Cică mielul a fost detronat de porc… Și ce-i nou în chestia asta?!?
Așa că… poftă bună la salata de boeuf.
Din aia cu carne de pui și maioneză consumeristă făcută în casă!
Archives for category: Respect Mutual.
De sezon
0
Nu mi-am dat seama de chestia asta atunci când am făcut armata.
La TR.
Sergentul care s-a ocupat de noi, în primele 3 săptămâni, a fost cât se poate de OK.
Profesionist – știa cu ce se mănâncă armata, suficient de ‘apropiat’ de noi încât să-l ascultăm din convingere și nu de frică, suficient de distant încât să nu ne obrăznicim… Iar toate astea cu toate că era și el militar în termen. Nu APV-ist!
Restul subofițerilor cu care am avut de a face – câțiva, au fost de la inepți în jos.
La impresia pe care o aveam despre categoria asta socială au contribuit foarte mult și contactele pe care le-am avut – nici ele foarte multe, cu ‘sergenții de stradă’. Cu milițienii.
În condițiile astea, imaginați-vă surprinderea cu care am citit, undeva, că subofițerii sunt coloana vertebrală a oricărei armate.
Că fără subofițeri bine pregătiți, orice armată e varză.
După care am terminat școala – de ingineri, și am ajuns în producție.
Unde am dat de varianta civilă a subofițerilor. Adică de maiștri.
Iar am avut noroc. Chior!
Nea Nelu Manolache, maistrul de la care am învățat meserie, era exact ceea ce trebuia să fie. Echivalentul perfect al sergentului pe care l-am avut în armată.
Doar că, de data asta, am avut de a face cu mult mai mulți – și mai diverși. Unii își știau menirea – și se străduiau să-și ‘umple’ rolul, alții… făceau figurație…
Fără să înțeleg, atunci, echivalența dintre maiștri și subofițeri, am observat totuși cât de ‘productiv’ este un maistru bun! Și ce ‘gaură’ în ‘dispozitivul de luptă’ produce un maistru figurant.
După care m-am apucat de alte cele.
Printre care, la vreo 15 ani după ce avusesem de a face, profesional, cu ultimul maistru din viața mea, m-am apucat de sociologie.
Adică am început să înțeleg cum funcționează societatea. Cum interacționează oamenii între ei și cum este influențat rezultatul acestei interacțiuni – adică societatea în întregul ei, de însăși calitatea interacțiunilor dintre oameni.
Atunci mi-am adus aminte de faza cu ‘importanța subofițerilor’. Și a maiștrilor.
Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă ‘cureaua de transmisie’. Mecanismul prin care deciziile ajung să fie puse în aplicare și prin care se colectează și centralizează feed-backul.
După care am înțeles și rolul profesorilor. Cureaua de transmisie dintre generații…
Mulți dintre voi n-au făcut armata. Aproape niciunul dintre noi nu a fost în război.
Puțini dintre voi știu cu adevărat ce e acela un maistru… pentru ca sunt din ce în ce mai puțini maiștri…
Din cauza păcii în care ne-am lăfăit de aproape trei generații încoace, am devenit orbi.
Armatele nu au mai fost puse în situații de supraviețuire și importanța subofițerilor a căzut ‘într-un con de umbră’.
Din cauza noilor tehnici de management, rolurile de ‘execuție’ au devenit impersonale. Maiștrii au fost înlocuiți cu șefi de echipă.
Din păcate, sunt convins că foarte mulți dintre voi sunteți deja ‘în ceață’.
‘Care e diferența între maiștri și șefi de echipă?’
Ce ne aia pe noi de subofițeri? Ne pregătim de război?!?
Și, oricum, războaiele de azi sunt altfel decât cele de pe vremea subofițerilor…’
Hai s-o iau altfel.
Pe vremea mea, erau două feluri de a face armata.
Normal și cu termen redus.
Un an și 4 luni sau 9 luni.
Dacă intrai la facultate făceai 9 luni, dacă nu – și nu reușea tac-tu să te amâne, făceai ‘armata lungă’.
La TR, te luau toamna și te liberai primăvara. Primele 3 săptămâni stăteau niște gradați de la armata lungă cu teriștii și după aia rămâneau doar între ei. Iar peste vară, dormitoarele teriștilor rămâneau goale.
În armata lungă/normală, încorporările aveau loc de trei ori pe an. În așa fel încât să fie tot timpul ‘cineva’ acolo. Unii – recruții, erau instruiți iar ceilalți, veteranii, ‘păzeau patria’.
Asta în teorie. În practică, recruții și veteranii făceau armata împreună. Unii dintre veterani fuseseră înaintați în grad – nu mai erau soldați proști – și erau folosiți pe post de subofițeri.
În armata pe care am văzut-o eu, subofițerii adevărați, de carieră, erau puțini și îndeplineau exclusiv funcții administrative. Nu erau implicați în procesul de instrucție.
Așa că ‘trupa’ – cei care ‘făceu armata’, care stăteau tot timpul în unitate – erau, practic, la dispoziția gradaților veterani. Care se comportau, mai ales cu recruții – cu proaspeții veniți – după principiul ‘le fac și eu lor ce am pățit eu în ciclu’ unu’ ‘. Adică tot felul de mizerii. Care mizerii se tot perpetuau de la un ciclu la altul…
Victimă colaterală fiind conceptul de subofițer. Ideea de a învăța unul de la celălalt. ‘Cureaua de transmisie.’ Liantul care ține lumea laolaltă.
Scriind cele de mai sus am mai înțeles ceva. Modul, pervers, în care am fost condiționați noi, cei de la TR, să credem că eram diferiți de ceilalți. Că eram mai cu moț… Tocmai pentru că fusesem ținuți deoparte! Acesta fiind și motivul pentru care mulți dintre noi n-am prea înțeles nimic din ce se petrecea în fabricile unde fusesem trimiși să contruim socialismul.
Ce importanța are chestia asta?
Noi suntem generația care am ‘patronat’ dezindustrializarea României…
Și, că tot am menționat mai devreme o oarecare echivalență între rolul jucat de subofițeri și cel al profesorilor – amandouă categoriile sociale fiind curele de transmisie, chiar dacă fiecare ‘transportă’ altceva iar punctele de plecare/sosire sunt diferite – am să vă atrag atenția că noi, adică generația din care fac eu parte, suntem autorii morali ai inflației de doctorate calpe care tot ies la iveală.
În teorie, o teză de doctorat trebuie să aducă ceva nou în domeniu. Nou și interesant…
Asta fiind diferența dintre licențiat, master și doctor.
Lucrarea de licență dovedește o oarecare familiaritate cu domeniul. Că ai ceva idee despre ce ce se vorbește în jurul tău.
Dizertația de masterat dovedește că ești confortabil în mediul respectiv. Că înțelegi tot ce se vorbește pe acolo. Că încă nu ai mare lucru de spus dar ca nu mai poți fi ‘aburit’ în acea materie.
Teza de doctorat este ‘prima luare de cuvânt’. Ai gasit ceva ‘nou’, ai stat de vorba cu un ‘îndrumator’ și acesta a determinat că ‘pietricica’ pe care ai găsit-o tu merită să fie prezentată celorlalți membri titulari ai comunității de oameni preocupați de respectivul domeniu al cunoașterii.
Nu prea seamană cu ce se întâmplă pe la noi? Și prin alte părți?
Există nu știu câte teze de doctorat despre diferența dintre teorie și practică….
Cică se urcă Ceașcă-n mașină și se duce în vizită la un combinat de creștere a porcilor.
Cum se plimba el pe-acolo, vede o scroafă gestantă cu o burtă enormă. N-are ce face și spune, jumate-n glumă, ‘asta fată cel puțin 12 pui!’. Ăia-își notează grijulii și grupul pleacă mai departe.
Peste ceva vreme, la soroc, scroafa ‘sloboade’ doi pui. Îngrijitorul raportează 4. De frică. Șeful de hală raportează 8. Tot de frică. Directorul combinatului trimite la minister 10. Îi țâțâia curul. Ministrul cere audiență la Ceașcă și începe:
– Tovarășe secretar general, permiteți-mi să vă aduc aminte că în timpul vizitei de lucru efectuate la combinatul de creștere a porcilor v-ați exprimat opinia că o anumită scroafă urma să fete 12 purcei. Ei bine, scroafa respectivă a fătat. 13!
– Bine, bine… Uitasem dar bine că mi-ai adus aminte. Pe cel în plus trimiteți-l la export, restul pentru consumul populației.
‘Te-ai dus cu pluta? Ca restul boșorogilor? Ce-i cu aiureala asta?!?’
Bancurile reprezintă un foarte bun instrument de măsură atunci când vrei să iei pulsul unei societăți.
Indiferent dacă bancul a fost inventat într-o ‘fabrică de trolli’ sau ‘ejaculat spontan’ dintr-o minte ‘excitată’, dacă intră în circulație înseamnă că o parte suficient de mare din populație este de părere că ‘e ceva acolo’. Pentru suficient de mulți dintre cei care intră în contact cu textul respectiv – indiferent cum, bancul este suficient de ‘interesant’ încât să fie ținut minte. Reamintit la momentul oportun și ‘dat mai departe’.
Cu alte cuvinte, unele dintre bancuri – adică cele care supraviețuiesc ‘în libertate’, generează o ‘reacție în lanț’. Care ‘reacție în lanț’ are nevoie de o ‘masă critică’. De suficient de mulți oameni care să considere că textul respectiv merită atenție. Efortul de a fi ținut minte și dat mai departe.
Un moș se duce să ceară pașaport. (Suntem deja în secolul XIX, Ceașcă era mort demult)
Nenea de la ghișeu, în timp ce completa formularele, îl întreabă:
– Ce-ți veni bade? Ori te duci în vizită la ceva copii?
– N-am copii. Iar de plecat, vreau să plec din cauza homosexualității…
– Mai ai probleme din cauza asta?!? Legislația s-a schimbat de câțiva ani, acum e voie!
– Ce probleme să am?!? Eu sunt normal. Sunt căsătorit cu muierea mea de 50 de ani. N-avem copii că nu poate ea! Iar problema mea cu homosexualitatea e că după cum merg lucrurile… mi-e frică ca nu cumva să devină obligatorie!
‘Chiar că te-ai dus cu pluta!
Ce legătură are sula cu prefectura?!?’
După cum spuneam și mai sus, faptul că unele dintre bancuri și unele dintre narațiunile false devin virale spune multe lucruri. Că ‘textangii’ sunt suficient de buni… Și că există un public pentru ‘textele’ alea!!!
Și mai este un lucru de scos în evidență! Menționat deja mai sus…
Publicul respectiv este suficient de numeros încât să constituie o masă critică!
OK, apariția mijloacelor de comunicare în masă – și faptul că aceste mijloace oferă o cale directă de comunicare între ‘troli’ și publicul țintă, a dus într-adevăr la apariția „bulelor”. Locuri unde publicul țintă se concentrează în mod natural.
Locuri unde publicul țintă este ‘educat’. Unde o vagă ‘pornire’ este transformată, treptat, într-o ‘convingere de nezdruncinat’…
Toate astea sunt cât se poate de reale.
Dar nu schimbă cu nimic faptul că ‘pornirea’ exista încă de la început. De dinainte ca ‘cineva’, indiferent cine, să-și înceapă ‘compunerea’.
Pe vremea deja apusă – cu toate că ‘nu era voie’, bancurile politice zburdau. Lumea era împărțită foarte clar.
‘Noi’ și ‘Ei’!
Iar ‘Ei’ erau întotdeauna de vină… ‘Noi’ nu! Noi niciodată nu…
În lumea liberă, chestiile astea nu țin. Nu există ‘Noi’ și ‘Ei’. Toată lumea ‘împreună’!
Până își bagă dracu’ coada…
Uite că am căzut și eu în capcană!
Reformulez!
Până când ne ia somnul și cădem în mrejele diavolului!
De fapt, avem de a face cu un fel de ‘infecție cu germeni oportuniști’.
Exact așa cum atunci când sistemul imunitar nu funcționeză ‘la capacitate’ facem coșuri pe față – sau chiar un sepsis letal, de la microbi aflați în mod normal în organism tot așa pățesc și unele societăți.
Care fie n-au știut niciodată cum să se apere de dictatură, fie au uitat.
Indivizi care în timpuri normale ar fi ignorați – sau, cel mult, considerați a fi amuzanți, ajung să domine ‘peisajul’. Și să-l ducă de râpă….
Până ieri, habar n-aveam că există un Buhnici.
Nici acum n-aș fi știut dacă nu s-ar fi apucat feisbucul să comenteze interviul menționat în articolul din Adevărul.
Care feisbuc s-a împărțit în două. Unii îl ‘desființează’ pe Buhnici iar alții deplâng corectitudinea politică… Care corectitudine politică ar reprezenta un mod de gândire foarte apropiat de prostie. Care mod de gândire permite unui grup de oripilați să desființeze un ‘liber la gură’ care și-a permis să articuleze niște adevăruri neplăcute. Neplăcute oripilaților…
Corectitudinea politică a fost o chestie cât se poate de deșteaptă și a ajuns, prin răstălmăcire, o mare fâsâială.
Iar Buhnici mai bine tăcea.
Pe vremea când a fost inventată, corectitudinea politică ne învăța că nu e suficient să ai dreptate. Că dacă vrei ca mesajul tău să ‘treacă dincolo’ trebuie să-l formulezi în așa fel încât să fie acceptat de interlocutorul tău. Adică ne învăța să nu jignim gratuit. Și să nu cerem imposibilul.
În zilele noastre, corectitudinea politică a devenit o armă. Un pretext de cenzură. Folosit cu relativ succes mai ales de cei care caută sămânță de scandal.
O înjurătură!
“Mergem la mare ca să vedem piele, aș prefera ca pielea aia sa nu aibă vergeturi” descrie o anumita realitate. A lui Buhnici! Și totuși, cât se poate de reală. Care realitate – precum pisica lui Schrodinger, capătă ‘claritate’ abia atunci când este formulată. Tocmai din cauza modului în care este formulată…
Iar formulat in felul acesta, mesajul lui Buhnici nu va fi niciodata acceptat de către ceilalți.
Eu unul – care apreciez niște ‘piele de calitate’ și nu sunt fan vergeturi – nu pot accepta mesajul lui Buhnici tocmai din cauza grobianismului în care se lăfăie ‘comunicatorul’.
De fapt, suntem exact în situația pe care încerca să o evite ‘inventatorul’ corectitudinii politice. Vorbim fiecare pe limba noastră și auzim doar ce ne convine fiecăruia dintre noi.
Iar partea cea mai proastă este că sunt unii care profită de pe urma acestei situații…
Unii comunicatori percep sensibilitatea ‘fulgilor de nea’ ca pe o oportunitate. Provoacă și obțin exact ce își doresc.
Notorietate!
Unele canale media obțin rating difuzând, până la refuz, ‘controversa’. Adică ‘nimic’!
Iar unii dintre ‘fulgii de nea’ – activiști hârșiți în luptă și nu foarte diferiți, din punct de vedere ‘operativ’, de provocatorii de mai sus – se simt obligați să ridice mănușa și să se re-avânte în luptă.
Și cu asta ce-am făcut?
Are cineva ceva de câștigat din toată chestia asta?
În afară de pescuitorii în ape tulburi, bineînțeles!
În Ucraina mor oameni.
Iar ceea ce se întâmplă acolo are efecte pe întreaga planetă.
În primele două războaie mondiale au participat luptători de pe aproape tot globul. Aproape toate țările si-au declarat război una alteia, chiar dacă nu au participat toate la operațiunile militare.
Al treilea război mondial – cel Rece, a avut loc pe șestache. Și a fost primul care a împărțit lumea în trei.
Tabăra ‘democrat-liberală’, tabăra ‘democrației populare’ și tabăra ne-aliniată.
Ca și până acum, al treilea război mondial a fost pierdut de tabăra cea mai puțin flexibilă.
De către tabăra condusă în mod mai dictatorial. De către tabăra care, tocmai din cauza modului autoritar în care erau elaborate deciziile, nu a reușit să mobilizeze toate resursele pe care le avea, potențial, la dispoziție.
Am să fac o paranteză.
Orice act de agresiune este o idioțenie. Indiferent de deznodamantul pe termen scurt, pe termen mediu și lung agresorul are mai mult de pierdut decăt victima agresiunii.
Acest fapt nu are nevoie de demonstrație. Orice lectură a istoriei, chiar și pe cant, este suficient de elocventă.
Aici discut războiul ca ‘fenomen în desfășurare’, nu încerc să-l integrez în istorie.
Orice război, orice act de agresiune, este inițiat în niște condiții determinate de istoria petrecută până atunci și va fi, la un moment dat, integrat în istoria scrisă după aceea.
Iar modul în care va fi el integrat în istorie va determina condițiile în care va fi, sau nu, inițiat următorul război. Următorul act de agresiune.
Să revenim la momentul prezent.
Acest al patrulea război mondial este primul război mondial mixt. Primul război ‘călduț’.
Consecințele sunt resimțite pe întreg globul, aproape toate statele iau parte la el – împărțite tot în trei tabere, în timp ce actul de agresiune ‘fizică’ este relativ limitat.
Reacțiile la acest act de agresiune – adică modul în care se raportează la conflict cei care au de suportat consecințele sale, reprezintă începutul modului în care va fi integrat în istorie acest episod de agresiune fizică.
Tabăra democrat-liberală ajută victima în măsura în care poate face acest lucru – aici este loc pentru o discuție foarte lungă.
Tabăra autoritarist-populistă ajută agresorul. În măsura în care își permite să-și dea arama pe față.
Tabăra declarat ‘ne-aliniată’ s-a constituit în victimă și îndeamnă la negocieri.
Aici am nevoie să mai fac o paranteză.
Agresorul este ‘Putin’. Un personaj colectiv care are în centrul său pe actualul dictator de la Kremlin.
Faptul că personajul colectiv Putin conduce în acest moment destinele Rusiei ține de mersul istoriei.
Are de a face cu Rusia și cu poporul Rus dar a transfera întreaga răspundere pentru atrocitățile care au loc în Ucraina pe umerii Rusiei ar fi o greșeală. Un diagnostic eronat care ar putea genera un tratament ‘contraproductiv’.
Foarte mulți analiști și comentatori, încercând să…, își concentrează atenția pe ‘capul răutăților’.
Pe Putin.
Unii îi explică acțiunile iar alții vor să ne distragă atenția de la ce face Putin încercând să argumenteze că Putin a fost obligat să facă ce a făcut pentru că ‘ceilalți’ au acționat așa cum au acționat. De parcă niște greșeli deja comise ar putea constitui vre-o justificare pentru niște atrocități…
Înapoi la explicații.
Ideea principală care se degajă din ‘textele’ ce ne sunt oferite – indiferent de motivațiile propuse pentru deciziile adoptate de Putin, este că orice cedare în fața pretențiilor agresorului va fi plătită, cu asupra de măsură, de toți cei implicați.
Pentru simplul motiv că Putin va intrepreta orice firmitură cedată de victima agresiunii ca fiind o victorie personală. Victorie care va trebui repetată, mai devreme mai degrabă decât mai târziu.
Iar toți ceilați Putini de pe lumea asta, toți cei animați de veleități autoritariste, se vor simți încurajați de orice fărâmă de victorie de care s-ar putea bucura Putin I.
‘Ce, noi suntem mai proști?!?
Dacă El a reușit, de ce să nu încercăm și noi?’
Ei bine, până aici a fost simplu.
Putin nu este primul dictator care s-a aflat sub lupa psihologilor. Sau sub cea a politologilor.
‘Nimic nou sub soare’ și nici o contribuție originală. Cam tot ce a făcut Putin a fost tratat deja în literatura de specialitate și poate fi explicat foarte simplu cu ajutorul unor citate din autori mai mult sau mai putin celebri. Sun Tzu, Clausewitz, Marx, Ivan Ilyin…
Din păcate – sau din fericire? – Putin este ‘transparent’.
Devine cât se poate de ‘evident’ după o analiză chiar foarte sumară.
Și, de fapt, dictatorii – toți dictatorii, sunt niște subiecți cât se poate de simpli.
Niște indivizi unidimensionali.
Preocupați doar de accesul la puterea cât mai absolută și, în a doua fază, de conservarea acesteia.
Restul fiind butaforie. Joc de gleznă și multă propagandă.
Eu sunt interesat de altceva.
Putin face ce face pentru că poate. Pentru că a ajuns într-un set de circumstanțe în care își poate manifesta ‘pornirile’.
Putin a ajuns în situația în care este pentru că cei din jurul său – cei care puteau face ceva ‘pe chestia asta’, nu au înțeles la timp ce ce întampla, cu adevărat, sub ochii lor.
Pot să înțeleg și acest lucru. ‘Orbirea temporara’ nu este un lucru ‘excepțional’.
Dar totuși. De la un moment dat încolo – adică după ce ‘laptele a dat în foc’ și după ce realitatea a început să-ți dea palme peste ochi, să continui cu … ‘orbirea temporara’… doar de dragul confortului de moment… fără să realizezi că ești condus spre prăpastie…
‘Putin’ nu ia prizonieri. Chiar dacă te-ai considerat aliatul său, sau sluga lui credincioasă, și indiferent de câte promisiuni ți-a făcut, atunci când nu mai are nevoie de tine… te termină!
Atunci când nu mai are nevoie de tine, devii cost. Iar în lumea lor, în lumea dictatorilor, costurile trebuie tăiate. La sânge!
În afară de faptul că ai mari șanse să te mătrășească pe măsură ce își centralizează puterea, asocierea cu alde Putin este periculoasă prin definiție.
Indiferent de cât de puternici au părut la un moment dat, toți Putinii au sfârșit prost. Cu cât mai Putin au fost, cu atât mai rău au căzut. Ei și cei care le-au ținut trena….
Știe cineva un dictator care a sfârșit pe tron?
Stalin? Hrushcev? Brejnev? Andropov?
Asta ne dorim?!?
Iar concluzia trasă de unii dintre observatori, “În final deznodământul are doar două valențe: Putin pierde sau Putin câștigă” este valabila doar pe termen scurt. Foarte scurt!
Pe termen mai lung, Putin pierde. Putin a pierdut întotdeauna.
Doar că pe pielea noastră!
Cu cât îl răbdam mai mult – de dragul confortului de moment sau de frica disconfortului potențial, cu atât vom avea de tras mai mult.
În viitorul cât se poate de apropiat!
Am aflat pe FB, și apoi am verificat în presă – adică pe net, adus pe ‘fibra’ de RCS-RDS, că Digi l-a concediat pe CTP.
Reacțiile internauților – a celor din bula mea, a fost ‘vigilentă’.
(Nu-)(Î)mi place CTP, (dar) așa ceva nu se face!
Nu voi mai urmări acest post de știri.
OK, pot înțelege genul ăsta de răspuns. Cât se poate de adecvat, de altfel.
Mai ales că nu m-am mai uitat cam de mult la vre-un buletin de știri la tembelizor. Nu în limba română, în orice caz.
Și aici începe adevărata problemă.
Eu mă uit la BBC. Ascult RFI. Și mă dau pe net.
Nu prea rămân de din-afară…
La cât m-am uitat, cu câțiva ani în urmă și, expre’, aseară… Digi 24 e, de departe, cel mai civilizat post de știri în limba română. Restul…
Mai sunt, cei drept, telejurnale relativ civilizate la Pro-Tv și la TVR.
Doar că la capitolul televiziuni de știri… Digi e singura frecventabilă. Dintre cele cu o oarecare tracțiune… or mai fi și altele, dar nu am auzit eu de ele.
Și atunci?
Dacă singura televiziune civilizata de știri face așa ceva…
Poate că hotărâseră mai demult să ‘scape’ de CTP.
Poate că CTP-ul aflase de faptul că era deja pe făraș și a băgat ‘șopârla’ ca să nu rămână dator.
Indiferent de variantă, faptul că toată tevatura asta a avut loc în spatele siglei Digi 24 și în mijlocul singurei televiziuni de știri cât de cât civilizata de pe malurile Dâmboviței demonstrează, fără drept de apel, că noi avem o problemă!
Noi, nu Digi!
‘Piața’ noastră e informație este disfuncțională în ceea ce privește zona audio-vizuală.
La radio e mai mult miștocăreală iar la televizor…
De fiecare dată când cineva spune „iadul adus pe lume de ruși” putiniștii își freacă mâinile.
Iadul a fost adus pe lume, iadul despre care vorbim acum, de către Putin. Ajutat de câteva mâini la fel de criminale ca ale lui și de către o mare masă de ‘nedumeriți’ care, practic, (încă) nu-și dau seama ce li se întâmplă.
Atunci când spunem „iadul a fost adus pe lume de ruși”, adică de toți rușii, îi băgăm pe toți în aceiași oală. În aceiași oală ‘criminală’.
Adică îi facem jocul lui Putin!
Ce își doresc dictatorii? Toți dictatorii?
Ca ‘supușii’ lor să stea ‘strâns uniți în jurul „Marelui Conducător”’?
Ce ne dorim noi, cei care vrem să scăpăm de alde Putin?
Ca ‘supușii’ să vadă, odată, cât de ‘gol’ este împăratul lor?
Și cum să facă supușii acest lucru? Cum să vadă cât de gol este împăratul dacă noi, cu pana noastră, îi împingem, strâns, cu spatele la respectivul împărat?!?
Dacă, prin cuvintele noastre, validăm minciunile împărătești?
El, Putin, le spune rușilor că fără el, fără protecția lui, sunt pierduți.
Iar noi, care abia așteptăm să scăpăm de Putin – adică abia așteptăm ca rușii să ne scape de Putin, spunem că ‘rușii aduc iadul pe pământ’…
Mai întâi trebuie să facem noi diferența între criminali și nedumeriți.
Abia după aceea putem să pretindem nedumeriților să vadă goliciunea lui Putin.
Și, ca să răspund la întrebare, românii care continuă să fie putiniști după toate cele întâmplate sunt, și ei, de două feluri. Criminali – plătiți sau, efectiv, ‘duși cu pluta’, și ‘nedumeriți’.
Și aici trebuie să învățăm – tot noi, cei care ne pretindem democrați deschiși la minte, cum să-i deosebim.
Altfel nu vom reuși niciodată să-i ajutăm pe nedumeriți să deschidă ochii.
Tratându-i pe toți la fel, ca pe niște „vite”, îi vom ajuta pe criminali să mâne întreaga ‘cireadă’ – inclusiv pe noi, la abator!
Pentru mine, Băsescu are două merite care plutesc pe un ocean de … nu-mi plac cuvintele mirositoare așa că prefer să nu le scriu de-a dreptul.
Ne-a scăpat de Bombonel și a avut curajul să spună o chestie pe care n-am mai auzit-o spusă de cineva aflat la nivelul lui.
Conform principiului ‘fă ce spune popa, nu ce face popa’, am cam avea – ca națiune – ce învăța din cuvintele alea.
“Corupţia ţine atât de sectorul public, cât şi de sectorul privat, iar preşedintele a susţinut că nu mută la nimeni responsabilitatea, dar că aceasta trebuie “împărţită şi asumată”.
Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””
Că el facea una și spunea pe dos…. Asta știm.
Dar uite că la un mandat și jumătate dupa Băsescu, încă n-am învățat mare lucru… Cu toate că el a dat, practic, ‘tot din casa’.
https://www.zf.ro/eveniment/basescu-ataca-nokia-si-ford-si-continua-sa-i-critice-pe-bancheri-9060677
Personajul Băsescu conține o mare doză de tragism.
A apărut pe scena politică într-un moment propice. La o răscruce a istoriei.
A intrat în forță și destul de spectaculos.
Era suficient de ‘om din popor’ pentru a stârni simpatia unei relative majorități.
După care a dat cu mucii-n fasole.
‘Lumea’, mai ales cei care l-au votat, l-ar fi trecut cu vederea pe Petrov.
Dar n-au putut din cauza de Udrea.
Ar fi trecut, poate, cu vederea si casa din Mihaileanu…
Dar scaderea lefurilor si a pensiilor… în vreme de criza… în timp ce primăria capitalei, schimba – sfidător, bordurile…
Ar fi putut intra în istorie pe ușa din față și călare pe un cal alb.
Așa… îngroașă rândurile la ‘ce bine ar fi fost dacă’….
Discută unii pe net.
‘Putin a reușit să întoarcă Rusia cu 32 de ani înapoi.
McDonald a deschis primul restaurant din lanțul rusesc în 1990 și închide acum 850 de locații în întreaga Rusie.’
‘Păi da bă, da’ ăștia nu pleacă pentru că au ceva cu Putin… Pur și simplu și-au dat seama că rușii n-or să mai aibe bani să dea pe chestii din astea. Că economia Rusiei o să se ducă de râpă! Ăsta fiind motivul pentru care au plecat și celelalte multinaționale…’
După o scurtă căutare pe net, aflu că McDonald va continua să-și plătească angjații din Rusia și din Ucraina.
Acuma că ne-am liniștit, relativ, cu privire la cei 62 000 de angajați McDonald din Rusia, hai să gândim un pic mai adânc.
McDonald e un operator economic. Prima lui responsabilitate este față de proprietarii săi. Față de acționari.
Treaba lui McDonald este să facă profit. Și să-l facă în așa fel încât tot procesul să fie sustenabil!
Adică treaba lui McDonald este să se asigure că va putea face profit și peste 100 ani. Nu doar în Rusia ci și în restul lumii!
Acum am să fac o pauză și am să vă spun o poveste.
Sunt suficient de bătrân să-mi aduc aminte discursul lui Ceașcă din ’68. Nu atât discursul în sine, aveam doar 7 ani, cât sentimentul de mândrie pe care îl aveau părinții mei. Sentiment împărtășit de aproape toți cei din jurul nostru.
Ceașcă tocmai se opusese, vehement, intervenției sovietice împotriva Primăverii de la Praga.
Uraaaa!
România era pe val. Recunoscută de toate puterile vremii. Magazinele erau pline. Pușcăriile politice tocmai fusesera golite. Trai pe vătrai…
Singura chestie nasoală era decretul cu interzicerea avortului. Și faptul că nu puteai călători liber. De vorbit… încă mai puteai vorbi, cu anumite limite.
În doar 20 de ani, toate chestiile bune au dispărut. Fără să fi plecat nici o multinațională din țară!
Doar datorită stilului din ce în ce mai dictatorial adoptat de ‘conducerea de partid și de stat’.
Din cauza cărui stil, din ce în ce mai mulți dintre cei care știau despre ce era vorba au fost marginalizați.
Din cauza cărui stil, ‘factorii de decizie’ – din ce în ce mai puțini, au rămas înconjurați de sfătuitori din ce în ce mai nepricepuți. Și mai proști.
Da, socialismul în general, și cel românesc în particular, s-a prăbușit din cauză că decidenții – adică și Ceaușescu, practic nu mai știau pe ce lume trăiau. Adică din ‘cauza’ ‘consilierilor’ lor.
Doar că vina le aparține decidenților! Adică lui Ceaușecu.
Decidenții au fost cei care au dat tonul!
Decidenții au creat ‘stilul’. Dictatura a fost instaurată de dictatori!
Într-adevăr, cu concursul ‘cozilor de topor’ și cu acceptul, tacit – și de cele mai multe ori inconștient, al populației.
Dar la inițiativa și datorită ‘eforturilor neprecupețite’ ale dictatorilor înșiși!
Să revenim la subiect.
La hamburgherii de la care am plecat.
Indiferent de calculele făcute de multinaționale, cauza plecării lor e aceiași.
Indiferent de moțivația fiecăruia dintre decidenți care au ales ‘închiderea prăvăliei’, fie ea și temporară, vinovatul este unul singur.
Putin a fost cel care ales să invadeze Ucraina!
Și, de fapt, ‘Putin’ a fost cel care a ales sa guverneze într-un mod din ce în ce mai dictatorial.
Chiar dacă nu invada Ucraina, în cele din urmă Putin tot ar fi reușit – într-un fel sau altul, să ducă Rusia de râpă.
Iar toate astea s-au întâmplat la doar 30 de ani de la căderea întregului lagăr socialist.
Din motivele pe care le-am explicat mai sus.
Dacă eu am înțeles toate astea, Putin de ce le ignoră?
Avem aproape aceiași vârstă iar el are o experiență de viață mult mai vastă…
Să trecem peste acest moment poate prea personal!
Ca lucrurile să fie cât se poate de clare – adică mură-n gură, pe mine nu mă interesează pedepsirea vinovaților.
Asta e o activitate de care ne vom ocupa după aceea.
Adică după ce oamenii vor înceta să mai moară mult prea devreme.
Iar pentru asta, trebuie să ne concentrăm pe cauze!
Pe locul unde putem rupe cercul vicios.
Ceaușescu a căzut abia după ce oamenii rămași în jurul lui – așa prost aleși cum erau, și-au depășit condiția de yes-meni.
După ce oamenii rămași în jurul lui au realizat către ce dezastru erau conduși. Împreună cu restul țării!
Oamenii aflați în acest gen de poziții trebuie ajutați.
Întâi să înțeleagă.
Și apoi să facă.
Din momentul acesta, rolul lui ‘Putin’ practic a încetat.
Rămâne cu vinovăția acumulată până acum, bineînțeles, doar că de acum încolo vinovăția pentru cele ce se vor întâmpla în viitor se va acumula în contul celor care continuă să-l ajute.
Pentru simplul motiv că a continua să ajuți personaje de tip ‘Putin’, după ce aceștia și-au dat arama pe față, este o formă de sinucidere.
Nu doar de crimă!
Vorbeam mai devreme despre datoria decidenților McDonald față de acționarii lor.
Despre nevoia lui McDonald ca afacerea să fie condusă într-un mod sustenabil.
Ca afacerea să fie în stare să genereze profit pe termen nederminat. Adică cât mai lung….
Oare când or să înțeleagă dictatorii că modelul lor de business nu e sustenabil?
Și, poate chiar mai important, când or să înțeleagă cozile de topor că modelul lor de business este sinucigaș?
nicichiarasa 