Archives for category: rationalitate limitata

Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…

Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune:
– Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână!
– O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.

Mă urc pe bicicletă și dăi pedale.
Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’.
Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.

‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.

Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic.
Până la urmă, care e motivul de bucurie?

Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta?
Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască?
Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții?
Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?

‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.

Pe bune?
Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?

OK, am înțeles.
Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile.
Inclusiv tâmpeniile mele…

Da’ totuși… parcă televizorul e altceva!
Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…

Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’.
Duceți-vă la ‘întâlnire’.
E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!

„Ca să avem succes în această luptă cu pandemia, întotdeauna am spus că este nevoie de încredere în instituţiile statului, instituţiile care administrează această perioadă dificilă. În acest context şi pentru a mă asigura că încrederea în instituţiile statului rămâne, am decis astăzi să fac o modificare la vârful Ministerului Sănătăţii.”

Florin Cîțu, premier.

PressOne i-a identificat pe toți cei 19 membri ai Grupului de Comunicare Strategică, entitatea care controlează de la finalul lui februarie 2020 întreaga comunicare despre evoluția epidemiei în România. 
Guvernul refuză în mod sistematic de mai bine de un an, în ciuda numeroaselor solicitări ale presei, ONG-urilor și a trei interpelări parlamentare, să spună publicului cine sunt membrii acestui Grup, singura autoritate care decide ce trebuie să știm – sau să nu știm – despre situația COVID-19 în țară.

Emilia Șercan, ziarist.

Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.

Interesant, nu?

Dacă avem noroc, peste câțiva ani n-o să mai înțeleagă nimeni nimic din chestia asta.
Pentru că lumea va uita intensitatea pandemiei. Faptul că spitalele ‘COVID’ au fost, la un moment dat, atât de pline încât a fost nevoie să fie evacuat, peste noapte, un spital de ortopedie.
Așa că cei care nu puteau să meargă au fost trimiși acasă pentru a face loc celor care nu puteau să respire.

Să revenim la cestiune.

Care a fost reacția ‘presei’?
Vreun articol care să scoată în evidență tragismul situației?
Intensitatea pandemiei?
Faptul că suntem în rahatul ăsta pentru că nu am știut – noi toți, comunitatea – cum să reacționăm?

Tot ce văd sunt critici acerbe la adresa guvernului. Din toate direcțiile.

Critici meritate!
Cam tot ce se spune este cât se poate de adevărat.
Guvernoiu comite greșeli pe bandă rulantă!

Ca noi toți, de altfel.
Nu cred că există cineva dintre noi care să nu greșească.

Și totuși.
Până la urmă, ce vrem să fim?
Parte din problemă sau parte din soluție?

Cum e mai bine?
Să greșești făcând ceva sau să dai din gură pe margine?

Altfel spus, cum e mai bine? Să pui degetul pe greșelile comise de cineva sau să transformi acele greșeli într-un show?
Să ajuți pe cineva să rămână ‘pe calea cea dreaptă’ – spre folosul întregii comunități din care faci și tu parte – sau să transformi în spectacol ‘împleticelile’ celor ‘angajați’ să găsească calea cea dreaptă?

Ne ajută cu ceva tot circul ăsta?

Pe noi, pe rudele celor evacuați de la Foișor?
Pe noi, pe rudele celor aduși la Foișor?
Pe noi, pe… cei care am putea ajunge, mâine, la Foișor?

Adică pe NOI toți?!?

Se pare că nu prea ajută…

Ba chiar se pare că însăși breasla, sau măcar unii dintre membrii ei, sunt conștienți de ceea ce se întâmplă

Hai să acceptăm ideea că guvernul o fi nevolnic. Asta am fost în stare, asta am ales.
Bine că guvernele pot fi schimbate.
Mai pot fi schimbate. Încă…
Dar cine o fi decredibilizat „mesajul în privința combaterii bolii”?
Cine o fi contribuit la scăderea fricii de virus până la „cel mai scăzut nivel”?
Tot nevolnicia guvernoiului?!?

Ernst Mayr spunea la un moment dat că:
‘Evoluția nu este despre supraviețuirea celui mai puternic.
Este doar despre dispariția celui incapabil să supraviețuiască.’

Chestia asta este valabilă atât pentru organismele biologice cât și pentru cele sociale.
Privit din unghiul ăsta, testul COVID capătă noi valențe.
La nivel individual, nu mai contează dacă respectivul este pozitiv sau nu. Doar ce face atunci când își dă seama că boala există în jurul lui. Sau în el…
La nivel social… Dacă învățăm ceva din pandemia asta, bine. Dacă nu… poate învățăm data viitoare. Dacă mai apucăm! Câți mai apucăm…

Până atunci, Șoșoacă cere scuze Rusiei…

La Sibiu există o ‘Prietenă a Berzelor’. Care ne-a avertizat, nu demult, că „viteza cu care oamenii distrug natura e mult mai mare decât capacitatea ei de regenerare.”

Miruna Gritu, așa o cheamă pe prietena berzelor din Sibiu, este atât de cunoscută în lumea iubitorilor de animale încât atunci când un cetățean din Biertan a găsit doi pui de urs, a sunat-o pe ea. Nu la Garda de Mediu. La Asociația Prietenii Berzelor!

După cum înțelegeți din context, aceasta s-a dus la Biertan. Pe drum a tot dat telefoane până când a aflat că la Zărnești există un sanctuar pentru urși. Așa că a luat puii – deshidratați și foarte slabiți de diaree, și i-a dus la Zărnești.
Între timp a fost sunată de cineva de la Garda de Mediu. Invitată la sediu. Și amendată cu 10 000 de lei.
Pentru că a transportat urși fără să fi fost autorizată în acest sens.

Garda de Mediu este o înstituție care se ocupă cu ‘ocrotirea mediului’. Urșii fac, evident, parte din mediu. Garda este obligată să se ocupe de bunăstarea urșilor. Obligată să aplice legile. Pentru simplul motiv că dacă s-ar apuca oricine să transporte urși unde li se năzare, urșii ar avea de suferit. Împreună cu restul mediului.

Miruna Gritu se ocupă și ea tot cu ocrotirea mediului. Cu ocrotirea aceluiași mediu… Berzele pe care le oblojește Miruna Gritu nu sunt cu nimic mai prejos decât urșii care tocmai au fost protejați de Garda de Mediu.

Și atunci?!?

Cum putem ieși din situația asta? Ce era să facă comisarul de la Garda de Mediu?
S-o lase în pace pe Miruna Gritu după ce aceasta tocmai încălcase legea? Ce exemplu dădea?
Pe de altă parte, cam câte berze poate să îngrijească Miruna Gritu cu banii aia?

Am să închei cu o altă serie de întrebări.

Care este amenda minimă pentru transportat urși fără autorizație?

Și, mai ales, cum rămâne cu sustenabilitatea? Facem ceva pentru ea, pe bune, sau ne ‘acoperim cu hârtii’?

Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.

Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.

Că autorul inscripțiilor ‘n-are toți boii acasă’… a recunoscut și Vasile Bănescu.
…expectorează mesaje grotești și, în accese de supremă inteligență, își scrie numele pe toate gardurile.

Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt.
Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede.
Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…

În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…

Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!

‘OK, un Fanatik cu mintea la cap!
Altceva?’

O întrebare.

Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări.
Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.

Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.

Agentul 007!
Agent provocator. Pus de cine știe cine…
Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…

Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!

‘Păi bine mă!
Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’

Uite și întrebarea.

De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea?
Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!

Cine e Vasile Bănescu?!?
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!

Zicea cineva ceva despre un protest antimască…
Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?

În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!

Mi-am luat cuptor.

A venit cu instrucțiuni

Bon apetit!

Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.

Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.

Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…

Așa că!

Ce urmărim?

Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?

Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:

„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”

Profit.ro

Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?

Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.

În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.

În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.

“În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”.”

Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.

Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?

În toată țara, nu doar în ‘capitală’.

Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.

O fi bine? O fi rău?
O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație?
Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.

Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară.
Mă voi rezuma la a sădi întrebări.
Și la a trage concluzii personale.

Privesc diagrama și mă îngrozesc.
Pentru că mai am deschisă o pagină de net.

„Ultimul studiu, făcut la începutul lunii februarie, arată că peste 51% dintre români vor să se vaccineze împotriva COVID-19.”
„La acest moment avem aproape 60% dintre profesori care s-au înscris pentru a se vaccina.”
„Din rândul personalului didactic auxiliar peste 60%, 61-62% dintre persoanele din acest segment doresc să se vaccineze.”, a spus Genoveva Farcaş, inspector general şcolar ISJ Iaşi.”

Să presupunem că am căzut în cap.
Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin.
Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.

Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg…
Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească!
Să nu ne fi rărit destul?!?

Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.

Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…

Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație?
Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!

Sau cei implicați deja în sistem?
Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!

”Meseria de profesor nu şi-a pierdut doar “aura” prestigiului social, ci şi conţinutul. Cândva, profesorul era profesionistul unui domeniu…Acum, profesorul a ajuns un repetitor: mai înainte de toate nu are mijloacele de a se păstra în contact cu lucrurile semnificative din domeniul său, apoi nu mai are timpul, diponibilitatea (şi – de multe ori – nici formaţia necesară) pentru a le aprofunda. Cum s-a ajuns aici? Care a fost logica acestei decăderi?” 

Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.

Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații.
Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate.
Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească.
Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.

Înțelegem chestiile astea?
Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea?
O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.


Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”?
Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!

Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.

Trai, neneacă!
Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă.
Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu.
Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!

Groapa lui Ouatu era o adâncitură de vreo 30 de metri. Pe fundul ei mizer şi insalubru, mustea apa. Sunt legende care spun despre această apă că era vie, dar probabil că era mai curând apă moartă.

În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.

După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.

Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia.
Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’.
Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.

Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări.
Existențiale!
Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.

Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:

Cum dracului?!?

Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.

Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați.
Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani…
OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua…
Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect.
În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…

V-a plăcut introducerea?

Mai țineți mintea poza de sub titlu?
Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?

Nu prea știți ce-s alea?
Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?

Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.

Nu, nu! Nu d-asta!
Din astalaltă, de jos.

Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.

Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o.
Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți.
Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….

Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’

Cred că e momentul să fac o paranteză.
Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă.
Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.

‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’

‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’

Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…

Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…

Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!

Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta.
Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’?
Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…

Fenomenul este cât se poate de normal.
Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente.
Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!

Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche.
Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…

Pentru alții, nu.
Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.

Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție…
Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă.
Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.

Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…

Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție:
– Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă?
– Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?

‘Turnătorii’…
Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta.
Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…

Și acum ne chinuim cu pandemia asta …
Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!

Ne ducem în continuare ‘după fentă’…

Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.

Piața, nu viața! Nu încă „viața”!
Dar măcar suntem pe drumul cel bun…

Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!

‘Ai înnebunit și tu?
Ți-a luat Covidu’ mințile?’

Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.

Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron.
De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!

Asta la nivelul superficial de analiză.
Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…

O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’.
‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi.
‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.

Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.

Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…

Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.

‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’

Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate.
Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…

Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță!
De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…

Să vedem… după cum spuse orbul.
Poate că ne vine mintea la cap.

Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!

Ca să nu termin brusc!
Documentându-mă pentru postarea asta, am găsit un articol despre Sorin Lavric. Viitor senator de Neamț.
Descris ca fiind ‘scriitor și filozof’. Și ‘doctor’! Doctorat obținut sub atenta îndrumare a lui Gabriel Liiceanu

Dacă nici acum nu înțelegem că ne-o facem cu mâna noastră…

Vreți acum să mint și să închin elogii ipocrite femeii? Nu pot să spun că femeia excelează prin gândire logică, mai ales prin aptitudini filosofice. Îmi pare rău!

Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?

Pentru mai multe informații cu privire la profilul alegatorilor ‘activi’ în 2020:
https://www.dw.com/ro/care-e-profilul-votan%C8%9Bilor-partidelor-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83toare-%C8%99i-cum-a-reu%C8%99it-aur-marea-surpriz%C4%83-electoral%C4%83-interviu-spotmediaro/a-55878683

%d bloggers like this: