Am aflat de pe FB că Iulia Marin – o ziaristă de 32 de ani, nu mai este printre noi. Goagal și… ajung la un articol care descrie cariera ei de jurnalist. Pasiunea cu care își făcea meseria. Pasiunea cu care încerca să aducă informații relevante la cunoștinta cititorilor. A ‘consumatorilor de presă’. Și lupta Iuliei cu depresia.
La finalul articolului am fost îndemnat să continui. Să citesc în continuare. Să mă informez despre celelalte subiecte importante ale zilei.
Simt cum mă apucă depresia! Și un fel de furie pasiv-agresivă. Oare oamenii aștia nu-și dau seama că își taie singuri craca de sub picioare? OK, deocamdată au reușit să ne fure nouă valiza… și se fâțâie mândri cu ea prin oraș… Dar cât o să mai dureze chestia asta? Poate că om fi noi mulți dar proști… numai că foamea e cel mai bun profesor.
De la un moment dat încolo tot o să ne dăm seama că om fi noi proști… dar suntem mulți!
„Despre morți, doar adevărul” Așa m-a învățat unul dintre preoții care m-au botezat. Vreo 50 de ani după aceea, cu puțină vreme înainte ca el însuși să devină ‘subiect de discuții’.
Nu i s-a bătătorit bine pământul pe mormânt și ‘adevărul’ despre Șora a început să iasă la iveală.
Cred ca ce deranjează cel mai tare la genul ăsta de oameni – adică la ‘Șora’, este ‘răzgândirea’ lor. Și amănuntul că răzgândirea lor a avut succes la public…
Imaginați-vă un Iliescu ieșit pe post și declarând că, de fapt, capitalismul de piață liberă și democrația autentică sunt, în practica de zi cu zi, mult mai bune decât ‘despotismul luminat’. Chestia aia pe care a încercat el sa o pună ‘în opera’. Înaintea lui Putin dar asta e altă discuție.
Avem într-adevar nevoie de ‘consistență’. De ‘consistency’… dar n-am gasit altă ‘traducere’. Avem atât de mare nevoie de consistență încât uităm de lecția fiului risipitor. Și de faptul că dumnezeu îl iubește mai mult pe păcătosul întors în turma decât pe neprihănitul care n-a avut vreodată ocazia să păcătuiască. Care, de fapt, nu a putut să greșească. Care nu a reușit să-și înțeleagă greșeala, să și-o recunoască – măcar în sinea lui, ca apoi să facă un minim efort pentru a îndrepta ceva din ea.
Revenind la ‘moș Tăgârță’, spuneau unii la TV ca el a ‘înființat’ Biblioteca pentru Toti. Dacă e adevărat, tipul ăsta a facut mai mult pentru cultura română decât 95% din așa considerații intelectuali mioritici.
Cercetând internetul, aflu că Șora doar a reînființat BpT. Uite că „țuțărul Anei Pauker” făcuse ceva bun încă de pe vremea comunismului.
Și atunci? Cum rămâne cu adevărul? La ce mai folosește spunerea lui?
Spunerea unui lucru… are niște consecințe. Nu neapărat ‘consistente’ cu scopurile vorbitorului. Adevărul devine adevărat doar odată cu acceptarea lui ca atare de către ascultător.
Spunerea unui adevăr ‘adevărat’ are ca consecință lămurirea lucrurilor. Rostirea unor jumătăți de adevăruri, înghițite pe nemestecate de către ascultători pentru că se potrivesc cu credințele împământenite deja în mințile acestora, reușește să întrețină – cel puțin pe termen scurt, ‘ceața’. Face în așa fel încât situația să rămână favorabilă pescuitorilor în ape tulburi.
Ăsta fiind motivul pentru care ‘răzgândiții’ sunt blamați atât de intens. Toți cei cărora le convine situația actuală sunt îngroziți de idea că s-ar mai putea răzgândi și alții. Subiectul ‘răzgândirii’ lor nici măcar nu contează! Actul răzgândirii, în sine, este obiectul anatemei! Idea că ‘publicul’ ar putea gândi… fiecare cu/de capul lui…
Chestia asta provoacă frisoane. De la dictatori până influenceri! Tuturor celor care își arogă misiunea de a gândi pentru ceilalți.
Și totuși. De ce „despre morți, doar adevărul”?!? De ce nu e suficient ‘despre morți, numai de bine’?
Morții nu se mai pot apăra. Nu mai pot minți în numele lor. Dar noi putem.
Noi suntem singurii care mai putem. Minți. Și, în același timp, noi suntem singurii care mai putem apăra adevărul. Adevărul care este în același timp al lor, al morților, și al nostru. Al nostru, cei care mai avem încă atât de mult de pierdut. Adică totul!
Care adevăr trebuie rostit, repetat și apărat tocmai pentru că altfel ‘întunericul ne va fi ispită’.
Abia am ieșit din 50 de ani de ‘întuneric’. Dinspre răsărit ne momește o altă ‘ispită’. Singura noastră șansă este ca din ce în ce mai mulți dintre noi să se ‘răzgândească’. Să înțeleagă că fiecare dintre noi e supus greșelii și că e OK să revii la calea cea dreaptă.
Și mai trebuie ceva. Trebuie să învățăm, cu toții, să ‘iertăm greșiților noștri’! Să învățăm, cu toții, să prețuim răzgândirea.
Sunt câte unii convinși că ‘și-a căutat-o cu lumânarea’. Că ‘și ea e de vină. De ce-a ieșit pe stradă cu fusta până-n cur?’ ‘Și acuma, dacă tot a început ăla s-o violeze, de ce nu stă dracului liniștită? Să termine ăla odată ca să putem și noi să ne întoarcem la ale noastre!’
Ăștia or fi sănătoși la cap? Până unde poți întinde conceptul de ‘realPolitick’?!?
Ce trebuie să se întâmple ca să-ți dai seama că și mama/soția/fiica ta ar putea ajunge în aceiași situație? Cu atât mai abitir dacă tu îi încurajezi, oricât de indirect, pe violatori! Indiferent de câte năframe o pui tu să poarte.
Am vrut să las următorul text pe post de comentariu. Site-ul respectiv nu acceptă păreri. Așa că am promovat comentariul la rang de postare.
Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?
Da și nu.
Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.
Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”
Să revenim la diferența dintre cele două de legi.
Da. Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’ Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.
Nu. Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei. Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii. Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă. Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.
Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre. Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.
Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.
Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.
Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.
Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta…. Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….
Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative. Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim. Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…
Relative la noi, care putem să le facem mai bune. Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu. După vrerea realității…
În teorie, o teză de doctorat trebuie să aducă ceva nou în domeniu. Nou și interesant…
Asta fiind diferența dintre licențiat, master și doctor.
Lucrarea de licență dovedește o oarecare familiaritate cu domeniul. Că ai ceva idee despre ce ce se vorbește în jurul tău.
Dizertația de masterat dovedește că ești confortabil în mediul respectiv. Că înțelegi tot ce se vorbește pe acolo. Că încă nu ai mare lucru de spus dar ca nu mai poți fi ‘aburit’ în acea materie.
Teza de doctorat este ‘prima luare de cuvânt’. Ai gasit ceva ‘nou’, ai stat de vorba cu un ‘îndrumator’ și acesta a determinat că ‘pietricica’ pe care ai găsit-o tu merită să fie prezentată celorlalți membri titulari ai comunității de oameni preocupați de respectivul domeniu al cunoașterii.
Nu prea seamană cu ce se întâmplă pe la noi? Și prin alte părți?
Există nu știu câte teze de doctorat despre diferența dintre teorie și practică….
Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.
În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare. Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei. Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.
Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă. De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.
Am să fac o paranteză. Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii. Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă. Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie. Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea. Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.
Să revenim la momentul prezent.
Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’. Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.
Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.
Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă. Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față. Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.
Aici am nevoie să mai fac o paranteză. Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin. Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei. Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.
Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’. Pe Putin. Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…
Înapoi la explicații.
Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați. Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu. Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.
‘Ce, noi suntem mai proști?!? Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’
Ei bine, până aici a fost simplu. Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor. ‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…
Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’. Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară. Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.
Niște indivizi unidimensionali. Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia. Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.
Eu sunt interesat de altceva.
Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’. Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.
Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.
Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…
‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină! Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!
În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție. Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….
Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?
Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov? Asta ne dorim?!?
Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.
Doar că pe pielea noastră! Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult. În viitorul cât se poate de apropiat!
Putem negocia si cu stră-strănepoții lui Kim-Ir-Sen… Toate negocierile astea vor avea același rezultat!
Dacă vrem să rupem cercul vicios, dacă vrem să evităm apariția unor noi Putini/Stalini/Zedongi, trebuie să înțelegem că Putin este consecința modului în care am negociat, noi, cu Stalin. Că Xi este consecința modului în care noi am re-integrat China în lume. După ce am negociat acest lucru cu Mao Zedong.
Da, evident, orice război se încheie printr-o negociere. Da, Macron are dreptate. O Rusie umilita va fi un partener de negociere mai dificil decât o Rusie care va reuși să-și salveze ‘fața’. NB. Vorbim aici de Rusia, nu de Putin! Rusia trebuie să găsească o cale cât mai onorabilă de ieșire din această situație. Situație în care a fost pusă de Putin… Că Rusia va ieși din această situație împreună cu Putin… sau fără… asta e treaba Rusiei.
Treaba noastră este să ne asigurăm că Rusia care va fi ieșit din această situație nu va mai reprezenta un pericol pentru noi. Și asta nu pentru că Rusia va fi slabă! Ci pentru că noi ne vom fi organizat astfel încât să nu mai fim la mâna Rusiei. Sau la mâna oricui altcuiva.
Suntem suficient de multi si de diferiți – Europa, America de Nord, Japonia, Australia, încât să putem face față oricăror provocări. Dacă vom reuși să devenim un exemplu pentru restul lumii…
Doar că înainte de a deveni un exemplu cu adevărat demn de urmat, avem mare nevoie să facem curățenie în curtea din spate!
Foarte mulții, și din ce în ce mai puțin subtilii, apologeți Putiniști plasați în spațiul virtual de expresie românească îi scot vinovați pe ucraineni. Direct sau indirect.
Unul dintre argumentele folosite pentru a ne convinge pe noi, cititorii, ca Ucraina capătă ceea ce merită este nivelul ridicat de corupție din țara vecină.
Eu nu prea înțeleg cum vine chestia asta!
De ce trebuie distrusă o țară – adică dărâmată cu tunul, doar pentru că unii dintre locuitorii săi sunt corupți? Adică dau și iau șpagă?
Care este legătura dintre corupția din Ucraina și faptul că Putin și-a permis să ordone invadarea unei țări căreia statul Rus i-a garantat securitatea?
Dar să nu lăsăm lipsa mea de viziune să stea în calea lecției pe care o avem de învățat din cele ce se întâmplă în jurul nostru.
Dacă până și apologeții lui Putin au ajuns la concluzia asta, poate ar fi cazul să facem ceva pe chestia asta!
Pănă la urmă, este a doua oară când ‘Corupția Ucide’.
Foarte mulți internauți care se folosesc de limba română pentru a-și împărtăși gândurile au început să-și aducă aminte de istorie. De modul în care a fost răscroită după război geografia Europei de Est, de suprafețele adăugate Ucrainei și de modul în care am fost părăsiți – cu toții, dar în special noi, românii – în brațele comuniștilor moscoviți. Părăsiți de Occident… de Occidentul aflat acum în ‘putrefacție’. Concluzia? Ucrainenii și-o merită iar Occidentul este chiar mai vinovat decât Putin pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina. Pentru ce se întâmplă ACUM în Ucraina…
Hai să o luăm un pic altfel.
Chiar de la începutul celui de al doilea război mondial, Stalin – pentru o vreme cel mai bun tovaraș de drum al lui Hitler, a ocupat – de comun acord cu prietenul său mai sus menționat, jumătatea estică a Poloniei. Și o parte din Finlanda, dar aia e altă poveste. De la noi, din România, a ocupat jumătatea estică a Moldovei, Nordul Bucovinei și a dat cadou lui Horthy Ardealul de Nord-Vest. Stalin împreună cu aliatul său Hitler. Ucraina nici nu exista pe vremea aia!
La finalul războiului – între timp Hitler îl abandonase pe Stalin, ‘amantul părăsit’ a mai căpătat câteva ciosvârte. Sau, mai corect spus, a mai ocupat, prin rapt, alte câteva crâmpeie de moșie.
Pe care le-a atașat Ucrainei. Pentru că așa era geografia locului… Și Belarusului… dar nu dă bine să vorbim si de bucata aia…
Stalin ar fi putut, cei drept, proceda la fel cum a făcut cu Kaliningradul… doar că ar fi fost prea mare bătaia de cap administrativă… Pe lânga asta, Kaliningradul avea o importanță simbolică mult mai mare decât partea estică a Poloniei, estul Slovaciei, nordul Bucovinei și sudul Basarabiei – adică malul de nord al brațului Chilia… Ca să nu mai vorbim despre faptul că ‘enclava’ Kaliningrad făcuse parte din fostul agresor – Germania, pe când restul teritoriilor fuseseră, cel puțin teoretic, ‘eliberate’… Eliberate dar nu și lăsate să se întoarcă la țările de origine…
Cu alte cuvinte, Ucraina – bunicii celor care se apără acum de agresorii asmuțiți de Putin, s-a trezit cu niște teritorii atașate de ea, fără să fi avut ceva de spus pe tema asta.
O mare parte din populația acelor teritorii a fugit în țările de care aparținuseră până atunci iar o altă parte a fost trimisă în vilegiatura prin Siberia. În locul lor au fost aduși ‘imigranți’ ruși.
Acum, după ce lui Putin i s-a făcut frică – dacă le trece și rușilor prin cap să facă ce au făcut ucrainenii și tocmai erau să facă bielorușii, adică să scape de dictator, admiratorii lui Putin s-au apucat să le scoată pe nas ucrainenilor de astăzi, aflați sub asediu, trăsnăile criminale făcute de Stalin în urmă cu mai bine de 75 de ani.
Chiar n-am învățat nimic din istorie? Plecăm capul chiar înainte să ne fi arătat cineva vreo sabie? Sau ne lăsăm momiți de arginți, precum Iuda Iscariotul?
Povestea asta este menționată de fiecare dată când cineva vorbește, în prezența tatălui meu, despre ‘autoritatea publică’. De multe ori și atunci când el nu este de față…
1984. Fabrica de locomotive din cadrul ‘concernului’ 23 August avea o echipă de service în RDG. Echipa era ‘permanentă’, doar membrii ei se schimbau la fiecare 6 luni. Aveau și o mașină, un ARO, cu care se deplasau la diferitele depouri unde aveau de făcut reparații.
Pentru echipă fusese închiriat un apartament dintr-un bloc ‘ceaușist’ din Berlin – existau în tot lagărul comunist, iar mașina era parcată pe stradă. Prin primăvară, cei trei proaspăt sosiți din țară membri ai echipei ajung la concluzia că trebuie să schimbe uleiul din motorul ARO-ului.
Aici e momentul să fac câteva precizări. Cei trei erau mecanici. Fiecare dintre ei era capabil să schimbe uleiul dintr-un motor cu ochii închiși și cu o mână legată la spate. Pe vremea aia, și mai ales în țările ‘în curs de dezvoltare’, uleiul de motor se schimba în funcție de anotimp. Când era cald, era folosit un ulei ‘de vară’ – mai gros, iar când era frig, unul mai subțire. De iarnă… Uleiul ‘ars’ era folosit, ‘la țară’, pentru ‘vopsit’ garduri. Sau alte construcții din lemn. Ca să nu putrezească… Iar dacă nu aveai rude la țară – sau gard la casă, aruncai, pur și simplu, uleiul la canal. Cei pricepuți, care nu aveau nevoie să se ducă la ‘atelier’ pentru a schimba uleiul, trăgeau mașinile deasupra unui canal de scurgere – cu două roți pe trotuar, se băgau sub mașină, scoteau bușonul, lăsau uleiul să curgă, puneau bușonul la loc, turnau uleiul proaspăt în motor și apoi își vedeau de treaba lor.
Cei trei români proaspăt sosiți în RDG au adoptat aceiași strategie. Au pornit motorul, l-au lăsat să mergă vreo cinci minute ca să se încălzească uleiul, au tras mașina de-asupra unui canal, au băgat un carton sub ea, au scos niște scule din portbagaj și, înainte de a apuca să scoată bușonul, s-au trezit cu miliția pe cap. Care miliție fusese chemată de o ‘babă’. O pensionară care locuia la parterul blocului în fața căruia meștereau mecanicii noștrii. Cărei pensionare i se păruse că cei trei erau angajați într-o activitate ‘dubioasă’. Milițienii veniți la fața locului le-au explicat celor trei meșteri că în RDG era interzis să repari mașini pe stradă și că dacă ar fi apucat să arunce uleiul la canal ar fi primit o amendă echivalentă cu venitul lor pe nu știu câte luni.
Fiecare dintre cei implicați, la fața locului sau indirect, au înțeles câte altceva.
‘Baba’, și milițienii nemți, au înțeles că românii sunt muncitori dar cam necivilizați. Cei trei au înțeles că ‘a dracului babă!’. Iar șefii celor trei au înțeles că ‘de aia e ordine în Germania, pentru că au legi dure și le aplică întocmai’.
Capitolul 2.
Schimbul de generații.
Pe vremea aia, adică acum aproape 40 de ani, în România încă nu se terminase bine ‘diviziunea muncii’. Fiecare dintre noi se pricepea la mai multe lucruri. Și la nimic cu adevărat bine, dar asta e altă chestie. Și pentru că toți ne pricepeam la toate, toți aveam câte o părere. Despre orice. Și fiecare cu părerea lui. Inclusiv despre ce e aia ‘lege’ și despre cum ar trebui aplicată ea. Adică celorlalți. Întotdeauna legea trebuia aplicată celorlalți și niciodată celui care avea părerea ‘lui’.
Acum, la mai bine de o generație distanță de povestea cu care am început, foarte mulți dintre români sunt încă de acord cu ‘șefii’ menționați mai sus. Foarte mulți români se leagănă încă în iluzia că dacă vine ‘cineva’ care să facă niște legi drepte, și pe care să le aplice ‘întocmai’, (mai rămâne de văzut cui)… atunci se va pogorî, în sfărșit, raiul pe plaiurile mioritice. Iar experiența ‘căpșunarilor’ n-a făcut nimic altceva decât să întărească această iluzie. „Ai văzut mă ce ordine e mă peste tot?”. „Păi da, pentru că de câte ori arunci o hârtie pe jos, hop și un polițist care te amendează”.
„Păi da”, doar că ‘românii noștrii’ uită o chestie. Câteva chestii, de fapt.
Polițiștii aia care îi amendează pe cei care aruncă hârtii pe jos – români sau de orice altă nație, pot face asta pentru că cei care aruncă hârtii pe jos sunt foarte puțini. Iar polițiștii știu, din fragedă pruncie și împreună cu imensa majoritate a populației, cât de importantă este ‘curățenia’. Acolo, acolo unde este ordine, aruncatul de hârtii pe jos este excepția. Regula respectată, de la sine, de marea masă este că hârtiile trebuie să ajungă în coș. Polițiștii aplică legea pentru a descuraja excepțiile. Cei care adoptă legile pur și simplu formalizează ceva deja existent în societate. Pun pe hârtie concluziile la care au ajuns ei în urma interacțiunilor care au avut loc între ei și realitatea din jurul lor. Iar atunci când chiar cei care fac/administrează legile se întâmplă să calce pe bec, reacția societății – a unei porțiuni suficient de mare și de activă din societate, este suficientă pentru a readuce lucrurile în zona firescului.
Capitolul 3.
Bine, și?!?
‘OK, povestea a fost fascinantă. Teoria interesantă… ‘Dar eu cu cine votez?’ Noi ce facem acum?’
În primul rând, trebuie să ne uităm în jur.
Au trecut aproape 40 de ani de la povestea din RDG. RDG-ul nu mai există. Fabrica de locomotive a fost dărâmată. 23 August se cheama acum Faur. A devenit o curte imensă, mai mult goală, care nu mai are nici o legătură cu ce se întâmpla acolo pe vremea comuniștilor. Și cu toate astea, România – în ansamblul ei, o duce mult mai bine decât acum 40 de ani. Sunt, într-adevăr, unii care o duc mai prost decât pe vremea aia. Doar că cei mai mulți o duc mai bine. Diferențele dintre clasele sociale din Romania sunt mult mai mari decât erau acum 40 de ani dar diferentele dintre România, în ansamblul ei, și Europa de Vest au scăzut foarte mult.
România a avansat mult! Și asta în condițiile în care – iar toți suntem de acord cu privire la chestia asta, legile adoptate ar fi putut fi mult mai bune iar aplicarea lor ar fi putut fi mult mai riguroasă! Cât de mult s-ar fi micșorat distanțele dintre noi și țările din Vestul Europei? Ca nivel de trai dacă … și ca ore de condus dacă am fi construit autostrăzile alea odată…
‘Păi da, dacă Iliescu/Constantinescu/Băsescu/Iohannis ar fi…’
Parcă m-ai întrebat ‘ce avem de făcut’, nu ‘cine e vinovat de chestia asta’! Cine ce a făcut… e treaba istoricilor. Și a DNA-ului! Doar că ce vor face istoricii și procurorii nu ne va face pe noi să trăim mai bine. Pentru asta, trebuie să facem noi câte ceva.
Adică să facem și noi ce a făcut ‘baba de la parterul blocului’.
Să chemăm poliția de câte ori constatăm ceva ‘dubios’. Să înțelegem cum am ajuns unde suntem acum. Și să aplicăm înțelepciunea populară. „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Sau, altfel spus, atâta vreme cât prea mulți dintre noi îi vom permite – sau chiar îi vom ajuta, pe cei care pescuiesc în ape tulburi… vom continua să trăim, toți, în mizerie. Chiar dacă pentru unii mizeria este fizică iar pentru alții doar morală…
Iar apele vor începe să se curețe abia atunci când suficient de mulți dintre noi vor fi animați de sentimentul că ordinea – exprimată prin lege, este mult mai bună decât haosul.
Sentimentul. Simpla cunoaștere nu este suficientă! Știm cu toții că fumatul face rău dar uite cât de mulți dintre noi continuă să fumeze.
nicichiarasa 