să le ‘violeze’ acestora ‘retina’.

OK, cică scopul scuză mijloacele…
Dar care scop?

Tot de pe net:
Ce scandal! O femeie vorbește despre propriul ei corp!!
Dacă v-a picat rău, luați niște versuri respectabile (cum altfel?) de Eminescu:

(Urmează o serie de citate, din care voi folosi doar unul)

Ah, cum nu-i aicea nime
Să mă scap de mâncărime
Să storc boţul între craci,
Să-i sug măduva din saci.

Și uite-așa ajungem tot la ‘ce vrea să spună artistul’…
Până la urmă, contează cu ce rămâi după ce ți-a fost ‘violată retina’!

Eminescu și proaspăta laureată folosesc, într-adevăr, aceleași cuvinte.
Dar nu spun același lucru…
Eminescu glosează, cât se poate de la obiect, despre cum e să ajungi, împreună cu cineva, la orgasm.
Iar laureata NOASTRĂ vorbește despre jihad. Despre dorința arzătoare de a-și face singură dreptate. În orice condiții…

Și de ce am ‘strigat’ „noastră”?

Pentru că Ileana Negrea n-a apărut din pustiu.
A crescut printre noi și trăiește cu noi.
În timpul acestei vieți a adunat toate simțirile pe care le strigă acum.
De la noi a învățat ‘expresia artistică’ de care se folosește pentru a-și exprima trăirile.
Expresie artistică pe care tot noi i-am validat-o!
Noi, contemporanii ei, suntem cei care i-am dat premiul care „a băgat zâzanie în bula feministă din internetul românesc”.

Noi, contemporanii ei, suntem cei care pierdem vremea discutând despre pizdă în loc să ne vedem în oglinda pe care ne-o ține Ileana Negrea.

Am devenit atât de individualiști încât restul ni se pare normal.
Restul, adică tot ce nu ne oripilează pe NOI.

„Uitând de toate
….mea e o mașinărie războinică
Care vrea să-și facă dreptate”

Uitând de toate…

LE

Între timp ‘am făcut rost’ de textul integral.

Avertisment

Ai grijă
O să te prind în mine cu răutate
Răutatea copilului egoist
Care nu a avut nimic al său
Să-ți opresc pentru o clipă mișcările
Să stăm așa
În timp ce lumea asta
Se duce dracului
Cu virușii și ghețarii
Și animalele și planeta
Și chiriile și evacuările și șomajul
Și violența domestică și precaritatea
Încremeniți
Și perverși
Uitând de toate
Pizda mea e o mașinărie războinică
Care vrea să își facă dreptate
Capturat și cuminte
Mă vei privi cu ochi tremurători
Și-abia atunci te voi primi cu-adevărat
În mine
Și-abia atunci
Te vei putea mișca
Și-abia atunci
Revoluția.

Poezia asta chiar începe să-mi placă.
Realitatea descrisă – așa cum a fost ea percepută de Ileana Negrea, continuă să mă oripileze.
Pe voi ce vă oripilează? Ce ați vrea să schimbați?

Cineva m-a tras de mânecă.
Cică anul ăsta se fac 40 de ani de când am început cursurile Politehnicii.

Și mi-am adus aminte.

Când ne-am întors în băncile școlii – dupa ce satisfacusem (?!?) stagiul militar – am aflat că “în sfârșit, anul acesta numărul inginerilor l-a depășit pe cel al intelectualilor”.
Și cică nu era banc!

De vreo 30 de ani încoace, tragem cu toții – intelectuali, ingineri și ‘mireni’, consecințele acelei realizări ‘epocale’.

La mulți ani. Sănătoși.
Și la mai multă minte! Mai multă decât aveam pe vremea aia…

Avem de a face cu două probleme.

Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo.
Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…

În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol.
Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….

Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este!
Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.

Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav!
Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă!
‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…

Azi avem un globalism neomarxist care urmărește, cu aceleași cuvinte ori cu altele, apropiate ca sens, scopuri similare.

Ioan Aurel Pop știe ce spune.
Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!

Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor!
Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…

Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?

%d bloggers like this: