Archives for category: evolutie

Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!

Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.

În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.

După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.

Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.

După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.

Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…

Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…

Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.

Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.

‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’

Hai s-o iau altfel.

Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.

Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…

Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.

Și care ar fi victoria?
Că i-am făcut din vorbe? Iar?!?

Ne-au primit în NATO pentru că aveau nevoie de noi, în UE pentru că le e mai bine cu noi înăuntru decât le-ar fi fost fără noi, au ridicat MCV-ul – mă rog, or să-l ridice, pentru că a fost înființat un MCV pentru toate țările UE, și or să ne primească în Schengen pentru că stau prea mult la vamă camioanele cu ajutoare pentru Ucraina.

Cu alte cuvinte, noi, România, am făcut/primit toate astea mai degrabă împotriva celor enumerați mai sus decât datorită lor.

Faptul că unii dintre ei luau/vor lua leafă de la stat când lucrurile astea se întamplau/vor întâmpla nu înseamnă mare lucru!

Victoriile și înfrângerile ne aparțin. Nouă!
Noi suferim consecințele, noi trebuie să înțelegem ce (ni) se întâmplă.
Pielea noastră este în joc, noi suntem datori să ne evaluăm cu luciditate.
Dacă mai umblăm mult cu cioara vopsită, dacă mai alergăm mult după cai verzi pe pereți, ne vom alege cu Fata Morgana.

Noi!

Am vrut să las următorul text pe post de comentariu.
Site-ul respectiv nu acceptă păreri.
Așa că am promovat comentariul la rang de postare.

Există vreo diferență între legea omenească și legea lui dumnezeu?

Da și nu.

Diferența dintre legea omenească și legea lui Dumnezeu, ca toate celelalte diferențe, există doar în mintea noastră.

Pentru simplul motiv că noi suntem cei care vedem diferențele. Noi am ‘născocit’ însuși conceptul de diferență. Moment care a fost relatat și în biblie. O carte scrisă de noi, oamenii.

„Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ”

Să revenim la diferența dintre cele două de legi.

Da.
Există fundamentaliști în toate taberele religioase. Care fundamentaliști încalcă regula primordială din orice religie. ‘Dumnezeu are întotdeauna dreptate și nici unul dintre noi nu poate cunoaște Voia Sa!’ Regulă cunoscută în spațiul creștin sub formularea „Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor.” ‘Că oricât te-ai strădui, nu vei reuși să înțelegi – și cu atât mai puțin să descrii – întreaga mea complexitate.’
Iar fundamentaliștii, de orice culoare, exact asta fac. Își cioplesc, în inima lor, idolul în care vor să creadă. Își cioplesc, în conștiința lor, convingerea că ei sunt singurii care știu cu adevărat care este adevărul. Pretind că ei sunt singurii care știu ce vrea Dumnezeu și că toți ceilalți sunt în greșeală. Așa că nu iau în seamă nici o părere care nu este conformă, în cele mai mici amanunte, cu ceea ce cred ei.

Nu.
Am folosit literă mică atunci când am scris dumnezeu la începutul postării. Pentru că există doi dumnezei.
Dumnezeul care face obiectul credinței iudeo-creștine și islamice. Despre care credincioșii cred că a creat tot ce există. Inclusiv pe noi, oamenii.
Și dumnezeul creat de oameni, prin însăși credința lor. Dumnezeu în care unii cred și pe care alții îl neagă.
Dumnezeul creat prin eforturile concertate ale tuturor. Credincioși, negaționiști și indiferenți laolaltă.

Dacă citim biblia ca pe o metaforă, descoperim că Biblia este, de fapt, povestea conștiinței noastre.
Etapele prin care am trecut de la stadiul de ‘maimuță’ la cel de ‘trestie cugetătoare’. De la copii inocenți la agenți. La oameni cu o oarecare putere de discernământ.

Dacă citim Biblia ca pe o metaforă, înțelegem că Dumnezeu este, de fapt, Realitatea.

Care realitate conține două straturi de legi. Exact așa cum spune Baștavoi. Imuabile și perfectibile.

Te poți juca cu legea gravitației? Sau cu cea care ne spune de câtă căldură e nevoie pentru a fierbe o anumita cantitate de apă? Tot ce putem face cu privire la genul ăsta de legi este să le sesizăm. Să le descoperim. Să ne perfecționăm în arta de a descoperi Realitatea.

Te poți juca, în schimb, cu legea circulației. Putem stabili, în comun, pe care parte a drumului să conducem mașina. Unii pe stânga, alții pe dreapta….
Doar că există o limită până la care ne putem juca cu aceste legi! După ce am ales, împreună, trebuie să conducem cu toții pe aceiași parte! Altfel iese cu nasoale….

Cu alte cuvinte, legile sunt – simultan – absolute și relative.
Relative la noi. La noi, cei care trebuie să le descoperim.
Și absolute tot la noi. La noi care trebuie să le respectăm. Pentru că în capul nostru se sparg consecințele…

Relative la noi, care putem să le facem mai bune.
Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul lui Dumnezeu.

Să le apropiem din ce în ce mai mult de chipul absolut al lui dumnezeu.
După vrerea realității…

În teorie, o teză de doctorat trebuie să aducă ceva nou în domeniu. Nou și interesant…

Asta fiind diferența dintre licențiat, master și doctor.

Lucrarea de licență dovedește o oarecare familiaritate cu domeniul. Că ai ceva idee despre ce ce se vorbește în jurul tău.

Dizertația de masterat dovedește că ești confortabil în mediul respectiv. Că înțelegi tot ce se vorbește pe acolo. Că încă nu ai mare lucru de spus dar ca nu mai poți fi ‘aburit’ în acea materie.

Teza de doctorat este ‘prima luare de cuvânt’. Ai gasit ceva ‘nou’, ai stat de vorba cu un ‘îndrumator’ și acesta a determinat că ‘pietricica’ pe care ai găsit-o tu merită să fie prezentată celorlalți membri titulari ai comunității de oameni preocupați de respectivul domeniu al cunoașterii.

Nu prea seamană cu ce se întâmplă pe la noi? Și prin alte părți?

Există nu știu câte teze de doctorat despre diferența dintre teorie și practică….

Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor.
Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe.
Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe:
– Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13!
– Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.

‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’

Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți.
Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’.
Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.

Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult)
Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă:
– Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii?
– N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității…
– Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie!
– Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!

‘Chiar că te-ai dus cu pluta!
Ce legătură are sula cu prefectura?!?’

După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!

Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus…
Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!

OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural.
Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’…
Toate astea sunt cât se poate de reale.
Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.

Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar.
‘Noi’ și ‘Ei’!
Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…

În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!

Până își bagă dracu’ coada…

Uite că am căzut și eu în capcană!

Reformulez!
Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!

De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’.
Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.

Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.

Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….

„Să nu uiți că am avut fabrici de automobile la Pitești, Craiova, Câmpulung-Muscel, București, am avut fabrică de autobuze și troleibuze la București, am avut fabrică de camioane la Brașov, fabrică de tractoare la Brașov,…”
.

.

.

„Aveam de toate, așa să le zici, dar într-o zi de Crăciun, slugile occidentului și trădătorii acestui neam, după ce s-au plătit toate datoriile externe și începeam și noi să o ducem bine după atâta muncă, l-au împușcat după o mizerie de proces!
De atunci nu mai avem nimic, totul s-a furat, totul s-a demolat, de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!” ( TEXT PRELUAT)

81 comentarii”

Conceptul cheie al acestui demers este ‘am avut’!

Adică ‘am facut ceva ce nu a rezistat în timp’.

Ce facem în situatia asta?
Acum, că ne-am dat seama?

Cautăm pe cineva în cârca căruia să punem vina?
‘Străinii’, ‘trădătorii’, la o adică ‘forțele de neoprit ale naturii’…

Sau ne uităm în oglinda?
Și ne întrebăm:

Da’ noi am fost cu adevărat vrednici?
Am făcut lucrurile alea cu pricepere? Așa cum trebuie?

Foarte mulți se întreabă care a fost – și continuă să fie, diferența dintre Romania și Cehia. Polonia. Și chiar Ungaria. Toți am avut industrie, a lor a rămas, a noastră e vraiște.
Catolicismul/protestantismul, tradiția, bla-bla, bla-bla, bla-bla!

Toate astea sunt explicații. Mai mult sau mai puțin plauzibile…
Dar diferența? Care e diferența?
Pe ce punem degetul atunci când încercăm să înțelegem de ce lucrurile făcute de ei au rămas, în mare parte, în picioare? În timp ce ale noastre s-au cam prăbușit… prea multe dintre ele!

Până la urmă, fiecare dintre noi am avut câte un dictator care ne spunea ce să facem și câte o clasă muncitoare care punea în practică ‘indicățiile’. Și, judecând după rezultatele obținute de diaspora românească, clasa noastră muncitoare – de la strungari la ingineri, nu e cu nimic mai prejos decât celelalte clase muncitoare.

„Până la dumnezeu te mănâncă sfinții”!

Ceaușescu o fi fost mai brutal decât restul dictatorilor comuniști. Poate cu excepția lui Stalin…
O fi fost și mai puțin educat.
Dar nu poate fi el, singur, întreaga explicație pentru dimensiunea dezastrului!
Poporul, singur, … e greu de crezut că românii au ceva defect. Atât de defect încât…
Mai rămâne ‘interacțiunea’ dintre popor și dictator. Interfața…

Cureaua de legătură dintre stăpânire și stăpâniți!
„Activiștii de partid, de stat și ai organizatiilor de masă și obștești, a cadrelor din conducerea unităților socialiste, a ….”
Cei care aveau în fișa postului să transpună ‘indicățiile’ în ‘proceduri’. Să operaționalizeze ‘strategia’.
Au făcut ei corelațiile necesare?
Sau au făcut orbește – și țâțâind de frică, ce li s-a spus?
Au gândit – adică au contribuit cu ceva, sau doar si-au apărat spatele?

‘Vânătoare de vrăjitoare!!!’

Nu!
Eu nu caut vinovați!
Vreau doar să înțeleg. Să înțeleg ce s-a întâmplat.
Să pun degetul pe fotografia rănii. Să o arăt!

Și cine o avea ceva de înțeles… n-are decât să tragă concluziile!
Pe care le consideră necesare.

Până ieri, habar n-aveam că există un Buhnici.
Nici acum n-aș fi știut dacă nu s-ar fi apucat feisbucul să comenteze interviul menționat în articolul din Adevărul.

Care feisbuc s-a împărțit în două. Unii îl ‘desființează’ pe Buhnici iar alții deplâng corectitudinea politică… Care corectitudine politică ar reprezenta un mod de gândire foarte apropiat de prostie. Care mod de gândire permite unui grup de oripilați să desființeze un ‘liber la gură’ care și-a permis să articuleze niște adevăruri neplăcute. Neplăcute oripilaților…

Corectitudinea politică a fost o chestie cât se poate de deșteaptă și a ajuns, prin răstălmăcire, o mare fâsâială.

Iar Buhnici mai bine tăcea.

Pe vremea când a fost inventată, corectitudinea politică ne învăța că nu e suficient să ai dreptate. Că dacă vrei ca mesajul tău să ‘treacă dincolo’ trebuie să-l formulezi în așa fel încât să fie acceptat de interlocutorul tău. Adică ne învăța să nu jignim gratuit. Și să nu cerem imposibilul.

În zilele noastre, corectitudinea politică a devenit o armă. Un pretext de cenzură. Folosit cu relativ succes mai ales de cei care caută sămânță de scandal.
O înjurătură!

“Mergem la mare ca să vedem piele, aș prefera ca pielea aia sa nu aibă vergeturi” descrie o anumita realitate. A lui Buhnici! Și totuși, cât se poate de reală. Care realitate – precum pisica lui Schrodinger, capătă ‘claritate’ abia atunci când este formulată. Tocmai din cauza modului în care este formulată…
Iar formulat in felul acesta, mesajul lui Buhnici nu va fi niciodata acceptat de către ceilalți.

Eu unul – care apreciez niște ‘piele de calitate’ și nu sunt fan vergeturi – nu pot accepta mesajul lui Buhnici tocmai din cauza grobianismului în care se lăfăie ‘comunicatorul’.

De fapt, suntem exact în situația pe care încerca să o evite ‘inventatorul’ corectitudinii politice. Vorbim fiecare pe limba noastră și auzim doar ce ne convine fiecăruia dintre noi.

Iar partea cea mai proastă este că sunt unii care profită de pe urma acestei situații…
Unii comunicatori percep sensibilitatea ‘fulgilor de nea’ ca pe o oportunitate. Provoacă și obțin exact ce își doresc.
Notorietate!
Unele canale media obțin rating difuzând, până la refuz, ‘controversa’. Adică ‘nimic’!
Iar unii dintre ‘fulgii de nea’ – activiști hârșiți în luptă și nu foarte diferiți, din punct de vedere ‘operativ’, de provocatorii de mai sus – se simt obligați să ridice mănușa și să se re-avânte în luptă.

Și cu asta ce-am făcut?
Are cineva ceva de câștigat din toată chestia asta?
În afară de pescuitorii în ape tulburi, bineînțeles!

Avem un pod.

Aveam un pod… Aveam 216 m de pod, din beton, care permiteau traversarea Siretului în dreptul localității Luțca.

Acum mai avem doar o grămadă de moloz.

Și multe întrebări…

Cine să ne răspundă?
Specialiștii, prin intermediul presei.
Cel puțin deocamdată… până când va apărea un raport oficial. Despre (pe) care (îl) vom citi tot în presă…

Și cum se întâmplă treaba asta?
Ziaristul sună un specialist iar acesta acceptă – sau nu, să își spună părerea. Ziaristul își notează/întregistrează informațiile, redactează materialul – eventual cere o reacție din partea specialistului, după care articolul ajunge pe masa secretarului de redacție. Unde capătă titlul definitiv și ultimele retușuri.

Nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo, am văzut doar fotografiile pe care le prezintă presa și nu sunt concludente.”

După care urmează circul…
Se apucă câte unul să citească. Și să pună întrebări….

Articolul este … banal. Nici nu muge, nici nu rage. Nici măcar nu știu câți cititori ajung la capătul textului…
Unde dau cu nasul de disclaimerul citat mai sus.
Acesta fiind momentul în care cei cu memoria bună își aduc aminte de cuvintele cu care începe articolul:

Este expertiza făcută de decanul facultății de construcții…

Pe bune?!?
Atâta vreme cât decanul cu pricina a simțit nevoia să sublinieze, iar autorul articolului să consemneze, „nu pot să mă pronunț mai mult pentru că nu am fost acolo” cum mai poate cineva să catalogheze considerațiile făcute de respectivul specialist ca fiind o „expertiză”?!?

Și după aia se scarpină câte unii în cap încercând să înțeleagă ‘fenomenul’ prin care ‘specialist’ a devenit subiect de bășcălie iar din ce în ce mai mulți oameni cumpără ziare doar pentru a avea pe ce să curețe cartofi…

Aflăm de pe internet:

Comentariu ‘la botul calului’:

Până la urmă, sunt două chestii diferite…

Ghiță a fugit peste graniță cu un sac de bani în spate. Că altfel n-avea ce să mănânce ‘dincolo’.

Nicușor Dan a trecut strada ca să scoată niște bani. De la bancomat. Cu copila-n brațe. Vorbind la telefon. În fugă…

Dacă se împiedica Sebastian Ghita… îl prindea Europolul.

Daca se împiedica Nicușor Dan, își rupea ceva copilul ăla nevinovat.

Dacă dădea cineva peste Ghița, primea o medalie. Sau măcar o citație pe unitate.

Dacă dădea vre-un șofer peste Dan… avea ceva de tras!

Dacă noi, cei care trebuie să tragem din 4 in 4 ani niște concluzii, nu vedem că diferențele astea sunt, de fapt, niste ‘trăsături de unire’ … ne merităm soarta!

Care e realitatea ‘din teren’:

Și încă ceva.
În principiu, nu am mare considerație pentru presa de scandal.
Sau, mai bine spus, pentru modul ‘scandalos’ în care ‘se face presă’ în zilele noastre.
Dar uite că așa mai aflăm și noi chestii interesante din viața aleșilor noștri…

Am aflat pe FB, și apoi am verificat în presă – adică pe net, adus pe ‘fibra’ de RCS-RDS, că Digi l-a concediat pe CTP.

Reacțiile internauților – a celor din bula mea, a fost ‘vigilentă’.

(Nu-)(Î)mi place CTP, (dar) așa ceva nu se face!
Nu voi mai urmări acest post de știri.

OK, pot înțelege genul ăsta de răspuns. Cât se poate de adecvat, de altfel.
Mai ales că nu m-am mai uitat cam de mult la vre-un buletin de știri la tembelizor. Nu în limba română, în orice caz.

Și aici începe adevărata problemă.

Eu mă uit la BBC. Ascult RFI. Și mă dau pe net.
Nu prea rămân de din-afară…

La cât m-am uitat, cu câțiva ani în urmă și, expre’, aseară… Digi 24 e, de departe, cel mai civilizat post de știri în limba română. Restul…
Mai sunt, cei drept, telejurnale relativ civilizate la Pro-Tv și la TVR.
Doar că la capitolul televiziuni de știri… Digi e singura frecventabilă. Dintre cele cu o oarecare tracțiune… or mai fi și altele, dar nu am auzit eu de ele.

Și atunci?
Dacă singura televiziune civilizata de știri face așa ceva…
Poate că hotărâseră mai demult să ‘scape’ de CTP.
Poate că CTP-ul aflase de faptul că era deja pe făraș și a băgat ‘șopârla’ ca să nu rămână dator.
Indiferent de variantă, faptul că toată tevatura asta a avut loc în spatele siglei Digi 24 și în mijlocul singurei televiziuni de știri cât de cât civilizata de pe malurile Dâmboviței demonstrează, fără drept de apel, că noi avem o problemă!
Noi, nu Digi!

‘Piața’ noastră e informație este disfuncțională în ceea ce privește zona audio-vizuală.
La radio e mai mult miștocăreală iar la televizor…

%d bloggers like this: