Archives for category: Hazard moral

Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.

După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.

Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.

De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?

M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!

L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.

Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.

Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.

Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?

Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!

Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.

Și ce mi-a venit tocmai acum?

Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.

De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…

Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!

Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.

Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.

Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?

Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!

Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!

Ai grijă. E soarta ta în joc.

„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”

Așa ne învată înțelepciunea populară…

Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.

Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.

Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat.
CTP a răspuns la rândul său.
Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei…
Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.

Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea.
Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…

Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

https://kmkz.ro/de-ras/daca-vreti-sa-va-invatati-pisica-sa-latre-asta-e-poza-pe-care-trebuie-sa-i-o-aratati

Cică ‘ridendo castigat mores’…
Poate…
În orice caz, examinarea bancurilor care circulă într-un anumit spațiu cultural ne oferă o foarte exactă masură a preocupărilor celor care viețuiesc pe acel tăram. Mioritic, în acest caz…

Bucureștiul dârdâie. Bine, doar o parte din el. Adică cei care n-au avut bani/nevoie să-și pună centrală până acum. Nu foarte tare, pentru că afară încă nu a venit iarna. Încă…
Bucureștiul se sufocă. Pentru că transportul în comun nu funcționează suficient de bine încât să fie atrăgător pentru suficient de mulți dintre cei care au de mers de colo-colo. Iar aceștia sunt foarte mulți și pentru că școlile/grădinițele/creșele bune sunt puține. Adică la distanță mare față de cei care au nevoie de ele.

Iar beneficiarii acestor minunate condiții de trai se chinuie să-și învețe pisicile să latre….

Luați-vă bre un câine!!!

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Cineva, probabil taică-miu, a uitat televizorul deschis în sufragerie.
Când am trecut pe acolo, am observat chestia de mai sus, cu majuscule, defilând pe ‘burtieră’.
Am schimbat imediat postul!
Televizorul, fără să fie chiar nou, merge perfect.
Ce rost are să risc?
Dacă, prin excepție, de data asta chiar au dreptate?
El ce vină are?

Și de ce ar trebui să mătur eu cioburile?
Doar pentru că unii au crezut că, de data asta, ‘Or să se țină de cuvânt! Uite ce program bun au!’?!?

“Una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei este legata de un hotel celebru in orasul de pe malurile Dambovitei. Dupa cum ati ghicit este vorba despre hotelul Cismigiu, despre care se spune ca ar fi bantuit de o tanara domnisoara!”

Pe bune?!?

Cineva cade în puțul liftului, moare singură după ce timp de trei ore a strigat zadarnic după ajutor iar amintirea ei ajunge să fie considerată ‘una dintre cele mai savuroase legende urbane ale Capitalei’?

Păi nu ne merităm soarta?
Și ziarele pe care le cumpărăm?

Simona Halep a mai mancat bataie intr-o finala.
Si a ramas tot pe locul 2. Din lume, dar ce mai conteaza chestia asta…

Simona-Halep-winner-at-Madrid

Sa vrei locul 1 e firesc.
Sa faci misto de locul 2… depinde…
N-am sa ma lansez in considerente de tipul ‘se vedea pe ea ca nu s-a straduit destul’. Nu ma pricep la tenis suficient de bine pentru a face judecati de tipul asta. Ba, mai mult, mi s-a parut ca Simona chiar s-a ofticat de cateva ori. Adica a vrut dar nu a putut. Sau nu i-a iesit.
A blama pe cel ajuns pe locul doi mi se pare interesant din alt punct de vedere. Toti avem o oarecare cantitate de invidie. Unii o recunoastem, altii nu. Nici macar in sinea noastra.
Cateodata aceasta invidie, mai ales cea ‘involuntara’, se manifesta oarecum pervers. Sub forma de dispret.
Nu-l putem dispretui pe cel de pe locul 1.
Nu are rost sa-l dispretuim pe cel de pe locul 10.
Dar fraierul ala care iese tot timpul pe 2… De ce sa nu facem misto de el pentru ca nu a fost in stare sa atinga o tinta pe care noi nici macar n-am fost in stare sa o visam?
Si ne dispretuim pentru asta dar nu avem curajul sa recunoastem… nici macar in sinea noastra…

Actualele contorsiuni din viata politica romaneasca par a fi desprinse dintr-o culegere de proverbe.

La loc de cinste fiind, bineinteles, cel din titlu!

Numai ca proverbul asta, cel putin pentru mine, este mai degraba o invitatie la meditatie decat un indemn.

‘Cat de important trebuie sa fie pentru tine sa treci puntea aia daca accepti perspectiva de a ramane, odata ajuns dincolo, brat la brat cu Uciga-l Toaca? Ca doar nu-ti inchipui ca dupa ce te va fi trecut puntea iti va spune “pa si-un praz verde”…’

hot sau prost

Corupție există în toată lumea asta și la nivele de o mie de ori mai mari, nu la nivele de cârnat. Eu, între un hoț și un prost, prefer hoțul. După hoț mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic”, a mai spus Țiriac.

Încercând să înțeleg ceva din cuvintele lui, am ajuns la concluzia că singura ‘traducere’ plauzibilă ar fi că un hoț are mai multe șanse de a lăsa ceva moștenire urmașilor decât are un prost.

Analizând la rece, este evident ca are dreptate.

Să facem un pas mai departe.

Să presupunem ca avem o societate constituită doar din proști și din hoți.
Foarte repede întreaga avuție ar ajunge în posesia hoților iar proștii ar începe să moară efectiv de foame – prin definiție, hoților nu le pasă ce se întâmplă cu cei din jurul lor.
După care hoții vor fi nevoiți să se fure între ei – pentru că proștii se vor fi terminat iar hoții, tot prin definiție, nu se pricep să muncească.

Se pare că o societate constituită doar din proști și din hoți nu poate supraviețui prea multă vreme, nu-i așa?

De fapt, hoții și proștii suntem chiar noi.

Sau, mai exact, cei mai mulți dintre noi suntem atât hoți cât și proști în timp ce foarte puțini dintre noi sunt la cele doua extreme. Unii atât de proști încât stau prin azile iar alții au furat atât de mult încât stau prin pușcării. Iar faptul că mulți dintre cei din pușcării au reușit să ‘salveze’ o parte din pradă este cea mai bună dovadă că noi, aștia care producem mai mult decât furăm, suntem într-adevăr proști.

De ce spun că suntem și hoți?

Să nu-mi spuneți că nu ați adus niciodată acasă, de la ‘scârbici’, măcar un top de hârtie. Sau o cutie cu agrafe de birou. „Nu avea ăla mic pe ce să scrie și era închis la librărie”. Sau, cei care aveți firme, că nu ați trecut ‘la cheltuieli’ măcar un rezervor de benzină sau o masă cu prietenii.

Explicații există cu duiumul. Explicații și nu ‘scuze’.

Pentru ca membrii unei populații să dezvolte atât de mult respect reciproc încât să nu mai fure unul de la altul (adică să nu mai încerce să se fraierească unul pe celălalt) este nevoie ca acea populație să petreacă o suficient de lungă perioadă de timp în condiții de relativă stabilitate socială. Adică este nevoie ca lucrurile să se ‘așeze’.

Ceea ce nu s-a prea întâmplat în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Adică mai ales în exteriorul arcului Carpatic.
Nu este deloc întâmplător că la câmpie ‘moravurile’ sunt mult mai ‘laxe’ decât dincolo de Carpați sau decât în depresiunile dintre munți – acolo unde cooperativizarea agriculturii nu a ‘desăvârșit’ procesul început de Mihai prin legarea țăranilor de glie iar apoi ‘continuat’ de fanarioți și de arendași.
Idea este că Ardealul, în întregimea lui, a avut parte de o evoluție mai mult sau mai puțin echivalentă ce cea a Europei Centrale iar populația din depresiunile montane a fost ‘constrânsă’ de geografie să coopereze pe când cei de la câmpie au fost, efectiv, în bataia vântului.
Ardelenii au avut la dispoziție, la fel ca restul Europei, întreg Evul Mediu pentru a se maturiza din punct de vedere social astfel încât au putut intra în capitalism ‘cu lecțiile făcute’. Nu atât de bine făcute precum vecinii noștri din vestul Europei – cu cât înaintăm spre Atlantic cu atât populațiile au avut parte de mai multă stabilitate, istorică și socială, dar în orice caz mult mai pregătiți decât țăranii din Muntenia și din Moldova.

Iar capitalismul, pentru a funcționa, are nevoie, în primul rând, de respect. Fiind despre ducerea la bună îndeplinire a unor contracte, capitalismul pleacă de la premiza că părțile contractante chiar intenționeză, cu bună credință, să facă ce au promis.
Adică ceea ce se întâmplă, firesc, între membrii unei populații mature din punct de vedere social. Care a stat suficient de mult ‘împreună’ încât să aibe timp să îi scoată pe ‘hoți’ la periferia vieții sociale.

Exact contrariul a ceea ce s-a întâmplat ‘la câmpie’ în Moldova și în Muntenia. Acolo unde mai întăi s-au perindat nenumarate valuri de popoare migratoare iar apoi istoria s-a comprimat brusc. Dacă în vestul Europei evoluția sociala a trecut prin faza cavalerismului – atunci când regele era doar primul dintre egali, iar abia apoi a ajuns – și asta doar în anumite locuri, la absolutismul monarhic, în Câmpia Romană am avut de-a face, de la inceput, cu un ‘absolutism avant la lettre’. Ștefan însuși era descris ca ‘aprig la mânie și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat’. Iar Vlad a ajuns să fie numit ‘Dracul’. Ce vreți mai absolut de-atât?
În situația asta ‘supușii’, care nu aveau alt exemplu la îndemână, s-au comportat ‘în oglindă’. Boierii îi oprimau pe țărani și complotau împotriva domnitorilor iar țăranii îi furau pe boieri și se fraiereau între ei. Lucrurile s-au agravat și mai tare, evident, după ce Mihai a introdus iobagia și după ce Înalta Poartă – devenită putere suzerana, a început să plece urechea la pârile boierilor. De unde să se mai nască vre-un respect reciproc între cei care trebuiau să supraviețuiască în condițiile astea?
Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici măcar în a doua jumatate a secolului XIX, după abolirea iobagiei și după dezrobirea țiganilor. Apariția arendașilor – care îi furau atât pe boieri cât și pe țărani, a anulat progresul făcut prin dezlegarea țăranilor de glie. Aceștia au continuat să fure pentru a supraviețui, clasa avută nu a reușit să dezvolte un cult al contractului iar amandouă categoriile sociale au continuat să considere statul ca pe ceva impus din ‘exteriorul’ firescului. Cu atat mai mult cu cât până la Războiul de Independență chiar așa era iar după ce a fost adus Carol I a durat o vreme până când dinastia a fost ‘asimilată’. Să adăugăm la acest tablou întârzierea dezvoltării îndustriale – muncitorii calificați tind să se respecte între ei, și imaginea începe să capete contur.
Lucrurile au fost ‘desăvârșite’ de impunerea comunismului de către sovietici.
A fost adus din afară iar asta a contribuit la sentimentul că statul este ceva exterior societății. Adică atunci când ai o problemă cu ‘vecinul’ o rezolvi cum poți, de unul singur, fără să-ți treacă prin cap să apelezi la lege sau să te raportezi la oarecari drepturi. De unde și obiceiul de a da ‘șpagă’. Precum și vestilele zicale „hoțul neprins, negustor cinstit” și „legea e o barieră pe sub care trec câinii, pe care o sar caii și în dreptul căreia se opresc boii”.
Numai că lucrurile nu s-au oprit aici.
Prin introducerea ‘cooperativizării’ – nu doar a agriculturii,  comunismul a mai distrus o cale prin care oamenii ar fi putut să genereze respect mutual. Când proprietatea devine ‘a nimănui’ – să nu uităm că nimeni nu avea nici un fel de respect pentru stat – atunci lucrurile se duc rău la vale. Țăranii furau de la câmp pentru a supraviețui iar muncitorii luau din fabrici ce nu găseau prin magazinele golite de ineficiența sistemului centralizat de luare a deciziilor.

Pe vremea aia nu se putea vorbi despre proști și despre hoți ca fiind doua categorii distincte. Doar cei foarte proști, sau naivi, nu furau. Sau exagerau cu furatul și erau prinși…
Ceilalți, hoții de rând, eram doar atât de proști încât să ne resemnăm la gândul că lucrurile vor merge așa la nesfărșit. Și încă nu ne-am revenit după surpriza din ’89.

Pentru a înțelege ce se întâmplă acum trebuie să ne aducem aminte că nu s-au împlinit încă 30 de ani de la schimbarea de regim. Prea puțin timp pentru o schimbare atat de drastică de mentalitate.

Mai ales în condițiile în care o parte semnificativă din ‘pătura suprapusă’ ‘achiesează’ la ‘să nu mă întrebi cum am făcut primul milion’, îi preferă pe hoți și îi disprețuieste pe proști.
Sau vorbeste despre corupție doar atunci când le aduce aminte străinilor că o parte dintre ei s-au comportat aici altfel decât ni se spune de către guvernele lor că ar trebui să ne comportăm noi.

Numai că e o șmecherie cu bariera aia. Boii nu se opresc chiar de proști. Fiind mai încetuci – munca obosește, ce să-i faci, au avut timp să observe că mare parte dintre căinii care se strecoară pe dedesupt și dintre caii care sar pe deasupra sunt spulberați de trenul istoriei.

boii la bariera

%d bloggers like this: