Archives for category: Ce tara lasam copiilor nostri?

Voi folosi conceptul introdus de Maslow pentru a încerca să intuiesc la ce ‘etaj’ se află România. Ca dezvoltare socială…

Avem niște nevoi.
Pe care le știe toata lumea. N-are nici un rost să le înșir aici.

Avem o ‘organizare socială’. Populație, antreprenori și politicieni. Care interacționează într-un spațiu politic definit de legi democratice și își asigură subzistența pe o piață liberă care funcționează pe principii capitaliste.

Conform fișei postului, politicienii sunt aceia care ar trebui sa identifice și ierarhizeze prioritățile. Problemele care trebuie rezolvate. Apoi să propună societății diverse căi de urmat. Fiecare grupare politică în funcție de interesele pe care le reprezintă și de ideologia cu ajutorul căreia judecă lucrurile.
Restul populației este chemată – la date fixe precum și ocazional, să aleaga prin vot între variantele propuse de diversele grupări politice.

În afară de alegerile la nivel național, regional și local, democrația mai presupune și niște alegeri ‘interne’. Adică în interiorul partidelor. În timpul campaniilor electorale ‘interne’, partidele au ocazia să-și (re)definească și caracterul, nu doar să-și aleagă liderii.

Discutând această poziționare, unii se întreabă ‘Ce-o fi în capul lui Orban’? Având în vedere că acum 3 ani doar 21% din alegătorii de pe listele electorale au ieșit să voteze….

Înainte de a intra ‘pe fond’, aș vrea să mai adaug o imagine.

Ce înțeleg eu din toată chestia asta?

Că piramida nevoilor s-a transformat într-un aisberg.

La bază, avem nevoile Romaniei. Ca țară.
Deasupra lor, avem nevoile politicienilor. Nevoile indivizilor intrați în politică și nevoile partidelor, ca organizații.

Aceste două niveluri se află ‘sub apă’. Toată lumea știe că sunt acolo. Pentru că fiecare dintre noi vede vârful aisbergului! Dar nimeni nu știe cu adevărat până unde se întinde fiecare dintre aceste două straturi. Ce forma are fiecare dintre ele…
Asta pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să o facă nu discută – „cinstit și lăutarește”, pe aceste teme. În afară de niște ONG-uri – care se străduie dar nu sunt băgate în seamă.

Se vede, în schimb, ce se întâmplă la suprafață.
Pe scena politică, pe ecranul televizoarelor si pe monitoarele device-urilor multi-media…
Se vede cum acționeaza politicienii noștri.
Ce fac și ce spun. Cum votează atunci când au ocazia și ce spun în diverse ocazii…

Cum am spus la început, treaba noastră – adică datoria civică – este să evaluăm prestația si propunerile politicienilor.
Să determinăm cu ce se ocupă aceștia.

Cu rezolvarea problemelor obștii sau cu rezolvarea problemelor lor?

Și mai e o chestie. Din modul cum acționează politicienii putem determina și ce părere au despre noi.
Mai bine spus, ce cred ei că vom face noi.

Să revenim puțin la cel mai precis sondaj de opinie făcut vreodată în România.
Referendumul pentru Familia Tradițională…

Optimiștii s-au bucurat că n-a trecut.
Pesimiștii s-au întristat că România alunecă pe o panta periculoasă.
Iar eu sunt încă îngrozit de-a dreptul!

21.10% la suta dintre cei înscriși pe liste au ieșit la vot, iar 91.56% dintre ei au votat DA!
Referendumul a fost anulat pentru ca prezența la vot a fost mai mică de 30%.

Cu alte cuvinte, avem în țară trei milioane și jumătate de votanți extrem de disciplinați. Cărora li s-a spus să facă ceva iar ei au dus sarcina la îndeplinire.
Ce s-ar fi întâmplat dacă cei care au organizat referendumul ar fi ‘periat’ listele electorale?
N-au făcut-o pentru că nu era în interesul lor?

Nu era în interesul lor ATUNCI…

Având în vedere noile poziționări ale unora dintre politicieni și modul în care se fac și se desfac alianțele de facto dintre taberele politice…

UDMR nu este de acord cu alegerea primarilor în două tururi de scrutin.
PNL voteaza o moțiune introdusă de tabăra social democrată din Parlamentul European pentru a face în ciudă USR-Plus iar PSD se abține de la acel vot.

Aproape 1 000 000 de romani au făcut cerere de rezidență în UK. Or mai fi încă trei milioane în restul UE.

Dacă pe listele electorale ar fi fost doar 14 milioane – in loc 18, acei trei milioane și jumătate de ‘disciplinați’ ar fi fost suficienți pentru a modifica Constituția. Și să nu uităm că Senatul – în calitate de cameră decizională, a adoptat propunerea de modificare a Constituției cu 107 voturi pentru (PSD, ALDE si PNL), 13 împotrivă și 7 abțineri.

Vom trăi și vom vedea ce se va întâmpla în continuare.
Se vor apuca politicienii să rezolve problemele noastre, ale tuturor?
Sau vor continua să le rezolve pe ale lor, profitând de ‘bezmeticeala’ noastră? Și de ‘disponibilitatea’ manifestată de 21% dintre noi?

Iar întrebarea de 1000 de puncte este:

Politicienii ca politicienii.
Ce facem noi? Noi aștia care ne dăm rotunzi… Care credem că le știm pe toate…
Dăm vina pe ‘disciplinați’? Pe politicieni?

Sau ne trezim și noi odată?
Încercăm să înțelegem ce se întâmplă în sufletele ‘disciplinaților’? Ce-i face să fie o pradă ușoară în față politicienilor fără scrupule?

Dacă reușim să le luăm ‘apa de la moară’, toți ‘fățarnicii’ se ‘usucă’ repede… Nici unul nu e ‘de cursă lungă’.
La noi e robinetul… Noi suntem cei care trebuie să ne hotărâm odată!

America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție!
Da, dar uite ce frumos miroase….

N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu.
Prea se-mpuțiseră lucrurile…

În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd.
Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu.
Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…

Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog.
Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…

Inclusiv în Piața Universității!

Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului.
N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba.
Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun…
Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…

Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului.
Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…

Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității.
Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.

Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.

Așa credeam eu…
Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați?
Să te expui oprobiului extern?
Să riști alienarea unei părți din populație?
Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?

Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…

Nici măcar nu știam ce zi era.
La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…

Abia în momentul acela am înțeles…

Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis!
Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață?
Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!

Oprobiul extern a fost căutat!
Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….

Alienarea cărei părți din populație?
Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!?
Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”?
Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.

Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”…
Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor!
Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului.
Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!

Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie.
În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic.
În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC.
În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…

Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei….
Și nici nu se amestecau!
Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi…
Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo…
Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…

Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt?
De unde bani, de unde viziune…

Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta.
Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme.
Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni…
Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.

Aviz amatorilor.
Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

“In politică e ca la șah. Când muți ai grijă și de atac și de apărare. Altfel te lovește în bot când nu te aștepți.”

Acesta fiind doar unul dintre comentariile apărute în urma recentelor ‘vânzoleli’ de pe scena politică Dâmbovițeană…

Și eu care, în naivitatea mea, credeam că politicienii au mai multă grijă de noi, și de destinul țării, decât de spatele propriu…

Da, știu, dacă nu ai grijă de tine, n-ai cum sa ai grija de alții…
E ca la spital. Dacă nu te păzești, iei primul virus, dai colțul și îi lași pe bolnavii tăi ‘cu ochii în soare’.

Doar că e o mică-mare diferență pe aici pe undeva.
În spital te aperi de dușmanul comun, în politică te aperi de colegii de breaslă.
Iar câte-odată… chiar de ‘prieteni’.

„Ca să avem succes în această luptă cu pandemia, întotdeauna am spus că este nevoie de încredere în instituţiile statului, instituţiile care administrează această perioadă dificilă. În acest context şi pentru a mă asigura că încrederea în instituţiile statului rămâne, am decis astăzi să fac o modificare la vârful Ministerului Sănătăţii.”

Florin Cîțu, premier.

PressOne i-a identificat pe toți cei 19 membri ai Grupului de Comunicare Strategică, entitatea care controlează de la finalul lui februarie 2020 întreaga comunicare despre evoluția epidemiei în România. 
Guvernul refuză în mod sistematic de mai bine de un an, în ciuda numeroaselor solicitări ale presei, ONG-urilor și a trei interpelări parlamentare, să spună publicului cine sunt membrii acestui Grup, singura autoritate care decide ce trebuie să știm – sau să nu știm – despre situația COVID-19 în țară.

Emilia Șercan, ziarist.

Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.

Interesant, nu?

Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.

În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba.
Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri…
Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii.
Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.

Cred că ați început să vă prindeți.
Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.

Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.

‘OK. Ce vrei să spui?
Cine a greșit?
Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’

„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…

La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.

În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap.
Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…

Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional.
De un sistem de învățământ funcțional.
De un sistem de justiție funcțional…

De o presă funcțională. Adică independentă!

Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.

Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?

Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei.
Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.

Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…

Haite de troli furioși bântuie rețelele sociale și înveninează atmosfera.

Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.

Pe cei cu ‘capul în nori’!
Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.

Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.

PS
Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’.
Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.

https://republica.ro/ministerul-sanatatii-ar-trebui-desfiintat-azi-avem-dovada-ca-zsistemul-incontrolabil-din-sanatate-chiar

Dacă avem noroc, peste câțiva ani n-o să mai înțeleagă nimeni nimic din chestia asta.
Pentru că lumea va uita intensitatea pandemiei. Faptul că spitalele ‘COVID’ au fost, la un moment dat, atât de pline încât a fost nevoie să fie evacuat, peste noapte, un spital de ortopedie.
Așa că cei care nu puteau să meargă au fost trimiși acasă pentru a face loc celor care nu puteau să respire.

Să revenim la cestiune.

Care a fost reacția ‘presei’?
Vreun articol care să scoată în evidență tragismul situației?
Intensitatea pandemiei?
Faptul că suntem în rahatul ăsta pentru că nu am știut – noi toți, comunitatea – cum să reacționăm?

Tot ce văd sunt critici acerbe la adresa guvernului. Din toate direcțiile.

Critici meritate!
Cam tot ce se spune este cât se poate de adevărat.
Guvernoiu comite greșeli pe bandă rulantă!

Ca noi toți, de altfel.
Nu cred că există cineva dintre noi care să nu greșească.

Și totuși.
Până la urmă, ce vrem să fim?
Parte din problemă sau parte din soluție?

Cum e mai bine?
Să greșești făcând ceva sau să dai din gură pe margine?

Altfel spus, cum e mai bine? Să pui degetul pe greșelile comise de cineva sau să transformi acele greșeli într-un show?
Să ajuți pe cineva să rămână ‘pe calea cea dreaptă’ – spre folosul întregii comunități din care faci și tu parte – sau să transformi în spectacol ‘împleticelile’ celor ‘angajați’ să găsească calea cea dreaptă?

Ne ajută cu ceva tot circul ăsta?

Pe noi, pe rudele celor evacuați de la Foișor?
Pe noi, pe rudele celor aduși la Foișor?
Pe noi, pe… cei care am putea ajunge, mâine, la Foișor?

Adică pe NOI toți?!?

Se pare că nu prea ajută…

Ba chiar se pare că însăși breasla, sau măcar unii dintre membrii ei, sunt conștienți de ceea ce se întâmplă

Hai să acceptăm ideea că guvernul o fi nevolnic. Asta am fost în stare, asta am ales.
Bine că guvernele pot fi schimbate.
Mai pot fi schimbate. Încă…
Dar cine o fi decredibilizat „mesajul în privința combaterii bolii”?
Cine o fi contribuit la scăderea fricii de virus până la „cel mai scăzut nivel”?
Tot nevolnicia guvernoiului?!?

Ernst Mayr spunea la un moment dat că:
‘Evoluția nu este despre supraviețuirea celui mai puternic.
Este doar despre dispariția celui incapabil să supraviețuiască.’

Chestia asta este valabilă atât pentru organismele biologice cât și pentru cele sociale.
Privit din unghiul ăsta, testul COVID capătă noi valențe.
La nivel individual, nu mai contează dacă respectivul este pozitiv sau nu. Doar ce face atunci când își dă seama că boala există în jurul lui. Sau în el…
La nivel social… Dacă învățăm ceva din pandemia asta, bine. Dacă nu… poate învățăm data viitoare. Dacă mai apucăm! Câți mai apucăm…

Până atunci, Șoșoacă cere scuze Rusiei…

La Sibiu există o ‘Prietenă a Berzelor’. Care ne-a avertizat, nu demult, că „viteza cu care oamenii distrug natura e mult mai mare decât capacitatea ei de regenerare.”

Miruna Gritu, așa o cheamă pe prietena berzelor din Sibiu, este atât de cunoscută în lumea iubitorilor de animale încât atunci când un cetățean din Biertan a găsit doi pui de urs, a sunat-o pe ea. Nu la Garda de Mediu. La Asociația Prietenii Berzelor!

După cum înțelegeți din context, aceasta s-a dus la Biertan. Pe drum a tot dat telefoane până când a aflat că la Zărnești există un sanctuar pentru urși. Așa că a luat puii – deshidratați și foarte slabiți de diaree, și i-a dus la Zărnești.
Între timp a fost sunată de cineva de la Garda de Mediu. Invitată la sediu. Și amendată cu 10 000 de lei.
Pentru că a transportat urși fără să fi fost autorizată în acest sens.

Garda de Mediu este o înstituție care se ocupă cu ‘ocrotirea mediului’. Urșii fac, evident, parte din mediu. Garda este obligată să se ocupe de bunăstarea urșilor. Obligată să aplice legile. Pentru simplul motiv că dacă s-ar apuca oricine să transporte urși unde li se năzare, urșii ar avea de suferit. Împreună cu restul mediului.

Miruna Gritu se ocupă și ea tot cu ocrotirea mediului. Cu ocrotirea aceluiași mediu… Berzele pe care le oblojește Miruna Gritu nu sunt cu nimic mai prejos decât urșii care tocmai au fost protejați de Garda de Mediu.

Și atunci?!?

Cum putem ieși din situația asta? Ce era să facă comisarul de la Garda de Mediu?
S-o lase în pace pe Miruna Gritu după ce aceasta tocmai încălcase legea? Ce exemplu dădea?
Pe de altă parte, cam câte berze poate să îngrijească Miruna Gritu cu banii aia?

Am să închei cu o altă serie de întrebări.

Care este amenda minimă pentru transportat urși fără autorizație?

Și, mai ales, cum rămâne cu sustenabilitatea? Facem ceva pentru ea, pe bune, sau ne ‘acoperim cu hârtii’?

Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.

Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.

Că autorul inscripțiilor ‘n-are toți boii acasă’… a recunoscut și Vasile Bănescu.
…expectorează mesaje grotești și, în accese de supremă inteligență, își scrie numele pe toate gardurile.

Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt.
Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede.
Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…

În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…

Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!

‘OK, un Fanatik cu mintea la cap!
Altceva?’

O întrebare.

Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări.
Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.

Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.

Agentul 007!
Agent provocator. Pus de cine știe cine…
Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…

Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!

‘Păi bine mă!
Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’

Uite și întrebarea.

De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea?
Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!

Cine e Vasile Bănescu?!?
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!

Zicea cineva ceva despre un protest antimască…
Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?

În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!

%d bloggers like this: