Imediat după întâlnire, detractorii lui Marcel Ciolacu i-au reproșat: ‘Cum îți permiți să-i dai sfaturi? După câte a făcut ea și după câte n-ai făcut tu!’
Să le luăm pe rând, lăsând la urmă lucrurile făcute de Maia Sandu.
Mai întâi faptele și apoi spusele.
Marcel Ciolacu l-a lăsat din brațe pe Liviu Dragnea. Punct. Firesc, ne-firesc… vă aduc aminte cortegiile de PSD-isti care l-au condus la tribunal pe Adrian Năstase. Și pe alții, dar nu mai stau să-i enumer.
La întâlnirea cu Maia Sandu, Ciolacu a spus două lucruri. A făcut o promisiune și a formulat o constatare.
Că România a fost și VA RĂMÂNE cel mai apropiat prieten al Moldovei de peste Prut. Și că e nevoie de ‘hotărâre și voință politică pentru…’
Și ce rămâne de văzut?!?
Dacă România va rămâne cel mai bun prieten al Moldovei! Și dacă noul guvern al României va avea ‘hotărârea și voința politică necesare pentru a implementa rapid reformele de pe agenda europeană, atât de necesare pentru bunăstarea cetățenilor din România’.
Maia Sandu a început deja implementarea măsurilor ‘de pe agenda europeană’ în Republica Moldova. După cum bine a lăudat-o, implicit, Marcel Ciolacu. Pentru ‘hotărârea și voința politică solidă’ demonstrate deja de Președinta Republicii Moldova, Excelența Sa Maia Sandu.
Mult mai frică decât mi-a fost la începutul pandemiei.
Atunci a fost vorba despre un simplu virus. Omenirea a mai făcut față unor chestii de genul ăsta. Niște carantină, la un moment dat un vaccin, mai devreme sau mai târziu urma să revenim la un nou normal.
Toate astea au venit. Fiecare la timpul lor. Mai întâi carantina și masca au temperat intensitatea pandemiei, apoi a venit speranța dată de vaccin. Distanțarea socială produsă de concediile de peste vară a făcut minuni. Ajutată și de vaccin.
După care au venit lecțiile grele!
Am aflat că unii dintre noi nu vor să se vaccineze pentru că, pur și simplu, nu le pasă de cei din jurul lor. Că nu vor să-și pună „botniță”. Din exact același motiv. Că sunt semeni de-ai noștri care după un an și ceva de zile încă nu acceptă realitatea. Sunt încă convinși că boala produsă de acest virus este doar o „gripă”. Alții încearcă să ne convingă, în continuare, să refuzăm vaccinul. Că provoacă infertilitate, că ne distruge sistemul imunitar, că bilgheitz, că doar cei cu imunitatea compromisă au nevoie cu adevarat de vaccin, că vaccinul asta a aparut prea repede… Iar culmea culmilor este numărul prea mare de medici care răspândesc, și ei, genul ăsta de informații.
Se vehiculează tot felul de explicații pentru numărul mic de vaccinați din Romania. Că oamenii nu mai au încredere în autorități. Că neîncrederea în politicieni s-a transformat într-o neîncredere generalizată. Că sunt prea mulți analfabeți funcționali. Care chiar dacă știu să citească, nu înțeleg nimic.
OK, ambele explicații se bazează pe niște realități. Triste dar cât se poate de reale. Doar că aceste explicații nu sunt suficiente. Neîncrederea și analfabetismul funcțional explică doar comportamentul masei.
Ar mai fi nevoie de explicații cu privire la comportamentul elitei. La modul inept, politicianist, în care a fost tratată criza de către ‘clasa politică’. La modul de-a dreptul lipsit de responsabilitate în care s-a comportat o prea mare proporție din clerul ortodox. La faptul că o prea mare parte a presei a vânat senzaționalul în loc să ofere informație de calitate.
Nu mi-e atât frică de virus cât mi-e frică de ceea ce suntem dispuși să ne facem unul altuia. Mai bine spus, mie frică pentru cât de puțin suntem dispuși să facem unul pentru celălalt.
Și imi mai este frică de faptul că prea mulți dintre politicieni sunt mai degrabă dispuși să ne dezbine – pentru a se putea ei cocoța mai ușor în scaunele vizate, în loc să ne dea un exemplu despre ce înseamnă colaborarea în caz de pericol. De faptul că prea mulți dintre noi sunt dispuși să-i înjure pe cei care nu sunt de acord cu ei – indiferent de tabăra din care fac parte, în loc să încerce să înțeleagă ce se întâmplă.
Mi-e frică de faptul că, la un secol și jumătate de la Unire, am uitat cât de greu este să răzbești singur. Și de cât de ușor le-a venit pescuitorilor în ape tulburi să ne dezbine!
Foarte multă lume nedumerită. Aproape nimeni nu mai înțelege ce se întâmplă!
‘De ce se ceartă ăștia ca chiorii în loc să discute între ei și să găsească soluții?!?’
Unii mai optimiști chiar se așteaptă ca în urma dialogului politic să fie adoptate „cele mai bune soluții”…
Realitatea nu mai seamănă demult cu ce scrie-n cărți! În cărțile alea scrise prin secolul XVIII. Rousseau, Locke, alea-alea…
Dacă vrei să știi ce se întâmplă astăzi, acum, trebuie să asculți buletinele de știri! Dacă vei fi suficient de atent, vei observa că ‘politic’ a devenit sinonim cu ‘trasul spuzei pe turta proprie’.
‘A fost luată o hotărâre politică’ înseamnă în zilele noastre ‘au făcut așa cum au crezut că e mai bine pentru partidul lor’.
Pentru partidul lor… au crezut ei că așa e mai bine pentru partidul lor… Sau pentru ei înșiși!
Mă rog, fiecare cât îl duce mintea… Păi da, numai că ei cu ‘credința’ lor și noi cu ponoasele!
Până pierd ei alegerile… se lungește coada la sicrie!
O investigatie Recorder a descoperit secretul lui Polichinelle. Ca BOR se ocupa cu ‘imobiliarele’ – mai mult sau mai putin ‘pe sub masa’, si ca este condusa de cineva cunoscut sub porecla de Marele Alb
Internetul a luat foc. Patriarhia a reactionat. Iar Facebook s-a impartit in doua.
Se vede cu ochiul liber ca insasi aceasta pilda seamana putin cu banda lui Moebius. Sau cu sarpele care-si mananca coada… In loc sa discutam miezul pildei, ne apucam sa interpretam demersul ca pe incercarea unora de a murdari imaginea altora…
Cam asa si cu discutiile pe marginea povestii cu Marele Alb. In loc sa discutam situatia, ne apucam sa evaluam daca ‘Marele Alb’ e de bine sau ‘de porc’.
Cautand sa ilustrez opinia mea cu privire la tarasenie – si anume ca in mijlocul nostru se afla un imens elefant (alb) pe care ne facem cu totii ca nu-l vedem, am dat peste poza de mai sus. Insotit de o ‘explicatie’. Pe care imi voi permite sa o citez in original.
“Un elefant alb este cineva care nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor si care, astfel, a devenit o povara.”
Ce facem? Mai discutam mult despre sexul ingerilor? Permitand, astfel, elefantului sa creasca din ce in ce mai mare? Si, eventual, sa devina transparent? Atat de transparent incat nici macar nu va mai fi nevoie sa ne prefacem? Ca nu-l vedem?
Sau rupem pisica?
Pana la urma, ai doar doua variante la dispozitie atunci cand iti dai seama ca ai ajuns in rahat.
Faci ceva cu ‘mirosul’ pana te lamuresti cum de-ai ajuns in halul ala sau te intorci, pur si simplu, din drum.
Daca ii dai inainte, inseamna ca tie chiar iti place ce-ti cade-n in cap!
In primul articol e vorba despre talibanizare. Despre talibanizarea Romaniei.
Inclusiv despre momentul in care capetenia Academiei Romane ne indeamna sa refacem ‘unitatea de nezdruncinat’ dintre biserica – evident ortodoxa, si natiune. Prin intermediul – din nou evident, al familiei traditionale.
In al doilea, despre inconstienta. In principal, despre inconstienta la volan.”Unde te duci, inconstientule?” Ce faci cand ai, in sfarsit, ‘putere de decizie’?
Dai ‘militaria jos din pod’? “Există o singură soluție pentru toată aceeastă nebunie, pentru care militez până la capăt: „parul” legii.
“Pe bune?!?
“Parul legii” in tara care considera ca ‘legea este o bariera peste care sar caii, pe sub care trec cainii si in fata careia se opresc doar boii’?
Se plang unii ca asistam la ‘disolutia statului’. Manifestata si prin ‘indisciplina la volan’. Pe mine unul ma cam doare undeva de disolutia statului. Si de indisciplina rutiera. Astea doua sunt doar niste simptome. Ne-am cam desprins de realitate. Nu ne mai pasa de celalalt. Poate doar de rude. Si de tovarasii din gasca. Nu mai intelegem ca de unii singuri – sau in grupuri mici, nu putem supravietui pe termen lung. Poate ca ne-o fi bine pe termen scurt – daca reusim sa tragem tunul ala pe care il tot visam. Sau daca ajungem la sfarsitul drumului fara sa ne pocnim de ceva.
Problema fiind ca daca reusim ‘tunul’ contribuim la demolarea societatii in ansamblu. Daca mergem ca nebunii pe sosea – in mod ‘inconstient’, contribuim la insecuritatea generala.
Ce ma doare este indiferenta generala. Nimanui nu-i mai pasa de nimic. Nici macar de soarta lui. Nu-i pasa sau se comporta ca si cum nu i-ar pasa. Ceea ce e totuna.
Iar statul, adica cooperarea dintre noi, isi va reveni abia dupa ce ne va fi revenit noua mintea la cap. Daca vom incerca sa intarim autoritatea statului inainte ca revenirea noastra sa fi avut loc, nu vom face decat sa instauram unul dintre multiplele fascisme disponibile.
America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție! Da, dar uite ce frumos miroase….
N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu. Prea se-mpuțiseră lucrurile…
În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd. Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu. Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…
Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog. Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…
Inclusiv în Piața Universității!
Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului. N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba. Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun… Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…
Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului. Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…
Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității. Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.
Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.
Așa credeam eu… Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați? Să te expui oprobiului extern? Să riști alienarea unei părți din populație? Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?
Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…
Nici măcar nu știam ce zi era. La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…
Abia în momentul acela am înțeles…
Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis! Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață? Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!
Oprobiul extern a fost căutat! Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….
Alienarea cărei părți din populație? Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!? Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”? Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.
Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”… Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor! Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului. Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!
Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie. În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic. În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC. În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…
Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei…. Și nici nu se amestecau! Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi… Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo… Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…
Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt? De unde bani, de unde viziune…
Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta. Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme. Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni… Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.
Aviz amatorilor. Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!
Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…
Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune: – Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână! – O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.
Mă urc pe bicicletă și dăi pedale. Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’. Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.
‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.
Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic. Până la urmă, care e motivul de bucurie?
Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta? Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască? Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții? Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?
‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.
Pe bune? Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?
OK, am înțeles. Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile. Inclusiv tâmpeniile mele…
Da’ totuși… parcă televizorul e altceva! Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…
Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’. Duceți-vă la ‘întâlnire’. E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!
Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog. Într-o postare scurtă…
Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.
În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc. Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo. Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….
Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența. Între timp, m-am mutat din Giulești. N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.
Așa că a rămas pe Duminică… Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.
Am luat-o la picior. Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă. Am ajuns pe la 3. După amiază. La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.
Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta. Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.
Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva. Să mai stăm o oră…? Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm. A apărut o doamnă. De pe stradă.
-Să duc buchetul în biserică? – Putem intra?!? – Bineînțeles!
A deschis, firesc, poarta. Și a intrat! Am urmat-o.
Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete. Înăutru mai erau două persoane. Încă două au mai intrat între timp. Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.
Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică? Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?
Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….
Nu stiu la voi dar la mine a avut efect aproape instantaneu.
Eram programat la 8. Am ajuns la 7:50. Mai erau vreo 3 oameni. Pe trotuar… În fața unui spital de urgență… În dreptul intrării pe care scrie UPU… intrare închisă și păzită de un portar!
În întreb. Pe portar: – Care-i treaba cu vaccinarea? – Aveți programare? – Da. – La 8 începe. Vă chem eu.
Bag și eu măinile în buzunare și aștept. Mai apare un tip. – Cine e ultima persoană?
Repet, pentru cine nu a reținut, cu tot cu el eram vreo 5.
Mai apar încă doi. Portarul ne deschide ușa și ne spune unde să mergem. Adică exact la ușa care era sub „Unitate de Primiri Urgențe” Intrăm. Și aflăm că „abia la 8 începe”. Ieșim. ‘La aer’.
Între timp, câte unul, câte doi, trecuserăm de 10 persoane. Dintre care două stăteau cu masca sub nas iar o a treia fuma o țigară. Unul dintre ‘veterani’ – cu masca sub nas, le indică noilor veniți ‘ordinea de bătaie’. Abia ce termină, apare o tânără care ne cere voie să ‘intre în față’, împreună cu soțul, pentru că n-au avut cu cine să lase copilul – sugar, așa că l-au luat cu ei. Toată lumea acceptă.
Apare un nene care ne împarte niște formulare. Începe cu cei de lângă ușă. Când să treacă la cei mai depărtați, o parte dintre cei aflați la capătul cozii – între timp ne strânsesem vreo 15, trec pe lângă cei care așteptau și se înghesuie în jurul celui cu formularele. Bineînțeles, apar și proteste… Iese o asistentă. Care ne roagă să … mai ales în ziua de Florii…
După ce s-au apucat de treabă, cei de la spital s-au dovedit a fi bine organizați. Totul mergea uns, coada a dispărut în doi timpi și trei mișcări.
Doi dintre beneficiari au ridicat problema ștampilei… – Adeverința asta (de vaccinare) n-are și ea o ștampilă? Poate să o falsifice oricine… Dacă ies din țară, o ia cineva în seamă?
Li se explică că degeaba o falsifici, e trecută într-un registru ‘online’ care este verificat de fiecare dată când cineva face uz de respectiva adeverință.
Am început prin a menționa că la mine a avut efect aproape instantaneu.
Cum stăteam eu acolo să treacă sfertul ăla de oră, au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Prin cap, bineînțeles.
Programul celor care se ocupă de vaccinare începe la 8. Înainte de prima injecție, personalul trebuie sa facă câteva pregătiri. N-are rost să intru în amănunte. Și atunci? De ce primii vaccinabili sunt chemați tot la 8? Dacă vaccinarea efectivă nu are cum să înceapă înainte de 8 și-un-sfert?
De ce continuăm să ne comportăm ca pe vremea lui Ceașcă? Să ne ‘băgăm în față’?
De ce suntem în continuare fascinați de ștampilă? În epoca cloud-ului? După aspect, cel puțin una dintre persoanele interesate de problemă ar fi trebuit să-și dea seama, citind adeverința, despre care-i treaba în propoziție…
E clar. Dacă după prima injecție am fost în stare să-mi pun atâtea întrebări, cred că după rapel… Ăsta să fie efectul chipului?!?
Mă duc la cineva cu o problemă. În centru. Printre ultimele blocuri construite de Ceaușescu. Atât de în centru încât are și ‘portar’.
Holul de la intrare era plin. Cineva schimba o lampă, cocoțat pe-o scară. Doi băieți tineri scoteau un frigider relativ vechi din lift. Într-un colț era o gramada de polistiren și niste folie de plastic, probabil de la electrocasnicele noi care fuseseră deja duse sus. Alături așteptau o mașină de spălat uzată și un colet încă ambalat.
Stăteam în cumpănă. S-o iau pe scări, să-i aștept pe băieți să termine de cărat…
Dinspre etajul 1 începe să strige un tip:
– Băi nea… Ce se-ntâmplă cu liftul? Aștept de un sfert de oră!
Cineva, care pânâ atunci îl ajutase pe cel care schimba lampa, îi răspunde:
– Domnul Ionescu, de la 6, își schimbă electrocasnicele. – Și nesimțiții aștia care le-au adus, de ce nu le cară pe scări?
Între timp, tipul coborâse suficient de mult încât să devină vizibil. Era în tricou, pantaloni de trening și papuci de casă.
N-am ce face și mă bag în seamă.
– Știți cât costă transportul unei mașini de spălat pe scări? Dacă blocul nu are lift? – Ce mă interesează pe mine? Astea sunt ale lui Ionescu! – Dar ale dumneavoastră? Cum au ajuns în apartament? Sau spălați cu mâna?
A luat-o pe scări în sus. N-avea de gând să plece nicăieri.
Îi întreb pe băieții de la livrări:
– Voi de ce n-ați spus nimic? – Treaba noastră e să cărăm, nu să educăm lumea!
Portarul, ce să zică și el … Electricianul râdea de mine de pe scară.
nicichiarasa 