Evreii nu-s catolici? Nu. Păi atunci de ce sărbatoresc Paștele în același timp cu catolicii? Evreii sărbătoresc altceva. Ieșirea din Egipt. Momentul când Moise i-a condus către libertate. Din sclavia egipteană către libertatea pe care aveau s-o găsească în Palestina. Ce sărbătoresc ei nu are nici o legătură cu Christos. Păi Christos nu a fost evreu?!? Ba da. Doar că pentru marea majoritate a contemporanilor lui, evrei, Christos a fost un sectant. Un răzvrătit. Cât de multe lucruri nu știu…
Din păcate, discuția s-a întrerupt aici. Prietenul meu a ajuns la casă – făcea cumpărături pentru Paște, și a trebuit să ‘închidă’.
Nu l-am mai sunat înapoi… Cum să-i dai cuiva telefon și să-i spui:
Tu ești cel mai creștin om pe care îl știu. Nu judeci pe nimeni. Ne tratezi pe toți la fel. Cu la fel de mult respect. Femei, bărbați, copii, negri, verzi, albi, turci, români… Nu te-am văzut vreodată să-ți bați joc de cineva! Nu te duci la biserică? N-ai citit Biblia? Ce nevoie ai să faci ceva din toate astea? Atâta vreme cât te comporți cât se poate de creștinește. În adevăratul sens al Cuvântului!
„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»” Matei 7:21-23
Am vrut să las următorul text pe post de comentariu. Site-ul respectiv nu acceptă păreri. Așa că am promovat comentariul la rang de postare.
Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?
Da și nu.
Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.
Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”
Să revenim la diferența dintre cele două de legi.
Da. Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’ Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.
Nu. Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei. Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii. Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă. Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.
Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre. Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.
Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.
Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.
Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.
Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta…. Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….
Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative. Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim. Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…
Relative la noi, care putem să le facem mai bune. Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu. După vrerea realității…
„toată știința este redusă la 0 (zero) din momentul în care Dumnezeu este scos din ecuație. Asta o zic ca viitor medic.” „… Dr. Ben CARSON, care a făcut operația gemenilor siamezi în 1987, operație care până atunci nu supraviețuise nimeni. Secretul operației este că, Dr Carson Ben, este creștin Adventist si un Medic cu Mâini înzestrate”
„Ce fel de viitor medic credincios? Ăsta-i oximoron. Poți să fii credincios pentru tine, dar nu băga credința/religia în știință! Pune în funcțiune gărgăunii și gândește critic! Nu uita, religia a fost mereu contra științei!”
Prima chestie care îmi sare în ochi este limba folosită de ‘viitorul medic’. „operație care până atunci nu supraviețuise nimeni”… Așa o fi gândind el, pe scurtătură… o fi traducerea automată de vină… de, nici trollii ăștia nu au resurse nelimitate la dispoziție…
Să depășim ‘formalitățile’ și să intrăm în cestiune.
Treaba e complicată rău. Am să încep prin a reaminti că eu, unul, sunt agnostic. Că n-am habar dacă există vre-un dumnezeu ‘fizic’. Care să-și fi băgat coada pe undeva. Care să fi cauzat – sau măcar contribuit cu ceva la, apariția lumii. La ‘devenirea’ ei în ceea ce este acum. Tot ce știu este că eu, unul, nu am nevoie de un astfel de ‘agent extern’ care să ‘justifice’ ceva. Ceva din ceea ce există.
Constat totuși niște realități care nu pot fi contestate. Chiar dacă sunt de natură ‘metafizică’. Adică produse de credință. De credința oamenilor în Dumnezeu. În Dumnezeul fiecăruia dintre ei. De la actele de eroism ale Maicii Tereza până la ororile săvârșite de Inchiziție.
În sensul ăsta, spusele ‘viitorului medic’ încep să capete greutate. Știința devine ‘neutră’ – adică ‘fără valoare’, atunci când este operaționalizată de ‘oameni fără Dumnezeu’. De oameni cărora nu le pasă de nimic altceva în afară de propria persoană. Medici care aleg profesia doar pentru câștigurile mari. Avocați care se folosesc de știința dreptului doar pentru a ocoli legea. Preoți care îmbracă sutana doar pentru că buzunarele acesteia sunt niște adevărați magneți pentru ochii dracului. ‘Cadavre didactice’ care aleg cariera exclusiv de dragul vacanțelor lungi. Oameni politici care se folosesc de științele politice pentru a ajunge la putere, pe care putere o folosesc apoi doar în scop propriu…
Pe de altă parte, atunci când alegi să sprijini un personaj precum Trump – declarând că faci acest lucru în numele credinței, devii o demonstrație cât se poate de clară a faptului că nu e suficient să crezi în ceva!
Mai departe. „Religia a fost întotdeauna împotriva științei”?!?
Unii ‘capi religioși’ au fost, într-adevăr, ostili – până la extrem, unora dintre aceia care activau în domeniul științei. Știm cu toții că Giordano Bruno a fost ars pe rug din ordinul nu mai știu cărui papă. Pentru că spusele lui Giordano Bruno puneau în pericol poziția respectivei căpetenii religioase…
Doar că ororile săvârșite de anumiți ‘oameni ai bisericii’ nu trebuie să ne facă să-i uităm pe cei care – tot oameni ai bisericii fiind, au contribuit enorm la apariția si progresul științei. Charles Darwin s-a pregătit, la universitate, pentru a intra în rândul clerului anglican iar Georges Lemetre – părintele Big-Bangului, a fost preot catolic. Doar primii doi care mi-au venit în minte….
‘Religia a fost împotriva științei’ este, de fapt, un ‘fals’. Teologia susține că ‘voința Domnului’ poate fi aflată prin studierea consecințelor sale. Prin studierea ‘realității care ne înconjoară’. Adică exact ceea ce face știința… Iar realitatea este că majoritatea ‘oamenilor de știință’ din trecut – și o parte dintre cei contemporani nouă, au fost – și continuă să fie, credincioși. Toți aceștia au studiat realitatea – și continuă să o facă, încercând, pur și simplu, să intuiască voința lui Dumnezeu. A Dumnezeului în care crede fiecare dintre ei.
Până la urmă, atât religia cât și știința sunt moduri de raportare la realitate. Moduri de gândire. Având atât o dimensiune individuală cât și una socială.
Iar efectele care apar în zona realului – modul în care noi schimbăm lumea, sunt consecințele felului în care noi, indivizi și societăți, acționăm în fiecare dintre spațiile de gândire pe care tot noi le-am definit. Consecințe ale felului în care noi, indivizi si societăți, alegem să punem în practică credințele și informațiile pe care le avem la dispoziție.
Într-un fel sau altul, am reușit să facem saltul de la ‘ridendo castigat mores’ la miștocăreala derizorie. Uitând că orice spunere vorbește în primul rând despre ‘comunicator’ și abia după aceea despre ‘obiectul comunicării’.
Satisfăcuți că au mai dat o palmă moravurilor învechite, tinerii frumoși și liberi se duc acum în Obor. Să o ardă ecologic. Uitând că fructele și legumele alea ‘verzi’, cele pe care le cumpără ei de la ‘precupeți’, au fost produse tocmai de nea Ion. De bețivul din poza de mai sus… De rudele și de prietenii lui!
Ne mirăm că ‘stânga’ are un ‘electorat captiv’, indiferent de câte ‘prostii’ face. Ne mirăm de câtă tracțiune are propaganda anti USR. Indiferent de cât de rezonabil sună programul lor. Indiferent de câte lucruri au reușit să facă de când au ‘spart gheața’. Ne mirăm de cât de multe voturi a obținut celălalt partid ‘anti-sistem’. ‘Cum de poate cineva să voteze cu extremiștii aia’?
Îl mai țineți minte pe Dorel? Pe vestitul Dorel? Pe amărâtul ăla de care ‘s-a făcut’ atâta mișto pe internet? De care am râs cu toții?
Câte articole/postări/luări de poziție de genul ăsta s-au perindat pe sub ochii noștri?
Și dă-i și combate… că muncitorul român, că statul, că obiceiurile… că săracul privat nu poate să plătească lefuri mai mari că-i ia statul o grămadă de taxe ca să plătească pensii și ajutoare…
Și ce vină are Dorel în toată chestia asta?
Te pomenești că Dorel o fi de vină că s-au terminat lopețile? Sau că ‘cineva’ a trimis pe un șantier prea mulți oameni și prea puține utilaje, materiale sau mai știu eu ce? Te pomenești că Dorel, ăla cu târnăcopul, o fi de vină pentru toate chestiile care merg prost?
Și atunci? Ce-i atât de greu de priceput, pentru marii comunicatori care ies pe bandă rulantă din toate universitățile – de la noi ca de pe tot locul, că ar fi mai bine să ni-l aliem pe Dorel în loc să-l împingem în brațele extremiștilor? De stânga, de dreapta… nu contează!
Cert este că genul ăsta de miștocăreală ieftină e combustibilul campaniilor ‘de comunicare’ abil orchestrate de cei care vor, simultan, să mulgă ‘banii europeni’ și să ne păstreze la ‘periferia Europei’. Într-un fel de limbo… într-un echilibru fragil… tocmai bun ‘pescuitul în ape tulburi’.
Cu cine să se identifice ‘nea Ion’ când vine vorba să voteze cu cineva? Cu aia care îi promit niște pensie/ajutor social și îi dau o găleată colorată sau cu cei care fac mișto de el? Cu ăia care își fac cruci până în pământ sau cu cei care fac bancuri despre ‘creștinii fără ș’?
Și ca să termin într-o notă mai veselă… vă invit să meditați pe marginea termenului ‘self-driven’.
Da, știu, nu toată lumea e familiară cu termenii automobilistici. A horse driven cart este o caruță trasă de cal/cai. A self driven car este un ‘automobil’ care se ‘auto-drivuiește’. Care se ‘auto-șoferește’. Car, adică autoMOBIL, este o chestie care se autopropulsează deja!
Ford face mașini care se autopropulsează – adică au motor, de când a făcut prima fabrică. Cele care mai au de așteptat, dar nu prea mult, sunt mașinile care se conduc singure. Self driven… Care nu mai au nevoie de șofer…
„Lipsa de încredere”. Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.
De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.
Unii merg chiar mai departe.
Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…
Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.
Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.
‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.
De unde provine această neîncredere?
Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.
Să vă dau un exemplu.
Ion Antonescu. Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial. Evoluție relativ ternă până în 1940. Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard. Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.
Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori. Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.
Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!
Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!
Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.
Și atunci? Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum! La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…
Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta. Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă… Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….
Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.
Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu. O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne! Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!
La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu. OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei. Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…
Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’. Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’. De ‘științele politice’. Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.
Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’. Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.
Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’! Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă! E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere. Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!
Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan. ‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’. Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!
Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx. El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.
‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’
Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție. Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.
Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate. A transformat ura de clasă în virtute! A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!
Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’. Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.
Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie! Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!
‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’
Simplu. Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile. În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri. Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară! Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți. Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…
De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!
‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’
Te-ai prins!… În sfărșit…
Păi ce, ăilalți sunt mai proști?
Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate? Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?
Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.
Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare. Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.
Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos. Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…
Și cum rămâne cu ‘încrederea’?
Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?
Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru? Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm! Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…
Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?
Dialogul a fost transformat în război mediatic. Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’. Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.
Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită! ‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’. Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții. Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.
Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare. ‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.
Nu m-aș grăbi. Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii. Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții. Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.
Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”
Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog. Într-o postare scurtă…
Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.
În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc. Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo. Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….
Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența. Între timp, m-am mutat din Giulești. N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.
Așa că a rămas pe Duminică… Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.
Am luat-o la picior. Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă. Am ajuns pe la 3. După amiază. La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.
Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta. Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.
Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva. Să mai stăm o oră…? Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm. A apărut o doamnă. De pe stradă.
-Să duc buchetul în biserică? – Putem intra?!? – Bineînțeles!
A deschis, firesc, poarta. Și a intrat! Am urmat-o.
Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete. Înăutru mai erau două persoane. Încă două au mai intrat între timp. Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.
Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică? Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?
Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt. Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede. Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap! Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări. Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007! Agent provocator. Pus de cine știe cine… Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă! Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea? Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!? Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască… Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
O mare parte dintre creștini, inclusiv cei ortodocși, sunt convinși că botezul este primul pas către viața veșnică. Că fără a trece prin această ‘taină’, sufletul se va pierde după ce trupul va fi trecut ‘în ne-ființă’. Acesta fiind motivul pentru care ceremonia este înfăptuită cât mai aproape posibil de momentul nașterii. Tocmai pentru ca sufletul să nu se piardă. Dacă ‘Doamne ferește, se-ntâmplă ceva!’…
De foarte multe ori botezul a fost săvârșit chiar în pripă. Atunci când proapătul născut dădea semne de boală, preotul era chemat de urgență și bebelușul botezat cât se putea de repede.
Tocmai am aflat despre un copil de 6 săptămâni ce a fost luat cu salvarea de la biserică. Și dus la spital, unde s-a stins după câteva ore.
Nu vreau să discut aici fundamentele credinței creștine. Nici măcar obiceiul încă răspândit printre ortodocși de a scufunda pruncul în cristelniță. De trei ori! Pentru un liber-cugetător, am asistat la destul de multe botezuri și trebuie să mărturisesc că am fost impresionat. Cel mai puternic atunci când am participat la o slujbă de botez săvârșită de părintele Galeriu. Care avea, atunci, ceva mai mult de 80 de ani.
Și care a fost expresia cât de poate de clară – pentru cei care voiau să vadă, bineînțeles, a diferenței dintre ‘chemat de vocație’ și ‘dat la meserie’.
Sunt câteva ‘ocupații’ care necesită mai mult decât o anumită ‘îndemânare’. Mai mult decât stăpânirea unei tehnologii specifice. Fără respectiva tehnologie nu se poate, bineînțeles. Doar că, în cazul acestor ocupații, simpla ‘îndemânare’ nu este niciodată suficientă. Toți meseriașii obțin rezultate mai bune atunci când au și chemare pentru respectiva meserie. Doar că cele mai multe meserii pot fi îndeplinite, cu onestitate, și în lipsa unui talent deosebit. Ocupațiile despre care vorbesc acum, fac parte dintr-o categorie aparte.
Preoții, medicii, profesorii, juriștii și ziariștii sunt meseriași care au nevoie să fi fost ‘chemați’! Sau, și mai bine spus, noi – comunitatea care ne bazăm pe ‘serviciile’ ‘furnizate’ de acești meseriași, avem nevoie ca ei să fi fost conduși de o chemare internă și nu mânați către acea ocupație de considerente ‘exterioare’.
Am folosit în mod cât se poate de intenționat locuțiunea ‘servicii furnizate de meseriași’. În afară de chemare, acești oameni au nevoie și de meserie. Trebuie să știe cu adevărat ce fac acolo. Și tocmai aici este foarte importantă chemarea. Dacă ești ‘chemat’, te vei strădui cu adevărat. Să înveți tot ce se poate învăța. Să exersezi înainte de a ‘încerca’. Nu vei ‘încerca’ înainte de a ‘simți că poți’. Iar dacă chemarea ta e adevărată, ‘simțirea’ va apărea doar atunci când va fi fost cazul.
Articolul despre copilul luat cu ambulanța de la biserică este ilustrat cu o fotografie. Preluată de pe marturieathonita.ro. Cel mai probabil, fotografia nu are nici o legătură cu tragedia relatată. Tocmai de aceea, tragedia de acum este doar un pretext pentru mine. Nu discut aici ce s-a întâmplat acolo. Nu am fost de față iar în articol nu sunt suficiente informații pentru o opinie. Fotografia, în schimb…
Au trecut vreo 20 de ani de când am luat parte la un botez săvârșit de Parintele Galeriu. Eram în față și am văzut foarte bine ce a făcut. Țin minte ca astăzi precizia grațioasă cu care se mișca. Cum și-a suflecat mânecile, cum a luat pruncul în brațe, cu câtă delicatețe i-a prins nasul cu degetele și cum i-a acoperit gura cu palma în așa fel încât copilul să nu poată înghiți apa, cu câtă siguranță i-a susținut corpul cu cealaltă mână… Și viteza cu care l-a scufundat de trei ori în cristelniță! Copilul n-a apucat să se sperie iar nașei nu-i venea să creadă când s-a trezit cu el înapoi în brațe! Repet, Parintele Galeriu avea cel puțin 80 de ani în momentul acela. În restul timpului se mișca cu oarecare greutate. Dar când a fost nevoie, parcă prinsese aripi!
Vedeți așa ceva în fotografia de mai sus? Înțelegeți ce vreau să spun?
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”! Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu? Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron. De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză. Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’. ‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi. ‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate. Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță! De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul. Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.
Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.
Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat. CTP a răspuns la rândul său. Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei… Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.
Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea. Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…
Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?
nicichiarasa 