Archives for category: respect reciproc

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Păi nu-i faci!

Din simplul motiv pentru că dacă ai încerca așa ceva ai valida conceptul.

O s-o iau de la început.

Atât comuniștii cât și naziștii au încercat să ‘crească’ Omul Nou. Fiecare pe-al lui, dar conceptul era același. Un om care ar fi urmat să se comporte așa cum își doreau creatorii lui. Știm care au fost consecințele.

„Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

Nu-i o metodă mult mai bună decât să-i „faci să…”?

‘O s-ajungem ca Episcopul Bienvenu… o să facem numai fapte bune așteptând ca toți ticăloșii să urmeze exemplul lui Jean Valjean… Câți din ăștia ai întânit la viața ta?’

În primul rând, Episcopul Bienvenu e un personaj fictiv. Chiar dacă Victor Hugo a plecat de la un personaj istoric…
În al doilea rând, nu cumva lumea ar deveni mult mai bună dacă toți cei care s-ar întâlni cu un Jean Valjean ar fi suficient de înțelepți încât să se comporte precum Bienvenu?

‘Tot nu-nțeleg mare lucru. Și dacă cel cu care am de-a face nu e Jean Valjean? Sau dacă eu nu sunt în stare să-l recunosc ca atare? În las să mă jefuiască doar pentru că așa mi-ar place mie să se întâmple dacă aș fi în locul lui?’

Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare. Nici unui hoț nu i-ar place să fie jefuit. De ce ți-ar place ție?

În schimb, tuturor ne place să fim tratați cu respect.
Și-atunci? De ce sunt atât de mulți cei care consideră că știu ei mai bine cum ar trebui să se comporte ceilalți? Cum ar trebui, ceilalți, să-și ducă viețile?
Care se consideră a fi deasupra tuturor…
Îl mai ții minte pe doctorul care ți-a spus că trebuie să te lași de fumat? Și care avea un pachet de Kent în buzunarul halatului?
Pe ziaristul care scrie articole despre corupti și care ia bani ca să nu le publice?
Pe politicianul care…

Pe alegătorul care se lasă păcălit? Știind foarte bine că promisiunile sunt deșarte? Doar pentru că-i place ce aude?

Cică atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile.

‘OK, ne-a trimis COVID-ul pe cap, acuma crezi că vrea să ne ia și mințile? De unde-ai mai scos-o și p-asta?’

„🔴14. Întrebare: Avem voie să ieșim după ora 22.00 în proximitatea casei, în cazul în care avem o biserică în apropiere?
Răspuns: Puteți ieși în proximitatea casei, în afara curții, pentru a primi lumina de la voluntarii cu care Patriarhia Română colaborează în acest an, puteți rămâne în proximitatea casei pentru a asculta slujba, însă nu vă puteți deplasa spre biserică, indiferent cât de aproape este situată de casă și nu este permisă formarea de grupuri mai mari de trei persoane.
În cazul în care locuiți la bloc, puteți ieși din casă, de asemenea, pentru a primi lumina adusă de voluntarii BOR, dar este esențial să respectați regulile de distanțare socială, să nu aglomerați casa scării imobilului și să nu formați grupuri mai mari de trei persoane.

🔴15. Întrebare: Putem să ascultăm slujba din stradă?
Răspuns: Strict ascultarea slujbei nu poate fi invocat ca motiv pentru deplasare în afara locuinței, iar rămânerea în stradă a mai multor persoane care ar putea dori la acest lucru ar putea duce la formarea unor grupuri mai mari de trei persoane, implicit la încălcarea prevederilor Ordonanțelor Militare numărul 2 și 4.”

Secțiunea românească a Facebook-lui e plină de indignare păgână.
Unii sunt supărați că ‘de ce au unii mai multe drepturi decât mine’ iar alții că ‘de ce sunt folosiți jandarmii/polițiștii pentru a duce lumină celor care își doresc acest lucru’.

Am citat mai sus pozitia oficială a ministerului de interne. De unde rezultă foarte clar că nimeni nu are nici un drept în plus. Indiferent de credința pe care declară că o are.

Între timp, onor ministerul a încheiat un acord cu BOR-ul.
Care acord conferă, într-adevăr, oarecari drepturi suplimentare celor care se declară a fi credincioși. Aceștia au posibilitatea ca, vineri și sâmbătă între orele 7 și 17, să se așeze la coadă, „în toate parohiile din Patriarhia Română, în locuri special amenajate, în afara lăcașurilor de cult, de către personalul angajat al bisericii și de către personalul voluntar, evident, cu respectarea măsurilor de protecție, masă sanitară, distanță socială, distanța fiind marcată în fața locului special amenajat, exact ca la magazinele alimentare”, pentru a primi „paștile”.

Reacțile au fost diverse. De la îndemnul prezidențial ‘renunțați la acest așa-zis acord’ până la „Sunteți niște cretini! Ne ucideți!

O analiză mult mai rafinată ne este propusă de Mircea Marian într-o postare pe Facebook.
decizia (BOR) de a primi exceptare de la regulile de izolare va genera – dar cred că a generat deja – doar furie. Asocierea guvernului PNL cu banda pesedistă din fruntea BOR nu le va aduce nici un vot, va ajuta doar PSD. Cum e posibil ca poliția să escorteze preotii ca să ducă lumină? E ridicol, e absurd, e grotesc.”

Acuma… Ce face BOR-ul… e treaba lor. Prea multe prostii – după părerea mea.
Ce face guvernul… e treaba noastră. Ne vom spune parerea la urne.
Cum reacționam noi, de fiecare dată când cineva – BOR-ul și/sau guvernul, în cazul ăsta, face câte ceva, e tot treaba noastră! Iar furia este cea mai nepotrivita reacție. Întotdeauna.
Scopul nostru, al tuturor, este să scăpăm cu bine din situația în care ne aflăm.
Scopul celor mai îndârjiți dintre credincioși este puțin mai nuanțat… De credința lor, de modul în care înțeleg ei lumea…

În situația dată, cred ca e mult mai bine ca ‘paștile’ să fie distribuite în timpul zilei iar ‘lumina’ să ajungă în mod organizat la cei care o așteaptă cu nerabdare decât să asistăm la tot felul de îmbrânceli între poliție și îndârjiți în noaptea de Paște.

Și încă ceva.

Noi, ăștialalți, le cerem ‘lor’ ca în numele rațiunii să se comporte în mod irațional. Noi argumentând științific iar ‘ei’ fiind cât se poate de logici.

Noi le cerem să stea acasă. Pentru că așa e prudent. Dar nu le garantăm nimic.
Ei, în schimb, știu că mersul la biserică face bine. Mai ales la viața de apoi.

De fapt, noi le cerem ca în numele a ceva care oricum este temporar să-și pună în pericol singurul lucru care îi animă. Speranța în ceva veșnic.

Poate că ar trebui să tratăm situația cu mai multă delicatețe. Când e vorba despre speranțe poate că e mai bine să oferi alternative în loc să interzici. Indiferent ce credem noi, atunci când ceilalți ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut…

Covidul ăsta deschide perspective noi.

E o bună ocazie să ne dăm seama câte datorii avem.
Să înțelegem câți oameni contribuie la bunăstarea noastră.
Atâta câtă e.
Atâta câtă am fost, noi, în stare să punem la cale.

Astăzi e rândul gunoierilor.
A oamenilor care fac curat.
Cei care ne permit nouă, distanțaților social, să mai beneficiem de o pojghiță de normalitate.

Orice încercare de a învăța ceva, de a-ți spori cunoștințele despre un anumit subiect, este doar o încercare de a deveni intim cu acesta.

Curioșii au două drumuri deschise înaintea lor.

Unul care presupune multă discreție, răbdare și un anume fel de reținere.
Celălalt cere o abordare directă, aproape contondentă.
În timp ce prima abordare seamănă mai mult cu un ritual, al doua este mai degraba un fel de încăierare.

Rezultatele sunt, evident, diferite.
Nu chiar diferite. Doar fundamental.

Iar diferența seamănă foarte mult cu diferența dintre a curta și a viola.
Rezultatul final poate fi un același. Nașterea unui copil. Dar…

Același lucru cu diferența dintre artă și știință.

Este adevărat că pentru a face sex, ambii parteneri trebuie să fie, măcar un pic, dezbrăcați.
Dar câtă diferență este între a face sex și a face dragoste!

Rezultatul final este doar aparent același!

Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.

Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…

Clădirea din stânga este încă actuala Catedrală Patriarhală iar în dreapta, în zare, sunt turla noii Catedrale ‘a Neamului’ și Palatul Parlamentului.

Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…

Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.

N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!

Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!

Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.

Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?

Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?

Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!

„Când foamea ne va răscula…

Cica ‘post coitum, omne animal triste’.

Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.

Și bine fac.

Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.

Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.

Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.

În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.

Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.

Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?

De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?

Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?

Mihai Gabriel Boboc.

Ieri. Treceam cu mașina pe lângă un spațiu verde în curs de amenajare.
O piațetă care avea vreo doi copacei și un tufiș amărât înghesuiți pe un petic de iarbă.
Copăceii fuseseră smulși din rădăcină, trotuarul și o jumătate de bandă din carosabil erau ocupate de un morman de panânt proaspăt basculat iar un bobcat se străduia să facă ceva ordine pe acolo.
N-am ce face și mă întreb cu voce tare: „N-ar trebui ca banii aștia să fie folosiți mai degrabă pentru astupatul gropilor din pavaj? Sau pentru canalizarea străzilor de la periferie?”
Persoana care era cu mine, 80 și ceva de ani, : „Voi, haștaghiștii, n-ați spus nimic când Băsescu construia stadioane în pantă și pârtii de schi pe versantul sudic. Din banii pe care încerca să-i economisească din pensiile noastre! Aștia măcar fac orașul frumos. După ce ne-au mărit veniturile.”

Ce înseamnă puterea precedentului… dacă cineva a făcut deja o prostie, aceasta va fi imediat folosită pentru justificarea următoarei… iar dacă acum prostia este făcută de „omul nostru” aceasta devine chiar acceptabilă…

La fel a fost și cu sistemul de justiție. Care dă din ce în ce mai multe rateuri după ce a fost folosit prea multă vreme pe post de vătrai. Vătrai cu care cei aflați la putere și-au tot tras spuza pe turtele lor, de pe turtele ‘celorlați’.
Procese întoarse la CEDO, inconsecvență în jurisprudență, oameni sastisiți…

Înțelegem și noi odată? Înainte de a ne cădea cerul de sub picioare?
De câte ori mai trebuie să sune Alexandra la 112 ca să ne vină mintea la cap?

„Ies la iveală tot mai multe amănunte revoltătoare despre modul în care ar fi acționat poliția în cazul de la Caracal. O vecină a principalului suspect susține că a sunat de două ori la 112 în noaptea de 24 spre 25 iulie, pentru a raporta o activitate suspectă în fața porții acestuia. Ea a raportat că acolo erau parcate două mașini portbagaj în portbagaj și că crede că ar putea avea legătură cu dispariția fetei. Polițistul de serviciu i-a spus să stea liniștită și a trimis-o la culcare.”

 

 

Regina Maria,
Ana Pauker,
Elena Ceaușescu,
Viorica Dancilă.

In felul lor, fiecare dintre acestea au reprezentat câte o premieră în viața socio-politica a României.
Fiecare dintre ele au exemplificat câte un fel de culme.

Concluzia?

Sunt mai multe.
Aș menționa doar două.

Mamele românce au ezitat pentru prea multă vreme în a-și încuraja fetele să ‘spargă’ barierele și băieții în, la început, a accepta iar, mai apoi, a încuraja ei înșisi acest lucru.
Soții, tații și colegii, români nu au fost în stare să înțeleagă, autonom, că nu pot gestiona toate lucrurile de unii singuri.

Așa că singurele femei care au ‘reușit’ să ‘penetreze’ au fost ‘excepțiile’.

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


%d bloggers like this: