Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.
În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare. Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei. Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.
Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă. De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.
Am să fac o paranteză. Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii. Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă. Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie. Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea. Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.
Să revenim la momentul prezent.
Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’. Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.
Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.
Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă. Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față. Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.
Aici am nevoie să mai fac o paranteză. Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin. Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei. Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.
Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’. Pe Putin. Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…
Înapoi la explicații.
Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați. Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu. Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.
‘Ce, noi suntem mai proști?!? Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’
Ei bine, până aici a fost simplu. Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor. ‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…
Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’. Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară. Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.
Niște indivizi unidimensionali. Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia. Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.
Eu sunt interesat de altceva.
Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’. Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.
Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.
Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…
‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină! Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!
În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție. Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….
Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?
Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov? Asta ne dorim?!?
Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.
Doar că pe pielea noastră! Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult. În viitorul cât se poate de apropiat!
„Lipsa de încredere”. Așa explică cei mai mulți dintre comentatori situația în care ne aflăm.
De la prezența scăzută în centrele de vot pănă la absența din cabinetele de vaccinare.
Unii merg chiar mai departe.
Se ascunde pe undeva și ideea că dorința de a sfida puterea e atât de mare încât ‘țara’ ar fi dispusă să-și asume niște riscuri enorme în încercarea ei de a pălmui puterea… adică ar fi gata să se sinucidă pentru șansa de a da o palmă (morală?!?) ‘puterii’…
Recentul ‘asalt’ către punctele de vaccinare – după ce oamenii s-au cam lămurit că ‘se moare’ din chestia asta, sugerează altceva.
Că lipsa de încredere și dorința de a sfida puterea sunt doar ‘materia primă’ pentru cele ce se întamplă. În jurul nostru și cu noi.
‘Materie primă’ ‘răstălmăcită’ și ‘reambalată’ de specialiștii marketingului politic. De artiști ai poporului în domeniul pescuitului în ape tulburi. De către oameni cât se poate de bine pregătiți în domeniul sucirii minților.
De unde provine această neîncredere?
Din trecut! Din trecutul mereu redigerat. Din trecutul readus la zi și făcut să corespundă intereselor celor care rescriu istoria. Refăcut să corespundă intereselor celor care vor să învingă cu orice preț.
Să vă dau un exemplu.
Ion Antonescu. Rezultate bune pe câmpul de luptă în primul război mondial. Evoluție relativ ternă până în 1940. Preia puterea într-un context determinat de o altă ‘efervescentă’ rescriere a trecutului. Rebeliunea legionară desfășurată în cadrul mai larg reprezentat de nazismul revanșard. Devine personaj ‘controversat’ după ce este ucis fără prea multă ‘eleganță’ la sfârșitul războiului. De către comuniștii care se apucaseră deja să rescrie istoria.
Rolul jucat de Antonescu în istoria Romaniei a fost interpretat în fel și chip. În funcție, bineînțeles, de punctul de vedere adoptat de fiecare dintre comentatori. Mă voi referi la un episod asupra căruia ar trebui să existe unanimitate. În măsura în care ne considerăm oameni normali.
Că ‘operațiunea’ a implicat ‘eradicarea’ – prin ucidere pe loc sau deportare, a unei întregi comunități, că aproximativ 90 000 de oameni și-au văzut destinul frânt – mai brusc sau mai chinuitor… astea sunt ‘amănunte’ ale istoriei. Groaznice, bineînțeles!
Dar și mai groaznic este faptul că toată această ‘nefăcută’ a fost provocată de ‘cheremul’ unui om, într-un context istoric care a permis acestui ‘cherem’ să aibe consecințe. Intr-un context social care a permis ca astfel de ‘oameni’ să ajungă la butoanele puterii și să le apese după cum au avut ei chef!
Istoria, varianta ‘faptică’, a consemnat toate acestea. Atât acțiunile lui Antonescu cât și contextul socio-istoric în care Antonescu a adoptat deciziile puse în practică de către cei aflați în subordinea sa.
Și atunci? Cum pot fi explicate acțiunile celor care îi fac statuie lui Antonescu? Acum! La foarte puține zeci de ani după ce un alt dictator a fost înlăturat de la putere. Cu la fel de puțină eleganță…
Pot înțelege orice discuție savantă despre ce a însemnat prezența României într-o tabără sau alta. Cu câte zile s-ar fi prelungit/scurtat războiul dacă… Ce s-ar fi întâmplat cu România în condițiile în care….
Nu pot înțelege miopia celor care relativizeaza crimele. Care aruncă punți peste ceva care nu poate fi trecut cu vederea.
Nu pot înțelege miopia celor care încearcă să ne convingă de eroismul lui Antonescu. O fi fost el erou în primul război mondial. O fi făcut lucruri bune și în timpul celui de-ai doilea. Dar tot criminal rămâne! Indiferent de cât de multe lucruri bune ai făcut, odată ce ai omorât oameni pentru că așa ai voit tu… toate lucrurile alea bune se șterg cu buretele. Și ești trecut în registrul criminalilor!
La fel, nu pot înțelege miopia celor care fac uitate crimele lui Ceaușescu. OK, o fi ordonat el construirea a nu știu câte blocuri. Și industrializarea Romaniei. Dar a ordonat și transformarea mamelor noastre în … mame eroine! Zeci de mii de femei au murit din cauză că el – și cei care l-au ajutat să-și facă mendrele, n-au înțeles motivele pentru care ‘supușii’ săi nu mai voiau să facă copii. Lipsa de speranță care începuse să ne taie nu doar elanul…
Ei bine, lipsa de încredere în autorități se explică, în primul rând, prin acțiunea acestor ‘comentatori’. Oamenii obișnuiți, de la strungari până la savanții care nu sunt istorici, sau sociologi, nu sunt preocupați de ‘teoria autorității’. De ‘științele politice’. Pe ei îi interesează viața de zi cu zi. Sunt interesați de modul în care se desfășoară interacțiunea zilnică dintre ei. Interacțiune influențată – vrem, nu vrem, de politică.
Această interacțiune – atât cea dintre oameni cât și cea dintre oameni și politicieni, nu are cum să decurgă firesc dacă ‘atmosfera’ este ‘încărcată’. Interacțiunea dintre oameni va fi profund alterată de fiecare dată când cineva face apologia dictaturii. Atunci când cineva justifică ‘cheremul’. Orice justificare de tipul ‘da, dar a făcut și lucruri bune’ distorsionează malign modul în care sunt luate deciziile care determină interacțiunile din cadrul societății unde apare genul ăsta de justificări.
Bineînțeles că ‘a făcut și lucruri bune’! Dacă ar fi ‘scuipat pe jos’ din prima nu l-ar fi băgat nimeni în seamă! E plină lumea de dictatori care ar face și mai multe nenorociri doar că aștia n-or să fie niciodată în stare să ajungă la putere. Tocmai pentru că nu au făcut suficiente lucruri bune încât să devină credibili!
Nici unul ‘fățarnicii’ care au ajuns vreodată la putere nu s-ar fi putut cățăra acolo fără ca două condiții să fi fost îndeplinite simultan. ‘Talpa țării’ să fi fost atât de nemulțumită încât să fi fost dispusă să renunțe la ‘bun simț’. Legăturile informale dintre oameni să fi fost poluate de suficient de multă ‘relativitate morală’. Relativitatea morală fiind cea care distruge respectul dintre membrii societății!
Iar primul dintre promotorii ‘relativității morale’ a fost Marx. Da, Karl Marx. El a fost cel care a instituționalizat – adică a ‘normalizat’, lupta de clasă! El a fost cel care a împărțit lumea între buni – ‘ai noștri’, și ‘răi’. Adică ‘ceilalți’.
‘Bă, ejti nebun? Toate religiile se bazează pe chestia asta!!! Pe diferența dintre ei și noi. Pe diferența dintre creștini și pagâni, în cazul ‘nostru’.’
Păi da, numai că scopul creștinilor – a credincioșilor, în general, este să facă prozeliți! Să-i ‘salveze’ pe ceilalți. Contribuind astfel la îndeplinirea voinței divine…Așa cum o înțeleg ei, dar asta e altă discuție. Că unii credincioși au făcut – și nu de puține ori, exces de zel… adică au ‘botezat cu sabia’… asta e altceva. Tot o crimă, bineînțeles, dar, cel puțin teoretic, făcută cu bună-credință. Este vorba tot de relativitate morala, doar că pusă în practică individual.
Marx a dus lucrurile la un alt nivel. Le-a transformat din punct de vedere calitativ. Adică, pentru a folosi terminologia lui, a transformat cantitatea in calitate. A transformat ura de clasă în virtute! A adus argumente de natură filozofică ‘necesității’ de a-l distruge pe celălalt!
Dacă Nietzsche a dat voie (Supra)omului să facă ce vrea, Marx i-a spus ideologului că ceea ce face el este de natură ‘legică’. Pur și simplu, a scos lupta de clasă deasupra conflictului dintre bine și rău.
Cel care îmbracă camașa luptei de clasă – roșie, brună, neagră, n-are nici o importanță, nu mai este nevoit facă apel la conștiința proprie pentru a determina dacă un lucru este bun sau rău. Ba chiar nici nu mai are voie! Tot ce îi mai rămâne de făcut este să aplice, fără nici un fel de milă sau ezitare, preceptele taberei din care face parte. Să folosească orice mijloace pentru a se asigura că aceste precepte sunt respectate. De toată lumea!
‘Cum a reușit Marx să facă chestia asta? Și cum adica nu contează culoarea cămășii?’
Simplu. Marx a pretins – și discipolii săi au acceptat pe nemestecate, tocmai din cauza nemulțumirii care i-a făcut receptivi la ideile lui, că materialismul pe care îl propovăduia el – materialismul dialectic, duce la niște concluzii inevitabile. În realitate, Marx a făcut o mezalianță oribilă. A plecat de la ideea lui Hegel că lupta dintre contrarii conduce la apariția adevărului și a omis să țină cont de câteva lucruri. Da, lupta dintre contrarii duce – mai devreme sau mai târziu, la aflarea adevărului. Doar că unii dintre ‘combatanți’ s-ar putea să nu mai fie acolo. Nu doar că să nu se bucure de acel adevăr ci să nu se mai bucure deloc. Să moară! Hegel vorbea despre lupta de idei. Despre dialogul dintre cei care au păreri opuse și care – schimbând idei, informații și chiar emoții, încearcă să se convingă unii pe ceilalți. Marx a luat-o ad litteram. Luptătorii săi au pus creioanele jos și au pus mâna pe furci. Pe topoare… fiecare pe ce a avut acasă…
De fapt, Marx a fost un precursor al Darwinismului social… Dacă o clasă reușeste să pună șaua pe toate celelalte… și să rămână acolo… înseamnă că așa trebuie să stea lucrurile!
‘Alo!!! ai luat-o rău la vale! Marx vorbea despre dreptul – și datoria, clasei muncitoare de a-și lua soarta în mâinile proprii și tu vorbești despre „o clasă”? Orice clasă?!?’
Te-ai prins!… În sfărșit…
Păi ce, ăilalți sunt mai proști?
Dacă Marx i-a împins pe muncitori – mă rog, pe cei care pretind că vorbesc în numele muncitorilor, să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile, ceilalți – adică cei care s-au simțit atacați, erau să stea pe fund? Cu mâine încrucișate? Eventual la spate? Când vezi pe cineva că ‘inventează’ o armă nouă – și o folosește impotriva ta, ai fi prost să nu adaptezi genul ăla de armă la nevoile tale, nu?
Ce mai contează că ajungem la MAD… mutual assured distruction… citiți aici dacă nu știți ce înseamnă chestia asta.
Problema fiind că lupta dusă pe tărâm ideologic pare a fi mai ‘sigură’ decât duelul cu rachete nucleare. Am priceput relativ repede consecințele unui război atomic dar încă n-am înțeles că producerea, la comandă, de realități alternative ne împinge tot în prăpastie.
Nu cred că Marx ar fi fost de acord cu măcelurile lui Stalin. Nu pentru că ar fi fost mai ‘pudic’ decât Stalin… Doar mai deștept. Marx știa deja că toate imperiile, trecute și viitoare, se prăbușesc. Mai devreme sau mai târziu… dar tot în jos. Și, că tot am început cu Ion Antonescu – care n-ar fi ajuns niciodată la putere fără ‘excesele’ oribile comise de Garda de Fier, sunt curios ce gândea A.C. Cuza – ideologul Gărzii de Fier, despre consecințele punerii în practică a ideilor sale. A.C. Cuza era încă în viață atunci când comuniștii începuseră să preia puterea în România. Și, pentru că ‘corb la corb nu scoate ochii’, a murit în arest la domiciliu…
Și cum rămâne cu ‘încrederea’?
Păi ce încredere, în orice, să mai aibe ‘românul’?
Și cum să aibe ‘românul’ încredere în ‘vaccin’ după toată publicitatea de care s-a bucurat, pe toate canalele media, doamna aia care-și plimba găina pe Magheru? Doamna aia s-a vaccinat? Foarte bine a făcut! Doar că televiziunile mondene inveteraseră deja ideea că cineva care plimbă o găină în lesă pe Magheru poate să ne dea lecții despre cum să ne îmbrăcăm! Acum îl întreabă pe Dan Bittman ce părere are el despre Covid…
Cum să mai aibe cineva încredere, în orice, după ce este martor la modul în care sunt vehiculate ideile în contemporanul românesc?
Dialogul a fost transformat în război mediatic. Argumentele de natură faptică sunt anulate prin oferirea de ‘realități alternative’. Încercarea de a convinge a fost înlocuită cu inducerea unei stări de nesiguranță.
Însăși limba română – adică unealta cu ajutorul căreia încercăm să comunicăm, a fost schilodită! ‘A fost adoptată o hotărâre politică’ a ajuns să însemne ‘hotătârea a fost luată ținând cont de interesul partidului’. Politica, în sine, nu mai are ca scop supraviețuirea/bunăstarea polisului. Adică a cetății. A locului unde trăim cu toții. Politica a devenit, pur și simplu, un pseudonim pentru arta de a trage spuza pe turta proprie.
Cei dispuși să vadă doar ce vor ei ar putea percepe acest text ca pe un fel de capitulare. ‘Asta e, ati câștigat, nu mai este nimic de făcut’.
Nu m-aș grăbi. Nu mă consider vre-un guru. Nu cred că sunt mai deștept decât tot restul lumii. Dacă m-am prins eu, sigur mai sunt încă mulți alții. Faptul că nu vorbește încă suficient de multă lume nu înseamnă că procesul nu a început deja.
Și. vorba unui foarte bun prieten, „oare ce o să se întâmple în sufletele celor care vor înțelege, la un moment dat, ce efect au avut ‘minciunile lor nevinovate’?”
Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea. Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!
O mână spală pe alta. Și amândouă îngroașă obrazul…
Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta? Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia? Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție. Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui! De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive. Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase. Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’. Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit. Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci? Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor. Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală… Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă. Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat. Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz. Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’. Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă! N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși.. Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său? In cabina de vot e mai simplu. Ești singur. Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână. În cabina de vot ești Dumnezeu!
Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.
Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.
Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat. CTP a răspuns la rândul său. Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei… Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.
Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea. Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…
Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?
Câtă dreptate poate avea omul ăsta… Alegerile alea au fost cu adevarat libere! ‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’… Foarte corect! Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….
Cică ‘ridendo castigat mores’… Poate… În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…
Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă… Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.
Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….
Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.
Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.
Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.
O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate. După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.
Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.
Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț. Sau nu s-au mai spălat. Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că… Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…
Și când o să dispară clorul din apă?
Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,… Când s-o termina de topit zăpada asta….
Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse. Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…
Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.
Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.
Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.
Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…
Și-atunci?
Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?
Dar care ar fi variantele?
Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea. Să vorbesc românește?!? Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă. Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice. Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele… Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.
Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate… Cu ce bani? Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile. Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…
Ne-nvârtim într-un cerc vicios? Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice? Pentru ca nu mai avem încredere? În nimic și în nimeni?
Și-atunci ce facem? Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație. Ne lăsăm să murim de sete?
Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…
O mai ținem mult? Nu ni s-a facut sete încă? Sau măcar un pic de scărbă? De noi înșine?
Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?
Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?
Cineva cade în puțul liftului, moare singură după ce timp de trei ore a strigat zadarnic după ajutor iar amintirea ei ajunge să fie considerată ‘una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei’?
Păi nu ne merităm soarta?
Și ziarele pe care le cumpărăm?
nicichiarasa 