Archives for category: colaborare

intre România în Schengen?
De exemplu…

Context:
La JAI-ul din decembrie 2022 s-a stabilit, din nou, că România – și Bulgaria – nu întrunesc, ‘încă’, toate condițiile pentru a fi acceptate în Schengen.

Spritz-pauză:
Dacă vă place alergatul în jurul cozii, încercați să determinați care dintre cei doi factori a fost mai important:
Cancelarul Austriei a crezut că are ceva de câștigat – în plan politic ‘intern’, se apropie alegerile și stă prost în sondaje, sau
cancelarul Austriei a putut face chestia asta pentru că România încă nu e în Schengen. Ca urmare a faptului că noi – NOI – încă nu ne-am ‘spălat hainele’. În familie, în public…

Să revenim.
Din punct de vedere ‘tehnic’, ne aflăm în fața unei ‘măsurători multidimensionale’.
În situația în care mai mulți decidenți – fiecare cu setul său de interese/criterii de evaluare, încearcă să determine care ar fi cea mai bună ‘cale de urmat’.
‘Deciziile anterioare ne-au adus aici, unde suntem acum. Ce facem mai departe?’
Multidimensionalitatea măsurătorii constă în multitudinea de agenți măsurători, de criterii individuale de măsurare – declarate sau nu, de raporturile de putere dintre agenții măsurători – asumate sau nu. Peste care își pune amprenta evoluția, în timp, a fiecăruia dintre acești ‘parametri’. Fiecare dintre acești ‘parametri’, dintre aceste variabile, sunt obiectivate de oameni. Toate măsurătorile sunt ‘obiectivate’ de oameni… Care oameni, indiferent de cât de obiectivi vor să fie/se cred că sunt, sunt supuși răzgândirii!
Care răzgândire – reevaluare sună mai bine? – este un lucru cât se poate de firesc.

Nota Bene, ‘firesc’ nu exclude ‘autodistructiv’.
Exact asta fiind menirea oricărui decident cu scaun la cap. Să pună feed-backul la treabă atunci când maximizează șansele de supraviețuire a sistemului de care se ocupă.

Complicat?!?
Voi simplifica. Cu barda!

Avem un decident. Eu!

Care eu a fumat timp de 45 de ani. Și a început să tușească.
Ce face eu ăsta? Se lasă de fumat sau îi dă înainte?
Maximizează șansele de supraviețuire a organismului sau se mângâie singur pe cap?
‘Tusea nu e de la fumat. E de la poluare! Faptul că mi-am făcut de cap în ultimii 45 de ani nu a avut nici o consecință asupra situației de acum. Eu m-am comportat firesc, alții sunt de vină!’

Ce încercăm să maximizăm?
Viitorul? Împreună cu ceilalți? (Asta e altă discuție, cel puțin la fel de pasionantă)
Sau stima noastră de sine? (Fără de care nu avem nici un fel de viitor, vezi discuția de mai sus)

Am divagat până dincolo de orizont?
‘Dincolo de orizont’ e totuși pe aceiași planeta, se putea și mai rău…

Decidenții adunați la JAI-ul din decembrie 2022 au ‘determinat’ ceva. Suma vectorială a deciziilor lor a fost obiectivata – adică ‘pusă în practică’, prin ‘sentința’: ‘România și Bulgaria nu îndeplinesc toate condițiile pentru a accede în Schengen’.

Acuma, că m-am întors la subiectul cu care am început, voi încerca să folosesc ‘impresiile’ cu care m-am întors din excursia de dincolo de orizont.

Am rupt pisica acum 33 de ani. Și tot încercăm să intrăm în ‘celălalt club’.
Practic, mai avem doar doi pași de făcut. Schengen și OECD.

După care… chiar că nu vom mai avea pe cine da vina!

Și uite că iepurele a ieșit singur din pălărie…

Feed-backul primit la JAI a fost: ‘Nu îndepliniți toate condițiile!’

Ce variante avem?

Dăm vina pe alții sau încercăm să ‘îndeplinim condițiile’?

‘Păi ce condiții să mai îndeplinim?
Tu nu vezi că ăștia se schimbă de la o zi la alta?!?
Că li se năzare tot felul de chestii?!?’

‘Nu îndepliniți toate condițiile’ înseamnă cel puțin două lucruri.
Repet, avem de a face cu o măsurătoare multidimensională. ‘Condițiile’ sunt atât ‘tehnice’ cât și ‘artistice’.
Pe cele ‘tehnice’, le îndeplinim de mult. Suficient de bine încât diverse alte foruri europene să ne certifice în sensul ăsta.
De ceva vreme, stăm prost doar la capitolul ‘impresie artistică’.
Adică, pe românește, comportamentul nostru nu generează suficient de multă ‘solidaritate europeană’!

Să mai traduc?
Încă nu suntem văzuți suficient de bine.
Din punct de vedere rațional, adică la rece, cam toți decidenții din Europa si-au dat seama că Europei i-ar fi mai bine cu noi înautru.
Dar nu încă suficient de bine!
Imaginea României este, încă, suficient de ‘incertă’ încât celor cărora ‘le vin idei’ să li se pară că România poate fi folosită pe post de piñata. Pe post de ciuca bătăilor.

‘Bine bă!
Și dacă tot le știi tu pe toate, cum rezolvăm chestia asta?’

Simplu!
Ne lăsăm de fumat!

‘Te-ai țicnit?!?’

Suntem ciuca bătăilor pentru că nu suntem o echipă!
Suntem foarte atenți la paie și ignorăm, cu grație, bârnele.
‘Admirăm’, cu lupa, paiele din ochii altora și nu băgăm în seamă bârnele din ochii noștri!

Ieșirea e colea.
Tot ce trebuie să facem este să ne spălăm pe ochi.
Să înțelegem odată că reproșurile nu ajută la nimic.
Să înțelegem odată că pentru a ieși din rahat ai nevoie să vezi cărarea.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși, vom continua să ne rostogolim în rahat.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși – pe ‘trădătorii’ din mijlocul nostru și/sau pe ‘dușmanii’ din afară – vom continua să ne ducem după fentă.

Trădătorii trebuie eliminați și dușmanii trebuie puși cu botul pe labe!
Asta nu se discută.

Pentru a face lucrul ăsta este nevoie să ne uităm în ochii lor.
Iar pentru a te putea uita în ochii cuiva, trebuie să faci două lucruri.

Să-i deschizi pe-ai tăi. Ca să vezi!
Și să te speli pe ochi. Ca să nu te faci de râs…

Pentru ca meciul să înceapă cu adevărat, participanții trebuie să se privească ochi în ochi!
Doar așa vom ști cine în echipa cui e.
Doar așa vom ști cine are de gând să respecte regulile. Cine are tendința să se prefacă. Și ce vrem să facem în continuare.

Continuăm să ‘vopsim gardul’ sau învățăm ‘leopardul’ să folosească litiera?

‘Și ce legătură are Iohannis cu toată treaba asta?
El e leopardul? Pe el trebuie să-l învățăm bunele maniere?’

Am scris toata tevatura asta degeaba… N-am fost suficient de clar!
‘Leopardul’ suntem noi!

Noi suntem cei care trebuie să punem lucrurile în ordine.
Ce e mai important? Credibilitatea lui Iohannis sau intrarea in Schengen?

Nu se poate una fără cealaltă?
Foarte corect!
Dar vom fi luați cu adevărat în serios abia după vom înceta să-l scoatem ‘în față’ pe ‘Iohannis’!
Pentru toate greșelile făcute de noi.
De fiecare dintre noi.

De noi toți!

Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!

Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.

În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.

După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.

Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.

După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.

Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…

Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…

Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.

Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.

‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’

Hai s-o iau altfel.

Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.

Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…

Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.

Vineri, adică acu’ vreo 10 zile, am măturat din frunzele de pe stradă. O curte în dreapta și două în stânga…și pe partea cealaltă…
Oricum se adună la mine în față după două adieri de vânt!

Ce m-a apucat?
Nu măturase nimeni de mai bine de o săptămână. Când cad frunzele, adică toamna, măturătorii nu au cum să facă față…
De ce sunt atât de puțini? Pentru că nu ar avea ce face în restul anului…
De ce nu trece o mașină care să măture o dată pe săptămână?
Pentru că nu ne luăm noi mașinile de pe stradă în ziua aia!

Marțea următoare, adică acum mai bine de o săptămână, iar nu a măturat nimeni.
A trecut mașina care ia gunoiul, a golit tomberoanele dar a lăsat sacii cu frunze în fața curții.
‘Vine altă mașină. Cea care strânge sacii măturați de măturători!’
Până ieri – care a fost tot marți, am mai adunat vreo doi saci. Peste primii patru!
Ieri au venit și măturătorii oficiali. Care au pus și ei doi saci peste grămadă. Doi peste grămada ‘mea’ și încă câte unul din două în două porți.

Aseară, pe la 8, mă cheamă un vecin la poartă.
Când ies pe ușă, văd o pală de fum.
Instinctiv, iau extinctorul cu mine. În dreptul palei e parcată, de obicei, mașina.
Deschid poarta și vă doi vecini care încercau să stingă focul.
Doi necunoscuți aprinseseră unul dintre sacii cu frunze.
Un alt necunoscut – care trecea pe acolo cu mașina, a observat. A oprit și a încercat să stingă focul cu extinctorul de la mașină.
Unul dintre vecini – care tocmai venea acasă, s-a dus la el în curte după o găleată cu apă. Celălalt a rămas să mă cheme pe mine. Necunoscul bine intenționat a plecat.
Am stins focul.
Și am sunat la 112. La nici 10 metri de poartă e o cameră de supraveghere stradală. Poate a ‘surprins’ ‘evenimentele’.
Dispecera de la 112 transferă apelul la Poliție.
Dispecerul de la Poliție trimite un echipaj.
Care mă întreabă ce s-a întâmplat.
Relatez povestea telefonului fără fir iar polițiștii îmi spun că fără semnalmentele celor doi necunoscuți nu au ce să facă.
Le arăt camera.
‘Aia ține de poliția locală. Noi nu avem acces la ea!’
‘?!?’
‘Trebuie să luăm legătura cu ei… durează! Mai bine dăm căteva ture cu mașina pe străzi, poate îi găsim…’
Azi dimineață, la 10 zile de când stau sacii pe stradă, am sunat la ‘gunoieri’.
Dispecera, mai ales după ce a aflat despre începutul de incendiu, părea chiar impresionată:
‘Am să-l anunț pe șeful de zonă!’

Am măturat din nou, am pus frunzele în alți saci și m-am pus pe așteptat.

Grămada a dispărut în mai puțin de o oră!

Păi n-am fost eu ăla prostu’?!?
Dacă sunam mai devreme… adică acum vreo săptămână…

Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor.
Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe.
Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe:
– Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13!
– Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.

‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’

Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți.
Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’.
Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.

Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult)
Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă:
– Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii?
– N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității…
– Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie!
– Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!

‘Chiar că te-ai dus cu pluta!
Ce legătură are sula cu prefectura?!?’

După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!

Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus…
Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!

OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural.
Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’…
Toate astea sunt cât se poate de reale.
Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.

Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar.
‘Noi’ și ‘Ei’!
Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…

În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!

Până își bagă dracu’ coada…

Uite că am căzut și eu în capcană!

Reformulez!
Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!

De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’.
Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.

Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.

Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….

„Să nu uiți că am avut fabrici de automobile la Pitești, Craiova, Câmpulung-Muscel, București, am avut fabrică de autobuze și troleibuze la București, am avut fabrică de camioane la Brașov, fabrică de tractoare la Brașov,…”
.

.

.

„Aveam de toate, așa să le zici, dar într-o zi de Crăciun, slugile occidentului și trădătorii acestui neam, după ce s-au plătit toate datoriile externe și începeam și noi să o ducem bine după atâta muncă, l-au împușcat după o mizerie de proces!
De atunci nu mai avem nimic, totul s-a furat, totul s-a demolat, de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!” ( TEXT PRELUAT)

81 comentarii”

Conceptul cheie al acestui demers este ‘am avut’!

Adică ‘am facut ceva ce nu a rezistat în timp’.

Ce facem în situatia asta?
Acum, că ne-am dat seama?

Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina?
‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…

Sau ne uităm în oglinda?
Și ne întrebăm:

Da’ noi am fost cu adevărat vrednici?
Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?

Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște.
Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!

Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile…
Dar diferența? Care e diferența?
Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!

Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.

„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!

Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin…
O fi fost și mai puțin educat.
Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului!
Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât…
Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…

Cureaua de legătură dintre stăpânire și stăpâniți!
„Activiștii de partid, de stat și ai organizatiilor de masă și obștești, a cadrelor din conducerea unităților socialiste, a ….”
Cei care aveau în fișa postului să transpună ‘indicățiile’ în ‘proceduri’. Să operaționalizeze ‘strategia’.
Au făcut ei corelațiile necesare?
Sau au făcut orbește – și țâțâind de frică, ce li s-a spus?
Au gândit – adică au contribuit cu ceva, sau doar si-au apărat spatele?

‘Vânătoare de vrăjitoare!!!’

Nu!
Eu nu caut vinovați!
Vreau doar să înțeleg. Să înțeleg ce s-a întâmplat.
Să pun degetul pe fotografia rănii. Să o arăt!

Și cine o avea ceva de înțeles… n-are decât să tragă concluziile!
Pe care le consideră necesare.

În Ucraina mor oameni.

Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.

În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare.
Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei.
Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.

Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă.
De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.

Am să fac o paranteză.
Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii.
Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă.
Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie.
Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea.
Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.

Să revenim la momentul prezent.

Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’.
Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.

Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.

Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă.
Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față.
Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.

Aici am nevoie să mai fac o paranteză.
Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin.
Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei.
Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.

Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’.
Pe Putin.
Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…

Înapoi la explicații.

Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați.
Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu.
Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.

‘Ce, noi suntem mai proști?!?
Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’

Ei bine, până aici a fost simplu.
Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor.
‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…

Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’.
Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară.
Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.

Niște indivizi unidimensionali.
Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia.
Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.

Eu sunt interesat de altceva.

Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’.
Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.

Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.

Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…

‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină!
Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!

În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție.
Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….

Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?

Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov?
Asta ne dorim?!?

Iar concluzia trasă de unii dintre observatori, “În final deznodământul are doar două valențe: Putin pierde sau Putin câștigă” este valabila doar pe termen scurt. Foarte scurt!

Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.

Doar că pe pielea noastră!
Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult.
În viitorul cât se poate de apropiat!

Avem un pod.

Aveam un pod… Aveam 216 m de pod, din beton, care permiteau traversarea Siretului în dreptul localității Luțca.

Acum mai avem doar o grămadă de moloz.

Și multe întrebări…

Cine să ne răspundă?
Specialiștii, prin intermediul presei.
Cel puțin deocamdată… până când va apărea un raport oficial. Despre (pe) care (îl) vom citi tot în presă…

Și cum se întâmplă treaba asta?
Ziaristul sună un specialist iar acesta acceptă – sau nu, să își spună părerea. Ziaristul își notează/întregistrează informațiile, redactează materialul – eventual cere o reacție din partea specialistului, după care articolul ajunge pe masa secretarului de redacție. Unde capătă titlul definitiv și ultimele retușuri.

Nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo, am văzut doar fotografiile pe care le prezintă presa și nu sunt concludente.”

După care urmează circul…
Se apucă câte unul să citească. Și să pună întrebări….

Articolul este … banal. Nici nu muge, nici nu rage. Nici măcar nu știu câți cititori ajung la capătul textului…
Unde dau cu nasul de disclaimerul citat mai sus.
Acesta fiind momentul în care cei cu memoria bună își aduc aminte de cuvintele cu care începe articolul:

Este expertiza făcută de decanul facultății de construcții…

Pe bune?!?
Atâta vreme cât decanul cu pricina a simțit nevoia să sublinieze, iar autorul articolului să consemneze, „nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo” cum mai poate cineva să catalogheze considerațiile făcute de respectivul specialist ca fiind o „expertiză”?!?

Și după aia se scarpină câte unii în cap încercând să înțeleagă ‘fenomenul’ prin care ‘specialist’ a devenit subiect de bășcălie iar din ce în ce mai mulți oameni cumpără ziare doar pentru a avea pe ce să curețe cartofi…

Cineva tocmai a făcut un inventar. Chestii care umblă ‘folcloric’ – adică din gură-n gură, pe internet.
Omul acela, destul de destupat la minte de felul lui, a ajuns să se îndoiască de propria sa capacitate analitică.

Există câteva narațiuni pe care nu le pricep sub nici un chip…

N-am citez inventarul cu pricina. Până citiți voi postarea asta, oricum va fi caduc.
Dacă vă interesează, sau dacă vreți să vedeți cât de bine le demontează „omul acela”, click pe citatul de mai sus și gata. Sunteți în pâine.

Dar o explicație mică…

Propaganda lui Putin funcționează mult mai bine decât armata pe care a trimis-o să-i învețe minte pe Ucraineni!
Pentru că e mult mai ușor să stai la calculator, la căldurică, și să vii cu metode cât se poate de creative prin care să zăpăcești de cap oameni care au un interes secundar cu privire la problemă. Oameni pe care nu-i aleargă nimeni dar care au deja un bagaj de sentimente și prejudecăți. Sentimente și prejudecăți numai bune de exploatat!
Pe ‘câmp’, în schimb, când și ceilalți trag în tine… iar tu știi, în adâncul sufletului tău, că ei sunt cei care au, de fapt, dreptate…

Și, poate chiar mai important, pe internet ajunge o măciucă la un car de oale!
E destul ca cineva priceput la băgat limba-n ureche să vină cu o chestie suficient de credibilă… că Gică Contra care să răspândească jumătățile de minciună… se găsesc gârlă!

Uite-așa, o jumătate de minciună ici… o jumătate colea… te trezești cu cozi la benzină și cu o frumusețe de criză de ulei.

Chiar mai important, te trezești cu o masă captivă de oameni dispuși să creadă aproape orice.

‘Rusia nu a atacat Ucraina, doar vrea să protejeze niște Ruși nevinovați de abuzurile săvârșite de Ucraineni’.
Spitalul era dezafectat iar cei din poze erau actori…

“After the bombing of the hospital, Twitter removed two posts by the Russian embassy in London which claimed the attack had been faked.
The embassy’s tweets made unfounded claims that the hospital was not operational at the time and that injured women pictured at the scene were actors.”

Și, ca să nu rămâneți cu impresia că am explicații pentru toate cele, hop și eu cu o nedumerire proprie.

Ăia care se pricep la băgat limba-n ureche, cei care vin cu toate ‘trăsnăile’ astea, cum pot să doarmă noaptea? Să-și sărute copiii pe frunte? Să facă dragoste?
Oameni inteligenții fiind – mult peste medie, nu-și dau seama unde duc eforturile lor?

Lasă că mor oameni… poate că stau prost cu empatia!
Dar nici măcar la pielea lor nu se gândesc?
Cât o să mai stea ‘Putin’ la putere?

Pe veci?!?
Iar ei, cei care sunt acum în grațiile lui ‘Putin’, vor rămâne tot acolo… Pe întreaga durată a domniei lui!
Păi da, dictatorii sunt cei mai fideli oameni din lume…
Se duc la următorul?
Și cât o să mai țină povestea asta?

Sper să nu mă luați acuma cu libertatea cuvântului!!!

Discută unii pe net.
‘Putin a reușit să întoarcă Rusia cu 32 de ani înapoi.
McDonald a deschis primul restaurant din lanțul rusesc în 1990 și închide acum 850 de locații în întreaga Rusie.’

‘Păi da bă, da’ ăștia nu pleacă pentru că au ceva cu Putin… Pur și simplu și-au dat seama că rușii n-or să mai aibe bani să dea pe chestii din astea. Că economia Rusiei o să se ducă de râpă! Ăsta fiind motivul pentru care au plecat și celelalte multinaționale…’

După o scurtă căutare pe net, aflu că McDonald va continua să-și plătească angjații din Rusia și din Ucraina.

Acuma că ne-am liniștit, relativ, cu privire la cei 62 000 de angajați McDonald din Rusia, hai să gândim un pic mai adânc.

McDonald e un operator economic. Prima lui responsabilitate este față de proprietarii săi. Față de acționari.
Treaba lui McDonald este să facă profit. Și să-l facă în așa fel încât tot procesul să fie sustenabil!
Adică treaba lui McDonald este să se asigure că va putea face profit și peste 100 ani. Nu doar în Rusia ci și în restul lumii!

Acum am să fac o pauză și am să vă spun o poveste.

Sunt suficient de bătrân să-mi aduc aminte discursul lui Ceașcă din ’68. Nu atât discursul în sine, aveam doar 7 ani, cât sentimentul de mândrie pe care îl aveau părinții mei. Sentiment împărtășit de aproape toți cei din jurul nostru.

Ceașcă tocmai se opusese, vehement, intervenției sovietice împotriva Primăverii de la Praga.

„Pătrunderea trupelor celor 5 țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume! Nu există nici o justificare și nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite numai o clipă ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc!”
Uraaaa!

România era pe val. Recunoscută de toate puterile vremii. Magazinele erau pline. Pușcăriile politice tocmai fusesera golite. Trai pe vătrai…

Singura chestie nasoală era decretul cu interzicerea avortului. Și faptul că nu puteai călători liber. De vorbit… încă mai puteai vorbi, cu anumite limite.

În doar 20 de ani, toate chestiile bune au dispărut. Fără să fi plecat nici o multinațională din țară!

Doar datorită stilului din ce în ce mai dictatorial adoptat de ‘conducerea de partid și de stat’.
Din cauza cărui stil, din ce în ce mai mulți dintre cei care știau despre ce era vorba au fost marginalizați.
Din cauza cărui stil, ‘factorii de decizie’ – din ce în ce mai puțini, au rămas înconjurați de sfătuitori din ce în ce mai nepricepuți. Și mai proști.

Da, socialismul în general, și cel românesc în particular, s-a prăbușit din cauză că decidenții – adică și Ceaușescu, practic nu mai știau pe ce lume trăiau. Adică din ‘cauza’ ‘consilierilor’ lor.

Doar că vina le aparține decidenților! Adică lui Ceaușecu.

Decidenții au fost cei care au dat tonul!
Decidenții au creat ‘stilul’. Dictatura a fost instaurată de dictatori!
Într-adevăr, cu concursul ‘cozilor de topor’ și cu acceptul, tacit – și de cele mai multe ori inconștient, al populației.
Dar la inițiativa și datorită ‘eforturilor neprecupețite’ ale dictatorilor înșiși!

Să revenim la subiect.
La hamburgherii de la care am plecat.

Indiferent de calculele făcute de multinaționale, cauza plecării lor e aceiași.
Indiferent de moțivația fiecăruia dintre decidenți care au ales ‘închiderea prăvăliei’, fie ea și temporară, vinovatul este unul singur.

Putin a fost cel care ales să invadeze Ucraina!

Și, de fapt, ‘Putin’ a fost cel care a ales sa guverneze într-un mod din ce în ce mai dictatorial.

Chiar dacă nu invada Ucraina, în cele din urmă Putin tot ar fi reușit – într-un fel sau altul, să ducă Rusia de râpă.

Iar toate astea s-au întâmplat la doar 30 de ani de la căderea întregului lagăr socialist.
Din motivele pe care le-am explicat mai sus.

Dacă eu am înțeles toate astea, Putin de ce le ignoră?
Avem aproape aceiași vârstă iar el are o experiență de viață mult mai vastă…

Să trecem peste acest moment poate prea personal!

Ca lucrurile să fie cât se poate de clare – adică mură-n gură, pe mine nu mă interesează pedepsirea vinovaților.
Asta e o activitate de care ne vom ocupa după aceea.
Adică după ce oamenii vor înceta să mai moară mult prea devreme.

Iar pentru asta, trebuie să ne concentrăm pe cauze!
Pe locul unde putem rupe cercul vicios.

Ceaușescu a căzut abia după ce oamenii rămași în jurul lui – așa prost aleși cum erau, și-au depășit condiția de yes-meni.
După ce oamenii rămași în jurul lui au realizat către ce dezastru erau conduși. Împreună cu restul țării!

Oamenii aflați în acest gen de poziții trebuie ajutați.
Întâi să înțeleagă.
Și apoi să facă.

Din momentul acesta, rolul lui ‘Putin’ practic a încetat.
Rămâne cu vinovăția acumulată până acum, bineînțeles, doar că de acum încolo vinovăția pentru cele ce se vor întâmpla în viitor se va acumula în contul celor care continuă să-l ajute.
Pentru simplul motiv că a continua să ajuți personaje de tip ‘Putin’, după ce aceștia și-au dat arama pe față, este o formă de sinucidere.
Nu doar de crimă!

Vorbeam mai devreme despre datoria decidenților McDonald față de acționarii lor.
Despre nevoia lui McDonald ca afacerea să fie condusă într-un mod sustenabil.
Ca afacerea să fie în stare să genereze profit pe termen nederminat. Adică cât mai lung….

Oare când or să înțeleagă dictatorii că modelul lor de business nu e sustenabil?
Și, poate chiar mai important, când or să înțeleagă cozile de topor că modelul lor de business este sinucigaș?

“Legea este o barieră peste care sar dulăii,
pe sub care trec cățeii
și în fața căreia se opresc numai boii”

Capitolul 1.
Schimbul de ulei.

Povestea asta este menționată de fiecare dată când cineva vorbește, în prezența tatălui meu, despre ‘autoritatea publică’. De multe ori și atunci când el nu este de față…

1984.
Fabrica de locomotive din cadrul ‘concernului’ 23 August avea o echipă de service în RDG. Echipa era ‘permanentă’, doar membrii ei se schimbau la fiecare 6 luni. Aveau și o mașină, un ARO, cu care se deplasau la diferitele depouri unde aveau de făcut reparații.

Pentru echipă fusese închiriat un apartament dintr-un bloc ‘ceaușist’ din Berlin – existau în tot lagărul comunist, iar mașina era parcată pe stradă.
Prin primăvară, cei trei proaspăt sosiți din țară membri ai echipei ajung la concluzia că trebuie să schimbe uleiul din motorul ARO-ului.

Aici e momentul să fac câteva precizări.
Cei trei erau mecanici. Fiecare dintre ei era capabil să schimbe uleiul dintr-un motor cu ochii închiși și cu o mână legată la spate.
Pe vremea aia, și mai ales în țările ‘în curs de dezvoltare’, uleiul de motor se schimba în funcție de anotimp. Când era cald, era folosit un ulei ‘de vară’ – mai gros, iar când era frig, unul mai subțire. De iarnă…
Uleiul ‘ars’ era folosit, ‘la țară’, pentru ‘vopsit’ garduri. Sau alte construcții din lemn. Ca să nu putrezească… Iar dacă nu aveai rude la țară – sau gard la casă, aruncai, pur și simplu, uleiul la canal.
Cei pricepuți, care nu aveau nevoie să se ducă la ‘atelier’ pentru a schimba uleiul, trăgeau mașinile deasupra unui canal de scurgere – cu două roți pe trotuar, se băgau sub mașină, scoteau bușonul, lăsau uleiul să curgă, puneau bușonul la loc, turnau uleiul proaspăt în motor și apoi își vedeau de treaba lor.

Cei trei români proaspăt sosiți în RDG au adoptat aceiași strategie. Au pornit motorul, l-au lăsat să mergă vreo cinci minute ca să se încălzească uleiul, au tras mașina de-asupra unui canal, au băgat un carton sub ea, au scos niște scule din portbagaj și, înainte de a apuca să scoată bușonul, s-au trezit cu miliția pe cap.
Care miliție fusese chemată de o ‘babă’. O pensionară care locuia la parterul blocului în fața căruia meștereau mecanicii noștrii. Cărei pensionare i se păruse că cei trei erau angajați într-o activitate ‘dubioasă’.
Milițienii veniți la fața locului le-au explicat celor trei meșteri că în RDG era interzis să repari mașini pe stradă și că dacă ar fi apucat să arunce uleiul la canal ar fi primit o amendă echivalentă cu venitul lor pe nu știu câte luni.

Fiecare dintre cei implicați, la fața locului sau indirect, au înțeles câte altceva.

‘Baba’, și milițienii nemți, au înțeles că românii sunt muncitori dar cam necivilizați.
Cei trei au înțeles că ‘a dracului babă!’.
Iar șefii celor trei au înțeles că ‘de aia e ordine în Germania, pentru că au legi dure și le aplică întocmai’.

Capitolul 2.

Schimbul de generații.

Pe vremea aia, adică acum aproape 40 de ani, în România încă nu se terminase bine ‘diviziunea muncii’. Fiecare dintre noi se pricepea la mai multe lucruri. Și la nimic cu adevărat bine, dar asta e altă chestie.
Și pentru că toți ne pricepeam la toate, toți aveam câte o părere. Despre orice. Și fiecare cu părerea lui. Inclusiv despre ce e aia ‘lege’ și despre cum ar trebui aplicată ea.
Adică celorlalți. Întotdeauna legea trebuia aplicată celorlalți și niciodată celui care avea părerea ‘lui’.

Acum, la mai bine de o generație distanță de povestea cu care am început, foarte mulți dintre români sunt încă de acord cu ‘șefii’ menționați mai sus.
Foarte mulți români se leagănă încă în iluzia că dacă vine ‘cineva’ care să facă niște legi drepte, și pe care să le aplice ‘întocmai’, (mai rămâne de văzut cui)… atunci se va pogorî, în sfărșit, raiul pe plaiurile mioritice.
Iar experiența ‘căpșunarilor’ n-a făcut nimic altceva decât să întărească această iluzie. „Ai văzut mă ce ordine e mă peste tot?”. „Păi da, pentru că de câte ori arunci o hârtie pe jos, hop și un polițist care te amendează”.

„Păi da”, doar că ‘românii noștrii’ uită o chestie.
Câteva chestii, de fapt.

Polițiștii aia care îi amendează pe cei care aruncă hârtii pe jos – români sau de orice altă nație, pot face asta pentru că cei care aruncă hârtii pe jos sunt foarte puțini. Iar polițiștii știu, din fragedă pruncie și împreună cu imensa majoritate a populației, cât de importantă este ‘curățenia’.
Acolo, acolo unde este ordine, aruncatul de hârtii pe jos este excepția. Regula respectată, de la sine, de marea masă este că hârtiile trebuie să ajungă în coș.
Polițiștii aplică legea pentru a descuraja excepțiile.
Cei care adoptă legile pur și simplu formalizează ceva deja existent în societate. Pun pe hârtie concluziile la care au ajuns ei în urma interacțiunilor care au avut loc între ei și realitatea din jurul lor.
Iar atunci când chiar cei care fac/administrează legile se întâmplă să calce pe bec, reacția societății – a unei porțiuni suficient de mare și de activă din societate, este suficientă pentru a readuce lucrurile în zona firescului.

Capitolul 3.

Bine, și?!?

‘OK, povestea a fost fascinantă. Teoria interesantă…
‘Dar eu cu cine votez?’
Noi ce facem acum?’

În primul rând, trebuie să ne uităm în jur.

Au trecut aproape 40 de ani de la povestea din RDG.
RDG-ul nu mai există. Fabrica de locomotive a fost dărâmată. 23 August se cheama acum Faur. A devenit o curte imensă, mai mult goală, care nu mai are nici o legătură cu ce se întâmpla acolo pe vremea comuniștilor.
Și cu toate astea, România – în ansamblul ei, o duce mult mai bine decât acum 40 de ani.
Sunt, într-adevăr, unii care o duc mai prost decât pe vremea aia. Doar că cei mai mulți o duc mai bine.
Diferențele dintre clasele sociale din Romania sunt mult mai mari decât erau acum 40 de ani dar diferentele dintre România, în ansamblul ei, și Europa de Vest au scăzut foarte mult.

România a avansat mult!
Și asta în condițiile în care – iar toți suntem de acord cu privire la chestia asta, legile adoptate ar fi putut fi mult mai bune iar aplicarea lor ar fi putut fi mult mai riguroasă!
Cât de mult s-ar fi micșorat distanțele dintre noi și țările din Vestul Europei? Ca nivel de trai dacă … și ca ore de condus dacă am fi construit autostrăzile alea odată…

‘Păi da, dacă Iliescu/Constantinescu/Băsescu/Iohannis ar fi…’

Parcă m-ai întrebat ‘ce avem de făcut’, nu ‘cine e vinovat de chestia asta’!
Cine ce a făcut… e treaba istoricilor. Și a DNA-ului!
Doar că ce vor face istoricii și procurorii nu ne va face pe noi să trăim mai bine.
Pentru asta, trebuie să facem noi câte ceva.

Adică să facem și noi ce a făcut ‘baba de la parterul blocului’.

Să chemăm poliția de câte ori constatăm ceva ‘dubios’.
Să înțelegem cum am ajuns unde suntem acum.
Și să aplicăm înțelepciunea populară. „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”

Sau, altfel spus, atâta vreme cât prea mulți dintre noi îi vom permite – sau chiar îi vom ajuta, pe cei care pescuiesc în ape tulburi… vom continua să trăim, toți, în mizerie.
Chiar dacă pentru unii mizeria este fizică iar pentru alții doar morală…

Iar apele vor începe să se curețe abia atunci când suficient de mulți dintre noi vor fi animați de sentimentul că ordinea – exprimată prin lege, este mult mai bună decât haosul.

Sentimentul.
Simpla cunoaștere nu este suficientă!
Știm cu toții că fumatul face rău dar uite cât de mulți dintre noi continuă să fumeze.

%d bloggers like this: