Archives for category: Democratie

Protagoras din Abdera a spus că ”omul este măsura tuturor lucrurilor”.

Platon a spus că sofiștii trebuie ‘aruncați la groapa de gunoi a istoriei’.

Protagoras era sofist – ‘filozof’ plătit de ‘clienții’ săi pentru a-i învăța să gândească, fiecare dintre sofiști avea linia sa proprie de gândire iar ‘clienții’ îl alegeau pe cel care le plăcea fiecăruia dintre ei.
‘Sfârșitul’ lui Protagoras l-a anticipat pe cel al lui Socrate. Condamnat pentru ‘libertate prea mare în gândire’ a fost exilat și apoi aruncat peste bord de pe corabia care-l ducea către locul în care fusese silit să plece.

Tot Platon a spus că ‘cetatea, adică ‘polisul’, trebuie guvernat de niște oameni special educați în acest scop’.
N-ar fi mare deosebire față de ce făcea Protagoras… Care îi învăța pe oameni să gândească… Din păcate asemănarea este doar de suprafață. Fiecare sofist își adapta ‘programa’ la fiecare dintre elevi. Fiecare dintre elevi era învățat să gândească după ‘chipul și asemănarea sa’. Să măsoare lucrurile din punctul său de vedere. Punând cap la cap, în mod democratic, toate aceste puncte de vedere, Atenienii din Antichitate au reușit să construiască o întreagă civilizație.
‘Regii Preoți’ promovați de Platon erau educați toți după același șablon. Cel indicat de Platon!

Aristotel, cel mai cel dintre studenții lui Platon, a educat un astfel de Rege-Preot.
Pe Alexandru cel Mare.
Care, profitând de condițiile social-istorice produse de guvernarea ineptă a lui Darius al III-lea al Persiei, a cucerit tot ce se afla între Meditarana de Est si Indus. O mare realizare pentru istoricii europeni dar o mare nenorocire pentru populațiile respective. Pentru soldații morți din ambele tabere și pentru toți cei strămutați sau uciși în timpul luptelor. Militari sau locuitori ai orașelor asediate.
O mare nenorocire și pentru Alexandru însuși. Căruia succesul i se urcase la cap și care nu mai accepta sfaturi de la nimeni. Care și-a ucis tovarășii cu care începuse campania și care a murit din cauza băuturii.

Marx, un alt mare gânditor al omenirii, a decretat că „treaba filozofilor este să schimbe lumea”. Că degeaba vii cu explicații dacă nu-ți pui convingerile în practică.
Așa că a scris „Manifestul partidului comunist”. Un foarte bun ‘ghid practic despre cum să organizezi o dictatură’.
În condițiile pe care le sesizase Marx în Anglia. Țara care îi acordase ‘azil’. Țara care, în virtutea dreptului la opinie, l-a lăsat să-și pritocească ideile și apoi să le pună pe hârtie.

Am să fac o pauză și am să vă invit să citiți un text scris mult mai profesionist decât sunt eu în stare.

„Remake – 1 Mai: semnificația unei lupte. Drepturile pentru care trebuie să lupți și pe care să nu le consideri niciodată câștigate definitiv
Dacă citiţi literatura mare a secolului XIX, mai ales literatura engleză, rusă şi franceză, observaţi o chestiune care şochează azi: păturile cele mai sărace, adică peste 90% a populaţiei, muncesc cel mai mult şi trăiesc cel mai sărac. Muncesc cot la cot: tată, mamă, copil de 8 ani pe glie sau în fabrică câte 16 ore pe zi. Nu exagerez.
Şi rezultatul: sărăcie lucie. Ideea de drepturi sociale, politice şi economice nu exista.
Când muncitorii englezi au început primele lor proteste nu au cerut acces la educaţie şi sănătate, la odihnă şi viaţă decentă. Ar fi fost linşaţi. Ştiţi ce au cerut? Au cerut ca ai lor copii minori să meargă la şcoală? Parlamentarii britanici ar fi fost şocaţi. Nu. Ei au cerut mai puţine ore de muncă pentru copiii lor fragili, deoarece aceștia mureau pe capete în fabrici şi uzine. Cerinţele lor au fost foarte greu auzite după ce s-a scurs multă sudoare şi mult sânge.

Textul, scris pe 1 Mai 2020 de Vasile Ernu, este mult mai lung. Am furat doar această porțiune pentru că mi se pare suficientă. Că descrie suficient de bine situația din Anglia respectivei epoci.

Ei bine, ‘ghidul’ lui Marx nu a fost, încă?!?, ‘utilizat’ în Anglia. Nici prin vreo altă țară dintre cele ‘avansate’ din punct de vedere economic ȘI SOCIAL. Aici au fost inventate tot felul de remedii pentru ‘disfuncționalitățile’ sesizate de „marea literatură a secolului XIX” astfel încât tensiunile sociale au fost ținute sub control.
Dar omenirea nu a scăpat totuși de experimentul comunist…

Precum Alexandru cel Mare înaintea lui, Lenin – cel mai bun elev al lui Marx, chiar dacă cei doi nu s-au întâlnit niciodată, a profitat de consecințele create de un război idiot și de guvernarea cretină a unui întreg șirag de țari și a instaurat Uniunea Sovietică. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Comunismul.

Precum imperiul lui Alexandru, și cel al lui Lenin s-a prăbușit destul de repede.
Nu destul de repede pentru cei care au suferit consecințele guvernării sovietice.
Nu destul de repede pentru cei care au suferit consecințele încercărilor dictatorilor sovietici de a-și extinde influența.
‘Destul de repede’ doar la scara istoriei!

Revenind la spusele lui Marx: ‘Ce rost mai are să gândești dacă nu-ți pui concluziile în practică?’ mă întreb când vom scăpa de blestemul Cassandrei?
Știind foarte bine ce se va întampla, când vom înțelege că nici de data asta nu ne vom arăta a fi mai deștepți decât precedenții noștrii?
Că ‘garbage in, garbage out’ e valabil și la scara istoriei?

Ce mi-a venit?
Tocmai am terminat de citit

Acum vreo lună, umbla pe net o listă lungă de citate – compilată tot de un ‘intelectual’, care demonstrau ce părere ‘bună’ au avut, de-a lungul istoriei, un șir lung de intelectuali ruși despre propriul popor.

”Nație ce cutreieră prin Europa și caută ce să mai distrugă, să facă praf, pur si simplu, totul. Din batjocură”

Atribuit – de către „scriitorul român, Orlando Baraș”, lui Dostoievski. E un pomelnic întreg, am să mă opresc aici.
Este cât se poate de posibil ca în vasta literatură scrisă de Dostoievski să existe și această înșiruire de cuvinte. Nu mă bag, nu am citit nimic de respectivul. Tot ce știu este că fără context, un citat nu înseamnă prea multe. Și mai știu ce răspunde Google atunci când îl intrebi

Înainte de toate, să fim ruşi. A deveni rus înseamnă să încetezi să mai dispreţuieşti poporul tău. Îndată ce europeanul va vedea că am început să iubim poporul şi naţiunea noastră, va începe şi el să ne stimeze; atunci nu ne va mai întoarce spatele cu dispreţ şi vom fi ascultaţi. Vom face, cu toţii, o altă figură. Deveniţi noi înşine, vom avea o figură umană şi nu o fizionomie de paiată.

Hopa!
Cu alte cuvinte, părerea lui Dostoievski despre poporul în sânul căruia s-a născut este cel puțin nuanțată.
Negativă, conform citatului atribuit lui de către Orlando Baraș și bună – pe alocuri frizând auto-adulația, conform listei compilate de colaboratorii români ai site-ului subiecte.citatepedeia.ro.

Și atunci?
De ce s-ar lansa „elita lui Putin” într-o campanie de dezinformare a poporului rus? De îndoctrinare? Doar pentru că au fost plătiți pentru a face acest lucru? Adică mituiți?
Nu înțeleg acești ‘intelectuali’ că își taie singuri viitorul de sub picioare? Că îl vând ieftin pe un prezent oricum nesigur?
De ce s-ar lansa un „scriitor român” într-o campanie de denigrare a poporului rus? A poporului, nu a dictatorului… bine, pe dictator nu-l mai poți ‘denigra’… cel mult în mintea apărătorilor lui…
Revenind la cei care vorbesc de rău întreg poporul rus, ce urmăresc aceștia?
Intensificarea ajutorului dat Ucrainei? Pentru asta sunt suficiente câteva fotografii cu ‘realizările’ armatei lui Putin. Da, armata lui Putin este constituită din soldați ruși. Doar că armata lui Putin nu este Rusia.

E chiar atât de greu de înțeles, mai ales pentru niște intelectuali, că războiul ăsta se va termina la un moment dat?
Și că, indiferent de cât de nasoală va fi înfrângerea – pentru Putin, sau de cât de lung va fi războiul, după aceea va trebui să coabităm – noi, supraviețuitorii din ambele tabere, unii cu ceilalți?
E atât de greu de înțeles, mai ales pentru niște intelectuali, că războiul ăsta se va termina mai repede dacă vom reuși să desprindem poporul rus de sub influența lui Putin? Și că acest lucru nu se va întâmpla atâta vreme cât noi le vom spune că îi disprețuim? Pe toți? Dându-i lui Putin oportunitatea să se prezinte în postura de singur apărător al Mamei Rusiei în fața hoardelor de barbari?

Marx l-a învâțat pe Lenin că primul pas care trebuie făcut de către cineva care construiește un imperiu este să controleze ideologic mulțimea. Prin intermediul unor ‘activiști’ bine educați la ‘școala de partid’.
Plato spunea practic același lucru. Că treburile cetății trebuie încredințate unui grup de oameni educați într-un mod coerent. Adică ideologizați.
Putin continuă această ‘tradiție intelectuală’. A dresat, în timp, un grup de oameni să producă un anumit gen de propagandă și să ducă la îndeplinire hotărârile adoptate de el. Inclusiv pe cele mai criminale dintre ele. Simultan, a îndepărtat de ‘microfon’, prin orice mijloace, pe toți cei care i-au contestat vreodată autoritatea.
Ne confruntăm astăzi cu cele mai proaspete consecințe ale funcționării acestui mecanism. Ororile suportate de poporul Ucrainean.

Și noi ce facem?
Înțelegem mecanismul pus la cale de Putin? Mecanism care nu e deloc nou…
Invățăm unde să punem ‘nisipul’? Cum să ‘dezactivăm’ această bombă socială?

Înțelegem odată că fără ‘exagerările’ capitaliștilor timpurii, Marx n-ar fi avut despre ce să scrie?
Că fără tensiunile sociale rezultate din guvernarea țaristă, Lenin nu ar fi putut să instaureze comunismul în Rusia?
Că, indiferent de cât de corupți ar fi fost funcționarii post-sovietici, ‘capitalul de lucru’ care circula prin Rusia lui Eltsin tot de origine ‘externă’ a fost? Și că fără corupția aia enormă, Putin nu s-ar fi putut cățăra la putere? Că tratată altfel, Rusia post-sovietică ar fi evoluat în altă direcție? Pe o traiectorie asemănătoare celei urmate de Germania de după WWII…
Așa, lăsată în ‘boii ei’, după ce Uniunea Sovietică a pierdut – de una singură, Războiul Rece, succesoarea a căzut pe panta pe care alunecase și Germania de după WWI. Populația nu a înțeles, de una singura, de ce a fost pierdut războiul, elitele nu au vrut nici ele să-și recunoască ‘meritele’, au fost identificați ‘vinovații externi’ și totul a fost reluat. De la început.

Repet.
Și războiul acesta, cel început de Putin împotriva Ucrainei, se va sfârși la un moment dat.
Nu știu când dar știu că, în cele din urmă, Putin va fi învins. Cum, necum, Putin va pierde acest război.

Încă nu știu cine va câștiga pacea de după acest război.
Dacă vom reuși, cumva, cei care îi vom fi supraviețuit lui Putin – adică învingătorii din ambele tabere, să ne așezăm la aceiași masă. Dacă vom reuși să ne croim un viitor împreună. Singurul posibil, pe termen lung.

Altfel, acea pace va fi doar un armistițiu. ‘Decât’ încă un armistițiu. O pauză, mai lungă sau mai scurtă, între două războaie succesive.

Protagoras spunea că oamenii dau măsura lucrurilor.
Că până nu înțeleg, ei, cu adevărat, despre ce e vorba…

Cuvântul cheie este „sataniștii”. ‘Sus’, ‘jos’… nu contează!

Cei care acordă o oarecare atenție spațiului cultural nord-american au sesizat intensitatea cu care, de cel puțin 10 ani, ‘publicul’ este îndemnat să nu mai citească ‘presa’. Care e mincinoasă și vândută.

Noi, boșorogii de peste 60 de ani, ne aducem aminte și de spusele lui Ronald Reagan.
Cel în timpul căruia s-a întâmplat să se prăbușească comunismul și cel pe fruntea căruia au fost puși laurii.

Ronald Reagan este considerat a fi fost un mare comunicator.
Citind o mare parte din citatele care i-au fost atribuite, găsești foarte multe lucruri interesante. Și observi cât de măiastră a fost pana care le-a cizelat.
În asta să stea oare ‘esența comunicării’?
În ușurința cu care mesajul este strecurat dincolo de filtrul conștiinței și în adâncimea la care este înfipt în păienjenișul memoriei?

Efectele, și mai ales cele pe termen lung, sunt luate în calcul?
Atunci când judecăm ‘comunicarea’?

Este indubitabil că ‘guvernul’ poate fi ‘o problemă’.
Poate fi chiar „terifiant”.
Astăzi, de exemplu, guvernul Rusiei terifiază, cât se poate de direct, populația Ucrainei. Și, indirect, o lume întreagă.

Pe de altă parte, cam care ar fi fost situația dacă nu ar fi existat și celelalte guverne?
Daca guvernul condus de Zelenskii n-ar fi coordonat rezistența și dacă guvernele din UE și SUA nu ar fi coordonat ajutorarea Ucrainei?
Conflictul s-ar fi încheiat în câteva zile și noi am fi putut să ne întoarcem la ale noastre?

Și cine l-ar fi oprit pe Putin?
De ce să-l oprească cineva pe Putin?!?

Tot în Statele Unite continuă disputa dintre cei care consideră că Trump ar fi fost ajutat în timpul campaniilor electorale de către serviciile secrete aflate în slujba lui Putin și cei care neagă acest lucru, cu vehemență.

Trump a contestat rezultatul alegerilor pe care le-a pierdut.
O parte dintre suporterii săi au ocupat, efectiv, Capitoliul în încercarea de a ‘convinge’ Congresul American să invalideze rezultatele scrutinului electoral.

Lucrurile astea s-au întâmplat în sânul celei mai puternice democrații de pe planetă.
În sânul singurei forțe militare și economice capabile, și dispuse – pentru că nu are alternativă, să-l țină în frâu pe ‘Putin’. Pe orice dictator căruia i-ar trece prin cap să pună în pericol modul actual în care evoluează civilizația umană.

În situația asta ne mai întrebăm ‘de ce l-ar ajuta Putin pe Trump’?!?
De ce ar ajuta un dictator pe cel care era să distrugă singura democrație capabilă să-l țină în frâu?
Care democrație a pierdut deja enorm de mult din prestigiul pe care îl acumulase de-a lungul istoriei?
Care democrație este, încă, atât de puternică încât poate fi distrusă doar din interior?

Care democrație, ca toate celelalte, este doar atât de puternică pe cât este de eficient guvernul care pune în practică deciziile adoptate în mod democratic de către populație? De către „We, the People”?

Și atunci?

Cum să te apuci tu, ‘mare comunicator’ proaspăt ales – în mod democratic, să conduci – ca șef executiv al unui guvern, cea mai puternică națiune de pe planetă, să spui – chiar în timpul discursului inaugural, că „guvernul nu este soluția problemelor noastre, guvernul este chiar problema”?!?

Da, spunerea e foarte bine adusă din condei. Interpretarea a fost fără cusur. Publicul, exasperat de excesele unora dintre guvernanți – exasperat de excesele prea multora dintre cei ajunși prea puternici pentru capacitatea lor de discernamant, a fost încântat de cele rostite atunci.

Și efectul?

Nu cumva însuși accesul lui Trump la butoanele puterii a fost o consecință a dezgustului pe care îl au prea mulți dintre Americani cu privire la guvern? Și la politică, în general?

Și cine are de câștigat din toate astea?
Din erodarea, pe dinăuntru, a democrației?
Din erodarea încrederii oamenilor în capacitatea lor de a genera un act de guvernare transparent și perfectibil prin intermediul feed-backului democratic?

Cine are de câștigat din convingerea alegătorilor că cei aflați ‘la conducere’ sunt „sataniști”?!?
Indiferent de cine or fi ei, sloganul a apărut și este multiplicat, ‘pe garduri’, de cel puțin 10 ani…

Și un ultim calup de întrebări.
Reagan a fost un actor. Un artist. Dacă citatul chiar îi aparține, este foarte posibil ca frazarea să-i fi venit în mod natural.
Dar dacă îi aparține unui ‘specialist în comunicare’? În comunicare strategică?
Dacă și citatul cu care am început îi aparține tot unui ‘specialist’?

Nu vă ambalați! ‘Întrebările’ abia urmează.

Ce-o fi în capul specialiștilor ăștia?
Chiar nu-și dau seama ce efecte vor avea, pe termen lung, cuvintele pe care le înșiră ei?
Sau nu le pasă?

Și, pentru că trebuie să ‘descurc’ toate ‘ițele’ pe care le-am început, voi încheia cu o ‘traducere’.
Media este într-adevăr ‘mincinoasă’ și ‘vândută’. În viziunea celor care promovează conceptul bineînțeles…

Urmăriți doar vehiculele media pe care am reușit să le cumpărăm noi.
Doar celelalte, adică cele care nu au acceptat să se vândă, să-și pună ‘limba în slujba celui celui care plătește mai mult’, sunt mincinoase.
Noi suntem singurii care vă spunem adevărul!
Adevărul nostru… ‘alternativ’…

Dacă aș crede în Dumnezeu, Rusia lui Putin ar fi pentru mine Diavolul.
Dar nu cred. Așa că spuneți dumneavoastră cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?

De fiecare dată când cineva spune „iadul adus pe lume de ruși” putiniștii își freacă mâinile.

Iadul a fost adus pe lume, iadul despre care vorbim acum, de către Putin. Ajutat de câteva mâini la fel de criminale ca ale lui și de către o mare masă de ‘nedumeriți’ care, practic, (încă) nu-și dau seama ce li se întâmplă.

Atunci când spunem „iadul a fost adus pe lume de ruși”, adică de toți rușii, îi băgăm pe toți în aceiași oală. În aceiași oală ‘criminală’.

Adică îi facem jocul lui Putin!

Ce își doresc dictatorii? Toți dictatorii?

Ca ‘supușii’ lor să stea ‘strâns uniți în jurul „Marelui Conducător”’?

Ce ne dorim noi, cei care vrem să scăpăm de alde Putin?

Ca ‘supușii’ să vadă, odată, cât de ‘gol’ este împăratul lor?

Și cum să facă supușii acest lucru? Cum să vadă cât de gol este împăratul dacă noi, cu pana noastră, îi împingem, strâns, cu spatele la respectivul împărat?!?

Dacă, prin cuvintele noastre, validăm minciunile împărătești?
El, Putin, le spune rușilor că fără el, fără protecția lui, sunt pierduți.
Iar noi, care abia așteptăm să scăpăm de Putin – adică abia așteptăm ca rușii să ne scape de Putin, spunem că ‘rușii aduc iadul pe pământ’…

Mai întâi trebuie să facem noi diferența între criminali și nedumeriți.

Abia după aceea putem să pretindem nedumeriților să vadă goliciunea lui Putin.

Și, ca să răspund la întrebare, românii care continuă să fie putiniști după toate cele întâmplate sunt, și ei, de două feluri. Criminali – plătiți sau, efectiv, ‘duși cu pluta’, și ‘nedumeriți’.
Și aici trebuie să învățăm – tot noi, cei care ne pretindem democrați deschiși la minte, cum să-i deosebim.
Altfel nu vom reuși niciodată să-i ajutăm pe nedumeriți să deschidă ochii.

Tratându-i pe toți la fel, ca pe niște „vite”, îi vom ajuta pe criminali să mâne întreaga ‘cireadă’ – inclusiv pe noi, la abator!

Colajul de mai sus este cât se poate de ‘adevărat’.

Există, în același timp, două categorii de oameni care au nevoie de ajutor.

‘Nevoiași’ și ‘refugiați’.

Există și alte două categorii de oameni.

Unii care încearcă să ajute și alții care încearcă să încurce.

Ion ăla care nu-i duce lui “mă-sa” o pâine , fiți sigur ca n-ar da nici la refugiați.

Din păcate, mai există încă o categorie.
Oameni de bună credință dar care se lasă purtați de val.
Văd o imagine cu o ‘puternică încărcătură emoțională’, sunt impresionați de ‘adevărul’ conținut în acel mesaj și simt nevoia să împărtășească cu alți oameni trăirea pe care tocmai au experimentat-o.
Fără să …

Pusă în fața primei imagini, o persoană care a încercat deja să-i ajute pe ‘nevoiași’ ar putea fi frustrată de relativul său insucces. Sunt încă foarte mulți ‘nevoiași’ care au nevoie disperată de ajutor și nu țin minte ca vreo campanie de ajutorare a vre-unei categorii de ‘defavorizați’ să fi fost atât de ‘productivă’ pe cât este efortul spontan pentru ajutorarea refugiaților Ucraineni.
Tot în fața acestei imagini, cineva care nu a ajutat încă pe nimeni și care se gândea să înceapă, acum, cu refgiații s-ar putea să se ‘blocheze’. Sau, chiar, să-și piardă încrederea. În ONG-uri, în societatea civilă…

Dacă le vezi în ordinea propusă de mine, a doua imagine nu face decât să întărească impresia produsă de prima.
Iar emoția produsă va încurca ‘subiectul țintă’. Căruia îi va fi dificil să facă observația de bun simț pe care am citat-o mai sus. Și pe care o reiau aici.

Ion ăla care nu-i duce lui “mă-sa” o pâine , fiți sigur ca n-ar da nici la refugiați!”

Din care Românie facem parte?
În care Românie vrem să ne creștem copiii?

Din România care ajută sau din acea Românie care se lasă dusă de nas?

Și nu mă pot abține să mai adaug ceva.
Dacă am fi avut deja grijă de copiii din fața bordeiului ăla, genul asta de propagandă ar fi fost mult mai puțin eficient.
Și nu pentru că propagandiștii ar fi avut mai puține pretexte!

Pur și simplu pentru că noi am fi fost deja alt fel de oameni.
Oamenii care ar trebui să devenim după ce vom fi trecut prin experiența în mijlocul căreia ne aflăm!

Și cât de bun propagandist trebuie să fii pentru a include în colajul ăla și un ‘sens interzis’…
Oare propagandiștii ăștia n-au copii? Nici mamă, nici tată?
În ce fel de lume vor să îmbătrânească?!?

Și de unii singuri…

Spune cineva pe net că filmul se termină cu discleimărul:

“UK a mai câștigat un an de pregătire și, în cele din urmă, a învins”

Nu l-am vazut. Nici n-am de gând…

Dacă se vede cineva cu scenaristul, vă rog să-i transmiteți din partea mea că anul ăla de pregătire a fost valabil și pentru Hitler.

Diferența dintre cele doua spații socio-culturale fiind că nazismul era deja ‘copt’ în timp ce englezii nu erau, încă, pregătiți din punct de vedere psihologic pentru un ‘nou’ război.
În anul ăla de pregătire, Hitler a construit tancuri și avioane în timp ce englezii s-au obișnuit cu gândul că vor trebui să mai învingă odată Germania.
Hitler a început războiul tocmai în 1939 pentru că abia atunci a avut la dispoziție suficiente arme. Dacă le-ar fi avut in 1938, intra atunci în război.

Cam același lucru se întâmplă și acum. După WWI, americanii s-au retras dincolo de Atlantic, englezii dincolo de Marea Mânecii iar francezii au impus despăgubiri imense de război Germaniei învinse. Economia germană s-a scufundat în mocirlă iar mizeria rezultată a constituit ‘îngrășămantul natural’ în care au înflorit aberațiile lui Hitler.
După WWII, americanii au fost mai isteți. Și-au dat seama că dacă se mai retrag odată, Europa va relua ciclul. Poate cu alți actori, doar că războiul s-ar fi întors cu aceiași regularitate. Așa că planul Marshall și NATO. Europenii, care învățaseră și ei lecția, au constituit UE. Aranjament care a ‘conținut’ comunismul în spatele Cortinei de Fier, unde s-a prabusit sub propria greutate – precum toti colosii cu picioare de lut.
Odată cu sfârșitul Războiului Rece, am reintrat în ‘necunoscut’. “Neconoscut” pentru că l-am uitat deja, dacă l-om fi înțeles cu adevărat vreodată…
Euroatlanticii au clamat victoria – vezi ‘sfârșitul istoriei’ prevăzut de Fukuyama, analist la State Department pe vremea când i-a venit ideea, în Martie 1989 – iar postsovieticii au refăcut traseul urmat de naziștii nemți. Au dat vina pe trădătorii interni – adică pe ‘Gorbaciov’- refuzând să recunoască – cu toate că abia ce se confruntaseră cu ele, ‘limitările’ intrinseci modelului autoritar.

Din păcate, euroatlanticii au uitat de învațămintele trase la sfârșitul WWI. Au lăsat spațiul ex-sovietic să se descurce singur. Și pentru că shit happens… it did!

Revenind la Hitler, francezii ar fi trebuit să reocupe Germania în 1936. Când Hitler a intrat in Renania, încâlcând brutal tratatul de la Versailles. Doar că ‘elitele politice’ franceze și britanice ale momentului nu erau ‘pregătite’. Drept pentru care a venit momentul 1938. Nici atunci nu ar fi fost târziu. Armata germană încă nu era suficient dotată pentru a face față unui asalt hotărât, declanșat de toate țările din jurul Germaniei. Dar, din nou, elitele politice nu erau suficient de ‘pregătite’.

Suntem, iarăși, în aceiași situație.
Ne punem, din nou, aceiași întrebare. Merită să-l înfruntam pe dictator?
Mai ales că acum dictatorul ne poate distruge.
Și pe el s-ar putea să nu-l intereseze ce rămâne in urma lui!

Întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri sunt următoarele:

Cât de departe sunt dispuși să meargă cei din jurul dictatorului?
Cei care fac posibilă dictatura ‘internă’.

Iar după ce vom fi aflat răspunsul la prima întrebare va trebui să ne uităm în sufletele noastre și să ne întrebăm

CUM DRACU’ DE-AM AJUNS, DIN NOU, ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE!?!

Fără nici o pretenție de obiectivitate.
De fapt, fără nici o pretenție.

Doar un avertisment cu privire la consecințe.

Avem de a face cu două probleme.

Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo.
Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…

În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol.
Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….

Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este!
Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.

Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav!
Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă!
‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…

Azi avem un globalism neomarxist care urmărește, cu aceleași cuvinte ori cu altele, apropiate ca sens, scopuri similare.

Ioan Aurel Pop știe ce spune.
Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!

Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor!
Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…

Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?

„Vreau să le spun foștilor mei colegi că politica este despre onoare și despre cuvânt. Când îi spui omului că PSD este ciuma roșie și a distrus România și ai sperat că omul ţi-a dat votul pentru acest lucru, ceea ce faci acum este minciună. Eu nu sunt parte din această minciună. La fel a făcut şi PSD. Au înjurat PNL. A vorbit urât despre PNL a spus că a vândut tara și toți ce vă puteți imagina. Ați mințit electoratul atunci când le-ați cerut votul. Este o trădare a încrederii oamenilor în noi, în liberali, în PSD – pentru electoratul lor.”
Violeta Alexandru, 25.11.2021.

‘Ce părere aveți despre nou instalata coaliție?’

Pesimistul: ‘Țara asta nu se mai face bine!’
Optimistul: ‘Poate și-au dat seama, în sfarșit, că nu se mai poate așa. Că lucrurile trebuie urnite odată din loc. Trebuie să le dăm o șansă!’
Realistul: ‘De unde să știu eu ce-i în capul lor? Cred că nici ei nu știu…
Singurul lucru cert este că trebuie să stăm cu ochii pe ei. Și să reacționăm atunci când vedem că se întâmplă ceva. De bine, de rău…
Până la urmă, e vorba despre viața noastră! Despre singura noastră viață…
Dacă-i lăsăm să facă ce vor ei – în loc să facă ce trebuie, ne merităm soarta!’

“I do not believe that the solution to our problem is simply to elect the right people. The important thing is to establish a political climate of opinion which will make it politically profitable for the wrong people to do the right thing. Unless it is politically profitable for the wrong people to do the right thing, the right people will not do the right thing either, or if they try, they will shortly be out of office.”
Milton Friedman

Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’.
Și Cîțu, dar mai puțin.

Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat.
Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…

Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…

Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!?
Ales prin vot democratic?

Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?

N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?

Și asta se aplică la toți aleșii!
De la președinte țării la președintele de bloc!

A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei?
Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?

Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”

Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual.
Din păcate, pleacă de la o premisă greșită.
Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’.
Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății.
Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.

‘Și atunci? Ce vrei să spui?
Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție?
Că orice-am face, tot prost iese?!?’

Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…

În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca.
Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi.
Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect.
Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’.
Noi! Mai ales pentru mine…

Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus.
Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.

Ce face orice om normal atunci când dă de greu?

Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul.
Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…

Simplu, nu?

De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru?
Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!?
Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….

‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame!
Ce e de făcut?’

În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca.
Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!

Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.

Adică știu ce am de gând să fac eu!
Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru.
Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită!
Să-și spună părerea.

Cât mai apăsat – ca să fie auzită.
Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori.
Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri.
Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!

‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?

Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este

NE PASĂ!

Ne pasă de soarta noastră!

Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar.
Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte.
Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!

‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’

Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic!
Semnalul, nu semnalele.
Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi.
Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne.
Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!

Uite care e treaba.
Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru.
Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.

În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv.
Să-și scoată oamenii la vot!
Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…

Și cum vor face chestia asta?
Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?

Ne place unde suntem?
Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum?
Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită?
Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot?
Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…

Ne place unde suntem?
Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani?
Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?

Pe bune?!?

Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva?
Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…

Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?

Și dacă nu ne place?
Ei de unde să afle?

Înainte să dea mămăliga-n foc…

Cică „Dacă ar fi avut niscai urme de umanitate și bun-simț, n-ar fi trebuit să se ajungă la așa ceva. Se adunau la partid, PNL, USR PLUS, toți liderii din țară, cu ușile închise și nu ieșeau de acolo decât când hotărau, prin vot sau cum credeau de cuviință, cine va fi viitorul șef. Apoi, congresul de alegeri se organiza peste o săptămână și ieșea cine s-a stabilit, fără acest bâlci grețos aruncat în capul cetățenilor.

Pot să înțeleg genul ăsta de logică. Sau, mai bine spus, pot urmări firul logic al spunerii.

Doar că… Oscar Hoffman!
Omul acesta, profesor de sociologie – PROFESOR de sociologie, de fapt, ne tot repeta:

NU este suficient ca o propoziție să fie corectă din punct de vedere logic. Pentru ca o propoziție să fie adevărată ea trebuie să aibe sens din punct de vedere epistemologic.

Avem nevoie de argumente pentru chestia asta?

Luptele intestine pentru șefia de partid s-au desfășurat, de regulă, în perioade în care PNL sau PSD nu mai erau la putere.
În 1992, Radu Câmpeanu a fost schimbat cu M. Ionescu-Quintus în urma pierderii alegerilor de către PNL. Tăriceanu a fost dat jos de Crin Antonescu după ce îi fugise de sub fund fotoliul de prim-ministru. Antonescu a pierdut în fața lui
Klaus Iohannis după ce scosese partidul din guvernarea USL. Orban s-a urcat în locul lui Gorghiu după înfrângerea catastrofală a PNL din 2016. 
La PSD, la fel, Geoană l-a ras pe Iliescu, Ponta pe Geoană, Dragnea pe Ponta, Ciolacu pe Dăncilă când partidul era în opoziție.”

Să recapitulăm.

După ’90, luptele „intestine” – atât în PNL cât și în PSD, au avut loc după tipicul ‘recomandat’.
„Liderii din țară” s-au tot adunat, ‘la ceas de seară’, și au hotărât mazilirea – scuze, „raderea”, celui în cârca căruia a fost aruncată responsabilitatea pentru eșecul care precipitase adunarea ‘cinstitelor fețe’.

Și cu asta ‘ce-am făcut’?!?

Cam tot progresul înregistrat în ultimii 30 s-a ‘întâmplat’ mai degrabă în ciuda politicienilor.
Nu e locul aici pentru o discuție despre ineficiența guvernanților – în general, sau despre neisprăvirea celor dâmbovițeni.
Mai țineți minte zicala asta?

‘Cine știe cu adevărat, face cu mâna lui.
Cine are ceva habar, face pe șeful.
Iar cine n-are nici un habar, învată pe ceilalți.’

Din câte țin eu minte, ‘adunarea la ceas de seară’ și ‘raderea’ șefilor atunci când aceștia calcă pe bec sunt niște apucături mafiote.

Asta ne dorim?

Asta ‘îți doresc eu ție, scumpă Românie’?!?

Bineînțeles că tot ceea ce se întâmplă acum este un circ ieftin.
Care nu doar că dezamăgește…
Partea cu adevărat proastă a ceea ce se întâmplă acum este demotivarea, nu dezamăgirea.

Dezamăgirea, atunci când ne vom trezi din demotivare, va fi un lucru bun.
Abia după ce ne vom fi dezamăgit destul, vom reuși să ne debarasăm de complexul „lui Tătuca”.

De speranța deșartă că va veni cineva, ales/numit ‘la ceas de seară’ de către … ?!?, și care va rezolva, în sfârșit, toate problemele.
Toate problemele NOASTRE!
Fără ca noi să mai trebuiască să facem nimic. În afară de să-l votăm atunci când îi va fi venit rândul…

Odată! Că după aia, va avea el grijă să nu mai piardă următoarele nu știu câte alegeri…

Uite de aia, și nu din masochism, accept ca fiind firesc circul la care asistăm cu toții.
Măcar avem ocazia să ne dumirim.
Să vedem și noi cine ce părere are. Și ce idei susține.

După toată chestia asta, întreaga responsabilitate ne va aparține.
Nouă, nu lor.
Ei își vor fi dat arama pe față. Politicieni, analiști, vectori de imagine…

De acum încolo… noi trebuie să alegem încotro vrem să mergem.
Făcând, în primul rând!

„Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””

Au trecut deja 10 ani de când Băsescu a ‘dat din casă’.
L-a luat gura pe dinainte, a făcut-o expre’…
Contează?!?

Tot ce contează e că am pierdut acești 10 ani!
Ne-a dat mură-n gură și noi tot ne facem că plouă…

Pricepem odată?
Toți cei implicați!
Economie privată și funcționari ai statului. Că dacă o mai ținem așa – adică dacă ne mai furăm singuri căciula, vine frigul peste noi.

Și facem encefalită!
Că vorba din străbuni e clară:

Peștele de la cap se-mpute.
Da’ se curăță de la coadă!

PS.
Va e lene să cautați ‘epistemologic’ pe net?
Hoffman vroia să spună că propoziția trebuie să descrie o realitate. Un adevăr.
În situația analizată, dacă suficient de mulți dintre cei în cauză ar fi avut bun simț și umanitate, n-am fi ajuns în halul în care suntem acum. N-ar mai fi fost nevoie de nici o ‘adunare mafiotă’!

https://republica.ro/nu-sunt-cinstiti-dar-sunt-tampiti
https://www.proquest.com/openview/7bddd951e6a856037fbd97b3ce9e71c3/1?pq-origsite=gscholar&cbl=54928
https://www.zf.ro/eveniment/basescu-ataca-nokia-si-ford-si-continua-sa-i-critice-pe-bancheri-9060677

%d bloggers like this: