Dumnezeu creea țările. La un moment dat Sf. Petre îl întreaba: – Bine, Doamne, în toate țările, ba ai pus numai deșert, ba numai păduri, ba numai petrol, ba numai ape. Dar in țărișoara asta, România, ai pus de toate, și păduri, și ape, și bogății, cum vine asta? – Da, așa este, dar o să vezi ce popor pun acolo…!!!!
Poporul n-are nimic.
Odata plecati in ‘tarile calde’, cei mai multi dintre noi facem fata cu brio tuturor provocarilor.
De ce nu suntem in stare sa facem acelasi lucru aici? La noi acasa?
Pentru ca ‘Dumnezeu’ ne-a plasat la rascruce de vanturi.
Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, ganditi-va la diferenta dintre Ardeal si restul Romaniei.
Spatiul de dincolo de munti a fost la adapost. Relativ, bineinteles. Chiar daca a fost sub ocupatie, s-a bucurat de o mult mai mare stabilitate decat cele doua principate ‘exterioare’. Decat spatiul cunoscut sub numele de ‘Vechiul Regat’.
Gospodarul ardelean – de orice nationalitate, isi putea permite sa construiasca case trainice. Stia ca le va putea lasa mostenire copiilor.
Gospodarul moldovean sau muntean stia ca primul lucru pe care trebuia sa-l faca era sa-si ingroape recolta. Ca sa nu i-o fure turcii, tatarii sau arendasii abuzivi. Cum sa construiesti ceva trainic in conditiile in care la fiecare cativa ani iti trecea pragul cate o ‘delegatie’. Turcii, tatarii, muscalii, fonciirea…
Adaugati la toate astea cei 35 de ani petrecuti sub conducere comunista. Cand taranii trebuiau sa fure de pe camp pentru a avea ce da de mancare animalelor. Si cand muncitorii se invatasera sa ia din fabrica tot ce nu se gasea in ‘comertul socialist de stat’. Nici macar pe sub mana…
‘Bine, bine, dar in ultimii 30 de ani? De ce nu ne-am dat pe brazda?!?’
Ne-am dat, cat de cat…
Si ne-am fi dat si ‘mai aproape’ daca am fi avut noroc de niste minti mai luminate pe care sa le punem in fruntea noastra!
Pentru mine, Băsescu are două merite care plutesc pe un ocean de … nu-mi plac cuvintele mirositoare așa că prefer să nu le scriu de-a dreptul.
Ne-a scăpat de Bombonel și a avut curajul să spună o chestie pe care n-am mai auzit-o spusă de cineva aflat la nivelul lui.
Conform principiului ‘fă ce spune popa, nu ce face popa’, am cam avea – ca națiune – ce învăța din cuvintele alea.
“Corupţia ţine atât de sectorul public, cât şi de sectorul privat, iar preşedintele a susţinut că nu mută la nimeni responsabilitatea, dar că aceasta trebuie “împărţită şi asumată”.
Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””
Că el facea una și spunea pe dos…. Asta știm. Dar uite că la un mandat și jumătate dupa Băsescu, încă n-am învățat mare lucru… Cu toate că el a dat, practic, ‘tot din casa’.
Personajul Băsescu conține o mare doză de tragism. A apărut pe scena politică într-un moment propice. La o răscruce a istoriei. A intrat în forță și destul de spectaculos. Era suficient de ‘om din popor’ pentru a stârni simpatia unei relative majorități.
După care a dat cu mucii-n fasole.
‘Lumea’, mai ales cei care l-au votat, l-ar fi trecut cu vederea pe Petrov. Dar n-au putut din cauza de Udrea. Ar fi trecut, poate, cu vederea si casa din Mihaileanu… Dar scaderea lefurilor si a pensiilor… în vreme de criza… în timp ce primăria capitalei, schimba – sfidător, bordurile…
Ar fi putut intra în istorie pe ușa din față și călare pe un cal alb. Așa… îngroașă rândurile la ‘ce bine ar fi fost dacă’….
Foarte mulții, și din ce în ce mai puțin subtilii, apologeți Putiniști plasați în spațiul virtual de expresie românească îi scot vinovați pe ucraineni. Direct sau indirect.
Unul dintre argumentele folosite pentru a ne convinge pe noi, cititorii, ca Ucraina capătă ceea ce merită este nivelul ridicat de corupție din țara vecină.
Eu nu prea înțeleg cum vine chestia asta!
De ce trebuie distrusă o țară – adică dărâmată cu tunul, doar pentru că unii dintre locuitorii săi sunt corupți? Adică dau și iau șpagă?
Care este legătura dintre corupția din Ucraina și faptul că Putin și-a permis să ordone invadarea unei țări căreia statul Rus i-a garantat securitatea?
Dar să nu lăsăm lipsa mea de viziune să stea în calea lecției pe care o avem de învățat din cele ce se întâmplă în jurul nostru.
Dacă până și apologeții lui Putin au ajuns la concluzia asta, poate ar fi cazul să facem ceva pe chestia asta!
Pănă la urmă, este a doua oară când ‘Corupția Ucide’.
Foarte mulți internauți care se folosesc de limba română pentru a-și împărtăși gândurile au început să-și aducă aminte de istorie. De modul în care a fost răscroită după război geografia Europei de Est, de suprafețele adăugate Ucrainei și de modul în care am fost părăsiți – cu toții, dar în special noi, românii – în brațele comuniștilor moscoviți. Părăsiți de Occident… de Occidentul aflat acum în ‘putrefacție’. Concluzia? Ucrainenii și-o merită iar Occidentul este chiar mai vinovat decât Putin pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina. Pentru ce se întâmplă ACUM în Ucraina…
Hai să o luăm un pic altfel.
Chiar de la începutul celui de al doilea război mondial, Stalin – pentru o vreme cel mai bun tovaraș de drum al lui Hitler, a ocupat – de comun acord cu prietenul său mai sus menționat, jumătatea estică a Poloniei. Și o parte din Finlanda, dar aia e altă poveste. De la noi, din România, a ocupat jumătatea estică a Moldovei, Nordul Bucovinei și a dat cadou lui Horthy Ardealul de Nord-Vest. Stalin împreună cu aliatul său Hitler. Ucraina nici nu exista pe vremea aia!
La finalul războiului – între timp Hitler îl abandonase pe Stalin, ‘amantul părăsit’ a mai căpătat câteva ciosvârte. Sau, mai corect spus, a mai ocupat, prin rapt, alte câteva crâmpeie de moșie.
Pe care le-a atașat Ucrainei. Pentru că așa era geografia locului… Și Belarusului… dar nu dă bine să vorbim si de bucata aia…
Stalin ar fi putut, cei drept, proceda la fel cum a făcut cu Kaliningradul… doar că ar fi fost prea mare bătaia de cap administrativă… Pe lânga asta, Kaliningradul avea o importanță simbolică mult mai mare decât partea estică a Poloniei, estul Slovaciei, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei – adică malul de nord al brațului Chilia… Ca să nu mai vorbim despre faptul că ‘enclava’ Kaliningrad făcuse parte din fostul agresor – Germania, pe când restul teritoriilor fuseseră, cel puțin teoretic, ‘eliberate’… Eliberate dar nu și lăsate să se întoarcă la țările de origine…
Cu alte cuvinte, Ucraina – bunicii celor care se apără acum de agresorii asmuțiți de Putin, s-a trezit cu niște teritorii atașate de ea, fără să fi avut ceva de spus pe tema asta.
O mare parte din populația acelor teritorii a fugit în țările de care aparținuseră până atunci iar o altă parte a fost trimisă în vilegiatura prin Siberia. În locul lor au fost aduși ‘imigranți’ ruși.
Acum, după ce lui Putin i s-a făcut frică – dacă le trece și rușilor prin cap să facă ce au făcut ucrainenii și tocmai erau să facă bielorușii, adică să scape de dictator, admiratorii lui Putin s-au apucat să le scoată pe nas ucrainenilor de astăzi, aflați sub asediu, trăsnăile criminale făcute de Stalin în urmă cu mai bine de 75 de ani.
Chiar n-am învățat nimic din istorie? Plecăm capul chiar înainte să ne fi arătat cineva vreo sabie? Sau ne lăsăm momiți de arginți, precum Iuda Iscariotul?
Povestea asta este menționată de fiecare dată când cineva vorbește, în prezența tatălui meu, despre ‘autoritatea publică’. De multe ori și atunci când el nu este de față…
1984. Fabrica de locomotive din cadrul ‘concernului’ 23 August avea o echipă de service în RDG. Echipa era ‘permanentă’, doar membrii ei se schimbau la fiecare 6 luni. Aveau și o mașină, un ARO, cu care se deplasau la diferitele depouri unde aveau de făcut reparații.
Pentru echipă fusese închiriat un apartament dintr-un bloc ‘ceaușist’ din Berlin – existau în tot lagărul comunist, iar mașina era parcată pe stradă. Prin primăvară, cei trei proaspăt sosiți din țară membri ai echipei ajung la concluzia că trebuie să schimbe uleiul din motorul ARO-ului.
Aici e momentul să fac câteva precizări. Cei trei erau mecanici. Fiecare dintre ei era capabil să schimbe uleiul dintr-un motor cu ochii închiși și cu o mână legată la spate. Pe vremea aia, și mai ales în țările ‘în curs de dezvoltare’, uleiul de motor se schimba în funcție de anotimp. Când era cald, era folosit un ulei ‘de vară’ – mai gros, iar când era frig, unul mai subțire. De iarnă… Uleiul ‘ars’ era folosit, ‘la țară’, pentru ‘vopsit’ garduri. Sau alte construcții din lemn. Ca să nu putrezească… Iar dacă nu aveai rude la țară – sau gard la casă, aruncai, pur și simplu, uleiul la canal. Cei pricepuți, care nu aveau nevoie să se ducă la ‘atelier’ pentru a schimba uleiul, trăgeau mașinile deasupra unui canal de scurgere – cu două roți pe trotuar, se băgau sub mașină, scoteau bușonul, lăsau uleiul să curgă, puneau bușonul la loc, turnau uleiul proaspăt în motor și apoi își vedeau de treaba lor.
Cei trei români proaspăt sosiți în RDG au adoptat aceiași strategie. Au pornit motorul, l-au lăsat să mergă vreo cinci minute ca să se încălzească uleiul, au tras mașina de-asupra unui canal, au băgat un carton sub ea, au scos niște scule din portbagaj și, înainte de a apuca să scoată bușonul, s-au trezit cu miliția pe cap. Care miliție fusese chemată de o ‘babă’. O pensionară care locuia la parterul blocului în fața căruia meștereau mecanicii noștrii. Cărei pensionare i se păruse că cei trei erau angajați într-o activitate ‘dubioasă’. Milițienii veniți la fața locului le-au explicat celor trei meșteri că în RDG era interzis să repari mașini pe stradă și că dacă ar fi apucat să arunce uleiul la canal ar fi primit o amendă echivalentă cu venitul lor pe nu știu câte luni.
Fiecare dintre cei implicați, la fața locului sau indirect, au înțeles câte altceva.
‘Baba’, și milițienii nemți, au înțeles că românii sunt muncitori dar cam necivilizați. Cei trei au înțeles că ‘a dracului babă!’. Iar șefii celor trei au înțeles că ‘de aia e ordine în Germania, pentru că au legi dure și le aplică întocmai’.
Capitolul 2.
Schimbul de generații.
Pe vremea aia, adică acum aproape 40 de ani, în România încă nu se terminase bine ‘diviziunea muncii’. Fiecare dintre noi se pricepea la mai multe lucruri. Și la nimic cu adevărat bine, dar asta e altă chestie. Și pentru că toți ne pricepeam la toate, toți aveam câte o părere. Despre orice. Și fiecare cu părerea lui. Inclusiv despre ce e aia ‘lege’ și despre cum ar trebui aplicată ea. Adică celorlalți. Întotdeauna legea trebuia aplicată celorlalți și niciodată celui care avea părerea ‘lui’.
Acum, la mai bine de o generație distanță de povestea cu care am început, foarte mulți dintre români sunt încă de acord cu ‘șefii’ menționați mai sus. Foarte mulți români se leagănă încă în iluzia că dacă vine ‘cineva’ care să facă niște legi drepte, și pe care să le aplice ‘întocmai’, (mai rămâne de văzut cui)… atunci se va pogorî, în sfărșit, raiul pe plaiurile mioritice. Iar experiența ‘căpșunarilor’ n-a făcut nimic altceva decât să întărească această iluzie. „Ai văzut mă ce ordine e mă peste tot?”. „Păi da, pentru că de câte ori arunci o hârtie pe jos, hop și un polițist care te amendează”.
„Păi da”, doar că ‘românii noștrii’ uită o chestie. Câteva chestii, de fapt.
Polițiștii aia care îi amendează pe cei care aruncă hârtii pe jos – români sau de orice altă nație, pot face asta pentru că cei care aruncă hârtii pe jos sunt foarte puțini. Iar polițiștii știu, din fragedă pruncie și împreună cu imensa majoritate a populației, cât de importantă este ‘curățenia’. Acolo, acolo unde este ordine, aruncatul de hârtii pe jos este excepția. Regula respectată, de la sine, de marea masă este că hârtiile trebuie să ajungă în coș. Polițiștii aplică legea pentru a descuraja excepțiile. Cei care adoptă legile pur și simplu formalizează ceva deja existent în societate. Pun pe hârtie concluziile la care au ajuns ei în urma interacțiunilor care au avut loc între ei și realitatea din jurul lor. Iar atunci când chiar cei care fac/administrează legile se întâmplă să calce pe bec, reacția societății – a unei porțiuni suficient de mare și de activă din societate, este suficientă pentru a readuce lucrurile în zona firescului.
Capitolul 3.
Bine, și?!?
‘OK, povestea a fost fascinantă. Teoria interesantă… ‘Dar eu cu cine votez?’ Noi ce facem acum?’
În primul rând, trebuie să ne uităm în jur.
Au trecut aproape 40 de ani de la povestea din RDG. RDG-ul nu mai există. Fabrica de locomotive a fost dărâmată. 23 August se cheama acum Faur. A devenit o curte imensă, mai mult goală, care nu mai are nici o legătură cu ce se întâmpla acolo pe vremea comuniștilor. Și cu toate astea, România – în ansamblul ei, o duce mult mai bine decât acum 40 de ani. Sunt, într-adevăr, unii care o duc mai prost decât pe vremea aia. Doar că cei mai mulți o duc mai bine. Diferențele dintre clasele sociale din Romania sunt mult mai mari decât erau acum 40 de ani dar diferentele dintre România, în ansamblul ei, și Europa de Vest au scăzut foarte mult.
România a avansat mult! Și asta în condițiile în care – iar toți suntem de acord cu privire la chestia asta, legile adoptate ar fi putut fi mult mai bune iar aplicarea lor ar fi putut fi mult mai riguroasă! Cât de mult s-ar fi micșorat distanțele dintre noi și țările din Vestul Europei? Ca nivel de trai dacă … și ca ore de condus dacă am fi construit autostrăzile alea odată…
‘Păi da, dacă Iliescu/Constantinescu/Băsescu/Iohannis ar fi…’
Parcă m-ai întrebat ‘ce avem de făcut’, nu ‘cine e vinovat de chestia asta’! Cine ce a făcut… e treaba istoricilor. Și a DNA-ului! Doar că ce vor face istoricii și procurorii nu ne va face pe noi să trăim mai bine. Pentru asta, trebuie să facem noi câte ceva.
Adică să facem și noi ce a făcut ‘baba de la parterul blocului’.
Să chemăm poliția de câte ori constatăm ceva ‘dubios’. Să înțelegem cum am ajuns unde suntem acum. Și să aplicăm înțelepciunea populară. „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Sau, altfel spus, atâta vreme cât prea mulți dintre noi îi vom permite – sau chiar îi vom ajuta, pe cei care pescuiesc în ape tulburi… vom continua să trăim, toți, în mizerie. Chiar dacă pentru unii mizeria este fizică iar pentru alții doar morală…
Iar apele vor începe să se curețe abia atunci când suficient de mulți dintre noi vor fi animați de sentimentul că ordinea – exprimată prin lege, este mult mai bună decât haosul.
Sentimentul. Simpla cunoaștere nu este suficientă! Știm cu toții că fumatul face rău dar uite cât de mulți dintre noi continuă să fumeze.
Valul 1, valul 2… suntem acum la mijlocul valului 4.
De vre-un an avem și vaccin. Care vaccin funcționează. Nu e ‘perfect’ – precum cele de pojar și de poliomielită, dar ajută foarte mult. Noi nu. Nu si nu!
La început, când nu erau destule, s-au ‘dat’ și ‘pe sub mână’. Înghesuială mare la programare, s-au dus câte unii la sute de kilometri de casă doar pentru a primi ‘vaccinul salvator.’ Iar cei care au putut, au găsit metode să sară peste rând.
Exasperate, autoritățile publice ne-au amenințat cu impunerea certificatului de vaccinare. Imediat, centrele de vaccinare au fost, din nou, luate cu asalt. Dar nu pentru multă vreme. Adoptarea certificatului nu este foarte ‘populară’ printre cei care trebuie să faca pasul decisiv. Aleșii poporului stau cu ochii pe popor. Și cum poporul nu se prea înghesuie la vaccin – ba chiar manifestează zgomotos împotriva serului, nici cei care urmează să ceară votul poporului nu se înghesuie să încurajeze vaccinarea.
‘Poporul’ e împărțit în trei. Entuziaștii ‘pro’. S-au vaccinat imediat cum au putut. Când le-a venit rândul. Entuziaștii ‘contra’. Care au apucat să-l ia pe ‘nu’ în brațe – indiferent de motiv, nu discut asta acum, și care nu vor să renunțe la el. Unii din convingere iar alții, pur și simplu, pentru că nu vor să-și recunoască – față de ei înșiși, greșeala inițială. Nehotărâții. Nu chiar convinși de argumentele ‘contra’, ar vrea totuși ‘să mai aștepte.’ ‘Să se mai așeze lucrurile!’ Când au fost împinși – când adoptarea certificatului Covid părea iminentă, de exemplu, unii dintre ei dintre ei s-au dus. Când presiunea a scăzut, nehotărârea a revenit.
Când îi întrebi ‘de ce’, fiecare dintre ei are câte un răspuns. Care mai de care mai propriu. Dacă analizezi răspunsurile, înțelegi că la baza lor este încrederea. Sau lipsa de…
‘Entuziaștii’ pro au încredere. Pleacă de la premiza că cei care produc vaccinul vor sa-l vândă, nu să ne omoare. Că ce care l-au verificat n-or fi proști să-și dea singuri foc la valiză. Și că cei care l-au cumpărat – în cazul nostru, ‘autoritățile române’, sunt de bună credință. Măcar cu privire la subiectul ăsta.
Și entuziaștii contra au încredere. În cei care le-au sucit mințile.
Nehotărâții, adică majoritatea, pur și simplu nu mai știu ce să creadă. Nu se pricep la ‘știință’, ca să ia o hotărâre pe cont propriu. Depind, în situația asta, de sfatul ‘autorităților’. De ce spune popa, învățătorul, primarul, de ce se spune la ‘televizor’…
Astă vară am vizitat câteva mânăstiri bucovinene. În fiecare dintre ele s-a găsit câte un părinte să-mi spună că port degeaba mască. Că doar cei care nu cred, în Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Și alte chestii de genul ăsta. Aproape 5000 de școli vor rămâne închise pentru că mai puțin de 60% din personal a fost vaccinat. Pe diversele canale TV auzi tot felul de oameni, inclusiv medici, exprimând tot felul de îndoieli – unele aberante, cu privire la vaccin. Parlamentul ezită să adopte legea certificatului de vaccinare.
Suntem într-un cerc vicios. Adică alergăm după coadă!
Oamenii nu se vaccinează pentru că așteaptă un semnal clar din partea ‘autorităților’ iar acestea nu-l dau pentru că le e frică de ‘ce-o să spună oamenii’. Adică de cum or să voteze…
Între timp, jmecherii se aranjează singuri. Fiecare după convingerile lui. Unii sar rândul la vaccinare, alții își cumpără certificat ‘verde’…
O investigatie Recorder a descoperit secretul lui Polichinelle. Ca BOR se ocupa cu ‘imobiliarele’ – mai mult sau mai putin ‘pe sub masa’, si ca este condusa de cineva cunoscut sub porecla de Marele Alb
Internetul a luat foc. Patriarhia a reactionat. Iar Facebook s-a impartit in doua.
Se vede cu ochiul liber ca insasi aceasta pilda seamana putin cu banda lui Moebius. Sau cu sarpele care-si mananca coada… In loc sa discutam miezul pildei, ne apucam sa interpretam demersul ca pe incercarea unora de a murdari imaginea altora…
Cam asa si cu discutiile pe marginea povestii cu Marele Alb. In loc sa discutam situatia, ne apucam sa evaluam daca ‘Marele Alb’ e de bine sau ‘de porc’.
Cautand sa ilustrez opinia mea cu privire la tarasenie – si anume ca in mijlocul nostru se afla un imens elefant (alb) pe care ne facem cu totii ca nu-l vedem, am dat peste poza de mai sus. Insotit de o ‘explicatie’. Pe care imi voi permite sa o citez in original.
“Un elefant alb este cineva care nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor si care, astfel, a devenit o povara.”
Ce facem? Mai discutam mult despre sexul ingerilor? Permitand, astfel, elefantului sa creasca din ce in ce mai mare? Si, eventual, sa devina transparent? Atat de transparent incat nici macar nu va mai fi nevoie sa ne prefacem? Ca nu-l vedem?
Sau rupem pisica?
Pana la urma, ai doar doua variante la dispozitie atunci cand iti dai seama ca ai ajuns in rahat.
Faci ceva cu ‘mirosul’ pana te lamuresti cum de-ai ajuns in halul ala sau te intorci, pur si simplu, din drum.
Daca ii dai inainte, inseamna ca tie chiar iti place ce-ti cade-n in cap!
Pentru cei 4 români care încă nu sunt la curent cu scandalul momentului, coaliția PNL, UDMR, USRPlus e pe butuci.
Pretextul fiind o chestie care se cheamă PNDL- Anghel Saligny. Parcă… Adică un program care va moderniza localitățile rurale. Va băga apă, canal, va asfalta drumuri… O reeditare a unui program inventat pe vremea lui Băsescu și condus, atunci, de Udrea.
Unii critică ideea pe motiv că este o formă de mituire a primarilor. Că e o groapă fără fund și că marea majoritate a banilor cheltuiți în felul acesta ajung la clientela de partid. Promotorii programului susțin că USRPlus ar fi împotrivă tocmai pentru că USRPlus nu are prea mulți primari și că se folosește de acest prilej pentru a-și șantaja partenerii de coaliție. Că USRPlus ar fi fost dispuși să accepte PNDL-ul dacă varianta lor de reformă a justiției ar fi fost aprobată în coaliție.
Las la o parte faptul că USRPlus a declarat foarte clar că ar fi fost de acord cu PNDL-ul dacă banii ar fi urmat să fi fost cheltuiți conform unor reguli clare.
Eu unul sunt de-a dreptul îngrozit.
Primul motiv fiind apetitul cu care noi, publicul, am pus botul la chestia asta! Entuziasmul cu care ne-am regrupat în tranșeele ideologice. Ochelarii de cal cu care examinăm, cât se poate de atenți, ce ni se transmite pe posturile preferate de media. Preferate de noi, de fiecare dintre noi, bineînțeles.
Subiectul discuției.
Niște bani de la bugetul statului care ar trebui să ajute zonele rurale rămase în urmă. Ce e de discutat la chestia asta? Principiul în sine?!? Sau modul în care aceste zone ar trebui ajutate? Care dintre ele și de ce? Pe ce criterii?
Știu deja pe unii care vor spune că fac propagandă USR…
Mai departe.
Cum se desfășoară discuția. ‘Pe cei de la USRPlus nu-i interesează subiectul pentru că nu au primari. Vor doar sa-i șantajeze pe partenerii de coaliție pentru ca aceștia să accepte varianta USRPlus pentru reforma din justiție.’ OK. Doar că argumentul ăsta este de-a dreptul îngrozitor. Confirmă implicit că banii urmează să fie dirijați partinic. Partinic, nu politic. Să nu facem confuzia asta. Chiar dacă unii încearcă să ne-o bage pe gât. Și mai confirmă ceva. Că ‘partenerii’ trebuie să fie șantajați pentru a accepta aplicarea până la capăt a programului de guvernare. Hopa!!!
Consecințe.
Păi fără reforma justiției, fără una de substanță, canci bani europeni. Adică ioc! Cel puțin așa se vehiculează pe coridoarele de la Bruxelles. Dăm bani doar celor care respectă statul de drept!
Păi da, numai că banii pentru PNDL vor veni de la bugetul de stat, nu de la UE!
Păi nu vorbirăm că prima sursă de finanțare trebuie să fie banii europeni, și abia apoi bugetul de stat?
Păi da, dar OLAF e mai al dracului decât DNA. Mai ales dacă nu se face reforma justiției.
Deci nu vrem bani europeni pentru dezvoltare rurală. Dar nici restul? Parcă era vorba să vină nu știu câte zeci de miliarde în următorii 6 ani. Eu așa înțelesesem. Că centrul-dreapta a dat la o parte centrul stânga de la robinetul cu bani pentru că cei de până nu de mult n-au știut să-și țină mâinile acasă. Și că Bruxelles ne-a amenințat că ne ia jucăriile cu totul. Că s-au ars, rău, cu gulașul lui Victor Orban și acum suflă și-n mămăligă…
Dar și mai nasol e altceva. Toată chestia asta are la bază o fină cunoaștere a jocului politic. A realității politice românești și a psihologiei sociale. Ei bine, ce nu înțeleg eu e ce urmăresc cei din spatele perdelei de fum.
Și cei care se expun în fața acestei perdele.
Poate că toată chestia asta o fi fost pusă la cale de actorii vizibili. Și/sau de consilierii lor. Poate că nu e nici un ‘deus ex machina’ care să-i păpușeze fără ca aceștia să-și fi dat seama.
Doar că indiferent cine a pus la cale toată tărășenia, e clar cine o duce la îndeplinire. Și în capetele cui se vor sparge toate oalele.
Că cioburile vor ploua și peste capetele noastre, ale tuturor, ne-am obișnuit…
Măcar să ne vină odată mintea la cap! Si nouă, și lor.
Pot să înțeleg genul ăsta de logică. Sau, mai bine spus, pot urmări firul logic al spunerii.
Doar că… Oscar Hoffman! Omul acesta, profesor de sociologie – PROFESOR de sociologie, de fapt, ne tot repeta:
NU este suficient ca o propoziție să fie corectă din punct de vedere logic. Pentru ca o propoziție să fie adevărată ea trebuie să aibe sens din punct de vedere epistemologic.
După ’90, luptele „intestine” – atât în PNL cât și în PSD, au avut loc după tipicul ‘recomandat’. „Liderii din țară” s-au tot adunat, ‘la ceas de seară’, și au hotărât mazilirea – scuze, „raderea”, celui în cârca căruia a fost aruncată responsabilitatea pentru eșecul care precipitase adunarea ‘cinstitelor fețe’.
Și cu asta ‘ce-am făcut’?!?
Cam tot progresul înregistrat în ultimii 30 s-a ‘întâmplat’ mai degrabă în ciuda politicienilor. Nu e locul aici pentru o discuție despre ineficiența guvernanților – în general, sau despre neisprăvirea celor dâmbovițeni. Mai țineți minte zicala asta?
‘Cine știe cu adevărat, face cu mâna lui. Cine are ceva habar, face pe șeful. Iar cine n-are nici un habar, învată pe ceilalți.’
Din câte țin eu minte, ‘adunarea la ceas de seară’ și ‘raderea’ șefilor atunci când aceștia calcă pe bec sunt niște apucături mafiote.
Asta ne dorim?
Asta ‘îți doresc eu ție, scumpă Românie’?!?
Bineînțeles că tot ceea ce se întâmplă acum este un circ ieftin. Care nu doar că dezamăgește… Partea cu adevărat proastă a ceea ce se întâmplă acum este demotivarea, nu dezamăgirea.
Dezamăgirea, atunci când ne vom trezi din demotivare, va fi un lucru bun. Abia după ce ne vom fi dezamăgit destul, vom reuși să ne debarasăm de complexul „lui Tătuca”.
De speranța deșartă că va veni cineva, ales/numit ‘la ceas de seară’ de către … ?!?, și care va rezolva, în sfârșit, toate problemele. Toate problemele NOASTRE! Fără ca noi să mai trebuiască să facem nimic. În afară de să-l votăm atunci când îi va fi venit rândul…
Odată! Că după aia, va avea el grijă să nu mai piardă următoarele nu știu câte alegeri…
Uite de aia, și nu din masochism, accept ca fiind firesc circul la care asistăm cu toții. Măcar avem ocazia să ne dumirim. Să vedem și noi cine ce părere are. Și ce idei susține.
După toată chestia asta, întreaga responsabilitate ne va aparține. Nouă, nu lor. Ei își vor fi dat arama pe față. Politicieni, analiști, vectori de imagine…
De acum încolo… noi trebuie să alegem încotro vrem să mergem. Făcând, în primul rând!
Au trecut deja 10 ani de când Băsescu a ‘dat din casă’. L-a luat gura pe dinainte, a făcut-o expre’… Contează?!?
Tot ce contează e că am pierdut acești 10 ani! Ne-a dat mură-n gură și noi tot ne facem că plouă…
Pricepem odată? Toți cei implicați! Economie privată și funcționari ai statului. Că dacă o mai ținem așa – adică dacă ne mai furăm singuri căciula, vine frigul peste noi.
Și facem encefalită! Că vorba din străbuni e clară:
Peștele de la cap se-mpute. Da’ se curăță de la coadă!
PS. Va e lene să cautați ‘epistemologic’ pe net? Hoffman vroia să spună că propoziția trebuie să descrie o realitate. Un adevăr. În situația analizată, dacă suficient de mulți dintre cei în cauză ar fi avut bun simț și umanitate, n-am fi ajuns în halul în care suntem acum. N-ar mai fi fost nevoie de nici o ‘adunare mafiotă’!
‘Și chiar crezi că o să înțeleagă cineva ce ai vrut să spui?’ ‘Ce? Că n-ai decât să spui ce vrei dar că pentru a acționa trebuie să îndeplinești niște condiții speciale? Iisus n-a osândit pe nimeni… ce ne îndrituiește pe noi să-mpărțim oamenii pe categorii?’
nicichiarasa 