Evreii nu-s catolici? Nu. Păi atunci de ce sărbatoresc Paștele în același timp cu catolicii? Evreii sărbătoresc altceva. Ieșirea din Egipt. Momentul când Moise i-a condus către libertate. Din sclavia egipteană către libertatea pe care aveau s-o găsească în Palestina. Ce sărbătoresc ei nu are nici o legătură cu Christos. Păi Christos nu a fost evreu?!? Ba da. Doar că pentru marea majoritate a contemporanilor lui, evrei, Christos a fost un sectant. Un răzvrătit. Cât de multe lucruri nu știu…
Din păcate, discuția s-a întrerupt aici. Prietenul meu a ajuns la casă – făcea cumpărături pentru Paște, și a trebuit să ‘închidă’.
Nu l-am mai sunat înapoi… Cum să-i dai cuiva telefon și să-i spui:
Tu ești cel mai creștin om pe care îl știu. Nu judeci pe nimeni. Ne tratezi pe toți la fel. Cu la fel de mult respect. Femei, bărbați, copii, negri, verzi, albi, turci, români… Nu te-am văzut vreodată să-ți bați joc de cineva! Nu te duci la biserică? N-ai citit Biblia? Ce nevoie ai să faci ceva din toate astea? Atâta vreme cât te comporți cât se poate de creștinește. În adevăratul sens al Cuvântului!
„Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»” Matei 7:21-23
Cineva m-a tras de mânecă. Cică anul ăsta se fac 40 de ani de când am început cursurile Politehnicii.
Și mi-am adus aminte.
Când ne-am întors în băncile școlii – dupa ce satisfacusem (?!?) stagiul militar – am aflat că “în sfârșit, anul acesta numărul inginerilor l-a depășit pe cel al intelectualilor”. Și cică nu era banc!
De vreo 30 de ani încoace, tragem cu toții – intelectuali, ingineri și ‘mireni’, consecințele acelei realizări ‘epocale’.
La mulți ani. Sănătoși. Și la mai multă minte! Mai multă decât aveam pe vremea aia…
„toată știința este redusă la 0 (zero) din momentul în care Dumnezeu este scos din ecuație. Asta o zic ca viitor medic.” „… Dr. Ben CARSON, care a făcut operația gemenilor siamezi în 1987, operație care până atunci nu supraviețuise nimeni. Secretul operației este că, Dr Carson Ben, este creștin Adventist si un Medic cu Mâini înzestrate”
„Ce fel de viitor medic credincios? Ăsta-i oximoron. Poți să fii credincios pentru tine, dar nu băga credința/religia în știință! Pune în funcțiune gărgăunii și gândește critic! Nu uita, religia a fost mereu contra științei!”
Prima chestie care îmi sare în ochi este limba folosită de ‘viitorul medic’. „operație care până atunci nu supraviețuise nimeni”… Așa o fi gândind el, pe scurtătură… o fi traducerea automată de vină… de, nici trollii ăștia nu au resurse nelimitate la dispoziție…
Să depășim ‘formalitățile’ și să intrăm în cestiune.
Treaba e complicată rău. Am să încep prin a reaminti că eu, unul, sunt agnostic. Că n-am habar dacă există vre-un dumnezeu ‘fizic’. Care să-și fi băgat coada pe undeva. Care să fi cauzat – sau măcar contribuit cu ceva la, apariția lumii. La ‘devenirea’ ei în ceea ce este acum. Tot ce știu este că eu, unul, nu am nevoie de un astfel de ‘agent extern’ care să ‘justifice’ ceva. Ceva din ceea ce există.
Constat totuși niște realități care nu pot fi contestate. Chiar dacă sunt de natură ‘metafizică’. Adică produse de credință. De credința oamenilor în Dumnezeu. În Dumnezeul fiecăruia dintre ei. De la actele de eroism ale Maicii Tereza până la ororile săvârșite de Inchiziție.
În sensul ăsta, spusele ‘viitorului medic’ încep să capete greutate. Știința devine ‘neutră’ – adică ‘fără valoare’, atunci când este operaționalizată de ‘oameni fără Dumnezeu’. De oameni cărora nu le pasă de nimic altceva în afară de propria persoană. Medici care aleg profesia doar pentru câștigurile mari. Avocați care se folosesc de știința dreptului doar pentru a ocoli legea. Preoți care îmbracă sutana doar pentru că buzunarele acesteia sunt niște adevărați magneți pentru ochii dracului. ‘Cadavre didactice’ care aleg cariera exclusiv de dragul vacanțelor lungi. Oameni politici care se folosesc de științele politice pentru a ajunge la putere, pe care putere o folosesc apoi doar în scop propriu…
Pe de altă parte, atunci când alegi să sprijini un personaj precum Trump – declarând că faci acest lucru în numele credinței, devii o demonstrație cât se poate de clară a faptului că nu e suficient să crezi în ceva!
Mai departe. „Religia a fost întotdeauna împotriva științei”?!?
Unii ‘capi religioși’ au fost, într-adevăr, ostili – până la extrem, unora dintre aceia care activau în domeniul științei. Știm cu toții că Giordano Bruno a fost ars pe rug din ordinul nu mai știu cărui papă. Pentru că spusele lui Giordano Bruno puneau în pericol poziția respectivei căpetenii religioase…
Doar că ororile săvârșite de anumiți ‘oameni ai bisericii’ nu trebuie să ne facă să-i uităm pe cei care – tot oameni ai bisericii fiind, au contribuit enorm la apariția si progresul științei. Charles Darwin s-a pregătit, la universitate, pentru a intra în rândul clerului anglican iar Georges Lemetre – părintele Big-Bangului, a fost preot catolic. Doar primii doi care mi-au venit în minte….
‘Religia a fost împotriva științei’ este, de fapt, un ‘fals’. Teologia susține că ‘voința Domnului’ poate fi aflată prin studierea consecințelor sale. Prin studierea ‘realității care ne înconjoară’. Adică exact ceea ce face știința… Iar realitatea este că majoritatea ‘oamenilor de știință’ din trecut – și o parte dintre cei contemporani nouă, au fost – și continuă să fie, credincioși. Toți aceștia au studiat realitatea – și continuă să o facă, încercând, pur și simplu, să intuiască voința lui Dumnezeu. A Dumnezeului în care crede fiecare dintre ei.
Până la urmă, atât religia cât și știința sunt moduri de raportare la realitate. Moduri de gândire. Având atât o dimensiune individuală cât și una socială.
Iar efectele care apar în zona realului – modul în care noi schimbăm lumea, sunt consecințele felului în care noi, indivizi și societăți, acționăm în fiecare dintre spațiile de gândire pe care tot noi le-am definit. Consecințe ale felului în care noi, indivizi si societăți, alegem să punem în practică credințele și informațiile pe care le avem la dispoziție.
Valul 1, valul 2… suntem acum la mijlocul valului 4.
De vre-un an avem și vaccin. Care vaccin funcționează. Nu e ‘perfect’ – precum cele de pojar și de poliomielită, dar ajută foarte mult. Noi nu. Nu si nu!
La început, când nu erau destule, s-au ‘dat’ și ‘pe sub mână’. Înghesuială mare la programare, s-au dus câte unii la sute de kilometri de casă doar pentru a primi ‘vaccinul salvator.’ Iar cei care au putut, au găsit metode să sară peste rând.
Exasperate, autoritățile publice ne-au amenințat cu impunerea certificatului de vaccinare. Imediat, centrele de vaccinare au fost, din nou, luate cu asalt. Dar nu pentru multă vreme. Adoptarea certificatului nu este foarte ‘populară’ printre cei care trebuie să faca pasul decisiv. Aleșii poporului stau cu ochii pe popor. Și cum poporul nu se prea înghesuie la vaccin – ba chiar manifestează zgomotos împotriva serului, nici cei care urmează să ceară votul poporului nu se înghesuie să încurajeze vaccinarea.
‘Poporul’ e împărțit în trei. Entuziaștii ‘pro’. S-au vaccinat imediat cum au putut. Când le-a venit rândul. Entuziaștii ‘contra’. Care au apucat să-l ia pe ‘nu’ în brațe – indiferent de motiv, nu discut asta acum, și care nu vor să renunțe la el. Unii din convingere iar alții, pur și simplu, pentru că nu vor să-și recunoască – față de ei înșiși, greșeala inițială. Nehotărâții. Nu chiar convinși de argumentele ‘contra’, ar vrea totuși ‘să mai aștepte.’ ‘Să se mai așeze lucrurile!’ Când au fost împinși – când adoptarea certificatului Covid părea iminentă, de exemplu, unii dintre ei dintre ei s-au dus. Când presiunea a scăzut, nehotărârea a revenit.
Când îi întrebi ‘de ce’, fiecare dintre ei are câte un răspuns. Care mai de care mai propriu. Dacă analizezi răspunsurile, înțelegi că la baza lor este încrederea. Sau lipsa de…
‘Entuziaștii’ pro au încredere. Pleacă de la premiza că cei care produc vaccinul vor sa-l vândă, nu să ne omoare. Că ce care l-au verificat n-or fi proști să-și dea singuri foc la valiză. Și că cei care l-au cumpărat – în cazul nostru, ‘autoritățile române’, sunt de bună credință. Măcar cu privire la subiectul ăsta.
Și entuziaștii contra au încredere. În cei care le-au sucit mințile.
Nehotărâții, adică majoritatea, pur și simplu nu mai știu ce să creadă. Nu se pricep la ‘știință’, ca să ia o hotărâre pe cont propriu. Depind, în situația asta, de sfatul ‘autorităților’. De ce spune popa, învățătorul, primarul, de ce se spune la ‘televizor’…
Astă vară am vizitat câteva mânăstiri bucovinene. În fiecare dintre ele s-a găsit câte un părinte să-mi spună că port degeaba mască. Că doar cei care nu cred, în Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Și alte chestii de genul ăsta. Aproape 5000 de școli vor rămâne închise pentru că mai puțin de 60% din personal a fost vaccinat. Pe diversele canale TV auzi tot felul de oameni, inclusiv medici, exprimând tot felul de îndoieli – unele aberante, cu privire la vaccin. Parlamentul ezită să adopte legea certificatului de vaccinare.
Suntem într-un cerc vicios. Adică alergăm după coadă!
Oamenii nu se vaccinează pentru că așteaptă un semnal clar din partea ‘autorităților’ iar acestea nu-l dau pentru că le e frică de ‘ce-o să spună oamenii’. Adică de cum or să voteze…
Între timp, jmecherii se aranjează singuri. Fiecare după convingerile lui. Unii sar rândul la vaccinare, alții își cumpără certificat ‘verde’…
Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog. Într-o postare scurtă…
Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.
În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc. Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo. Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….
Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența. Între timp, m-am mutat din Giulești. N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.
Așa că a rămas pe Duminică… Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.
Am luat-o la picior. Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă. Am ajuns pe la 3. După amiază. La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.
Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta. Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.
Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva. Să mai stăm o oră…? Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm. A apărut o doamnă. De pe stradă.
-Să duc buchetul în biserică? – Putem intra?!? – Bineînțeles!
A deschis, firesc, poarta. Și a intrat! Am urmat-o.
Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete. Înăutru mai erau două persoane. Încă două au mai intrat între timp. Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.
Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică? Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?
Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt. Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede. Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap! Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări. Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007! Agent provocator. Pus de cine știe cine… Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă! Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea? Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!? Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască… Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
„Într-o epidemie nu există “eu”. Dar cum să explici asta unui popor care a zămislit expresii despre capra vecinului și decât să plângă mama…”
Pe lumea asta, există două feluri de expresii. ‘Citate celebre’ și proverbe.
Citatele sunt expresia gândirii cuiva. Înainte de a deveni celebre – adică înainte de a fi acceptate în spațiul cultural unde circulă, au fost gândite de cineva. De cineva deja cunoscut.
Și proverbele au trecut prin aceleași faze. Au fost întâi gandite de câte cineva și apoi au fost răspândite. În și de către populație. Tocmai pentru că idea exprimată era o expresie adecvată realității momentului. Și vor continua să circule pe toată durata în care idea respectivă își va păstra relevanța.
Există totuși o diferență fundamentală.
De cele mai multe ori, citatele atrag atenția asupra unui proces tranzitoriu în timp ce proverbele doar constată o anumită realitate.
„Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!” Lord Acton, 1887 „Nu atât că puterea corupe, dar că ea îi fascinează pe indivizii coruptibili!” Frank Herbert, circa 1965. „Capul plecat, sabia nu-l taie!”
Primele două, citate, exprimă foarte clar o evoluție. Un sistem politic, suficient de stabil pentru a se afla într-o continuă autoevaluare, își rafinează percepția despre sine însuși. Indivizi preocupați își folosesc timpul pentru a se gândi la ceea ce îi preocupă iar concluziile lor sunt suficient de interesante pentru restul populației încât să fie băgate în seamă. Făcute să circule. Să circule suficient de intens încât să ‘rafineze’ modul în care populația se raportează la problema tratată. Ultima spunere, un proverb, doar constată. O realitate. Realitatea unui sistem politic aflat într-o continuă frământare. O frământare atât de intensă încât doar ‘nebunii’ își mai asumă ‘ridicarea capului’.
Suntem, România – pentru prima oară, într-o stare de relativă normalitate. De suficientă stabilitate încât să ne re-evaluăm proverbele.
Pe care să le folosim pentru a ne înțelege – pe noi înșine.
Asta fiind singura cale spre ‘luminița de la capătul tunelului’.
Tunel unde vom mai zăbovi până la Sfântul Așteaptă. Adică atâta vreme cât vom mai folosi proverbele pentru a ne da singuri la gioale.
„Să moară și capra vecinului” a fost, din-totdeauna, expresia reproșului popular la adresa individualismului exprem. „Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta” este cât se poate de rațional.
Proverbele reprezintă o provocare mult mai mare decât citatele. Citatele sunt mult mai clare decât proverbele. Citatele sunt, dacă vreți, pre-mestecate. Pre-digerate. Exprimă clar intenția autorului.
Proverbele sunt mai ‘opace’. Sunt mult mai dispuse la interpretări.
Interpretările ne aparțin nouă. Nouă, celor care spunem că vrem să ieșim din tunel.
Nouă, care – de prea multă vreme de-a lungul istoriei, una am spus și alta am făcut.
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
nicichiarasa 