Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….
O femeie terorizată de soț este compătimită.
Cel puțin de către cei normali la cap…
Un bărbat aflat sub papuc este batjocorit.
De toată lumea. Inclusiv de către femei.
Chiar și de cele terorizate de bărbații lor…
Păi nu-i faci!
Din simplul motiv pentru că dacă ai încerca așa ceva ai valida conceptul.
O s-o iau de la început.
Atât comuniștii cât și naziștii au încercat să ‘crească’ Omul Nou. Fiecare pe-al lui, dar conceptul era același. Un om care ar fi urmat să se comporte așa cum își doreau creatorii lui. Știm care au fost consecințele.
„Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”
Nu-i o metodă mult mai bună decât să-i „faci să…”?
‘O s-ajungem ca Episcopul Bienvenu… o să facem numai fapte bune așteptând ca toți ticăloșii să urmeze exemplul lui Jean Valjean… Câți din ăștia ai întânit la viața ta?’
În primul rând, Episcopul Bienvenu e un personaj fictiv. Chiar dacă Victor Hugo a plecat de la un personaj istoric…
În al doilea rând, nu cumva lumea ar deveni mult mai bună dacă toți cei care s-ar întâlni cu un Jean Valjean ar fi suficient de înțelepți încât să se comporte precum Bienvenu?
‘Tot nu-nțeleg mare lucru. Și dacă cel cu care am de-a face nu e Jean Valjean? Sau dacă eu nu sunt în stare să-l recunosc ca atare? În las să mă jefuiască doar pentru că așa mi-ar place mie să se întâmple dacă aș fi în locul lui?’
Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare. Nici unui hoț nu i-ar place să fie jefuit. De ce ți-ar place ție?
În schimb, tuturor ne place să fim tratați cu respect.
Și-atunci? De ce sunt atât de mulți cei care consideră că știu ei mai bine cum ar trebui să se comporte ceilalți? Cum ar trebui, ceilalți, să-și ducă viețile?
Care se consideră a fi deasupra tuturor…
Îl mai ții minte pe doctorul care ți-a spus că trebuie să te lași de fumat? Și care avea un pachet de Kent în buzunarul halatului?
Pe ziaristul care scrie articole despre corupti și care ia bani ca să nu le publice?
Pe politicianul care…
Pe alegătorul care se lasă păcălit? Știind foarte bine că promisiunile sunt deșarte? Doar pentru că-i place ce aude?
Un număr de cadre medicale și-au dat demisia.
Unii invocând lipsurile din spitale, unii circumstanțe personale… alții pur și simplu fără motiv.
Internauții români de pe Facebook au început să se poziționeze.
De la brutalul ‘dezertori’ până la ‘primul lucru pe care trebuie să-l cerem de la guvernanți după ce trece criza este să reconstruiască din temelii sistemul de sănătate’.
Trecând prin ‘Toți sunt de vină. Chiar dacă nu luau toți șpagă, toți știau ce se întâmplă. Nimeni n-a făcut nimic. Singurul mod prin care unii dintre ei și-au manifestat dezacordul a fost plecarea. S-au dus și nu s-au mai uitat înapoi.’
Ce ziceți despre ‘Toți suntem de vină!’?
E adevărat că nu toți medicii cereau șpagă.
Din păcate, aproape toți acceptau. Plicurile pe care le strecuram noi. În buzunarele lor. În buzunarele halatelor lor albe…
Până nu demult, logica noastră era simplă.
‘E firesc să primească, au salariile foarte mici.’
Salariile angajaților din sistemul de sănătate erau într-adevăr mici.
Iar noi am fost atât de înguști la minte încât am lăsat-o așa cum căzuse.
‘Dă-i încolo. Au destui bani!’
Asta până în momentul în care din ce în mai mulți dintre ei au preferat să-și ia ei singuri talpășița. În loc să mai accepte șpaga noastră.
Abia atunci am înțeles cât de rămas în urmă era sistemul nostru de sănătate.
Abia atunci când personalul medical a continuat să plece și după măririle atât de substanțiale ale lefurilor din sistem.
Cred că a venit momentul unei reale schimbări la față.
Cred că a venit momentul să încetăm a mai cere ceva celorlalți înainte de a ne uita un pic în sufletul nostru.
Înainte de a cere guvernanților restructurarea sistemului de sănătate. Înainte de a cere celor din sistemul de sănătate să-și pună în pericol sănătatea lor pentru a apăra sănătatea noastră.
Înainte de a cere toate aceste lucruri este momentul să înțelegem că noi suntem cei care am dat șpăgile. Că noi suntem cei care am îngăduit, mai ales după 1990, sistemului să devină din ce în ce mai corupt.
Da, noi suntem cei care acum tragem ponoasele.
Cu toții. Medici, asistente, infirmiere, brancardieri, femei de serviciu, pacienți, aparținători. Toți.
Victime și Vinovați. În același timp.
Tocmai de aceea va fi suficient să ne schimbăm noi.
Iar după ce ne vom fi schimbat noi, nu va mai fi nevoie să le cerem celorlalți să se schimbe. Pentru că ne vom fi schimbat, deja, cu toții.
Sau, măcar, suficient de mulți dintre noi.
Care o fi efectul pe termen lung al faptului că tranzacționăm, la vedere, Adevărul și Libertatea? Precum și Femeia, Bursa, Cultura…
Și cât de ironic este că în capitalism nu mai poți cumpăra Munca? Un lucru absolut normal pe vremea comunismului…
Imi trebuia colorimetru.
O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.
Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…
Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.
Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…
Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.
Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.
„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”
Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…
Mă rog!
Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!
Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.
Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….
Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.
Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?
Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….
Foișorul ăsta a fost construit pentru a apăra frontiera.
Adică pentru a împiedica fugarii să-și încerce norocul în lumea liberă. Asta pe vremea când CSP-ul comunist planifica bunăstarea clasei muncitoare…
Apoi pentru a împiedica ‘contrabandiștii’ să ‘exporte’ combustibil în Serbia pe vremea embargoului.
Între timp a fost vândut la fiare vechi… acum vreo doi ani n-am mai văzut nici unul pe malul Dunării.
PS.
CSP = Comitetul de Stat al Planificării. „Înainte de 1989 Comitetul de Stat al Planificării (CSP) era instituţia centrală care coordona activitatea de planificare a economiei naţionale şi repartiza materiile prime şi produsele necesare diferitelor ramuri şi subramuri ale economiei.
Această planificare se baza pe cifrele raportate de ministere şi de judeţe. Dar, acestea, pentru a se evidenţia, raportau producţii mărite, fără legatură cu realitatea. La rândul lor, întreprinderile îşi planificau producţia pe materii/materiale care în realitate nu existau întotdeauna. Situaţia devenea stânjenitoare când era vorba de export, de respectarea unor contracte…” Octavian Silivestru, Rador.
Cica ‘post coitum, omne animal triste’.
Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.
Și bine fac.
Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.
Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.
Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.
În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.
Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.
Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?
De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?
Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?
1916, 7 noiembrie. Mihai Șora vedea, pentru prima dată, lumina zilei.
2019, 6 octombrie. Astăzi, la aproape 103 ani de la fericitul eveniment, aude înjurături.
Emag, un magazin online, s-a gândit să-și facă un pic de reclamă. Așa, înainte de sărbători…
Și pentru că subiectul zilei este ‘libertatea’ – noi ne luăm ‘rația de libertate‘ tocmai atunci când restul Europei taie porcul, Robert Tiderle – Papaya Advertising, a pus la cale un clip in care Mihai Șora citește un text despre cât de liberi am fost cu toții între 1948 și 1989.
Concluzia lui Șora fiind „În anul în care România împlinește 30 de ani de libertate, am învățat că ea nu trebuie doar câștigată. Ea trebuie păstrată. Și cum altfel o putem păstra, dacă nu bucurându-ne de ea în fiecare zi?”
Și pentru că nimic nu este gratis, emag ne aduce aminte că „ Ai libertatea să comanzi ce vrei, de unde vrei și să alegi ce-ți place din milioane de produse din mii de categorii. etc., etc., etc., …
Ei da, numai că…
Noi ne pregătim și de schimbat guvernul!
Iar unii dintre noi au nevoie, ca de aer, de ‘rating’.
Așa că pune-te, frate române, pe comentat.
Am să fac o pauză și, pentru cei care nu știu despre ce e vorba, voi puncta câteva repere din biografia lui Șora.
– 1938. Primește o bursă de la Institul Francez din Bucuresti și pleacă în Franța, la doctorat.
– În timpul războiului, intră în Rezistența Franceză și aderă la partidul comunist francez.
– 1948. Se intoarce în Romania in. Și rămâne aici. De voie, de nevoie… în funcție de sursa de informație găsită de pe net.
– 1948 – 1989. Îndeplinește diverse funcții. La ministerul de externe condus de Ana Pauker, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, la Editura Enciclopedică.
– 1990. Este numit ministru al învățământului în primul guvern Roman. Își dă demisia după mineriada din 13-15 Iunie.
– 1990 – 2019 Contribuie la fondarea Grupului pentru Dialog Social și ia poziții tranșante pentru promovarea democrației.
Dan Andronic descrie foarte pertinent perioada 1948-1989 din viața lui Mihai Șora:
Și-atunci?
De ce i se scoate pe nas ‘trecutul comunist’ de câte ori îndrăznește să deschidă gura?
Lui Rațiu i s-a reproșat că ‘n-a mâncat salam cu soia’. Șora e cam pe aceiași parte a baricadei cu Rațiu. El a mâncat salam cu soia. Și tot nu e bine…
Pentru cei care nu sunt foarte la curent – scuze pentru exprimarea bolovănoasă, face parte din culoarea locală, „Starea libertății” e un fel de vlog transmis la o televiziune. Nu mai știu care și, sincer să fiu, nici nu mă interesează.
‘Apăsați’ linkul de mai sus și ‘delectați-vă’. Dragoș Pătraru predă o adevărată lecție. Despre cum poți da, ‘imparțial’ – vorba lui Caragiale, în toți și din toate direcțiile. Și despre cum, de dragul ratingului, te poți transforma în ‘persoană ușoară’. Adică în curvă media. Spunând, cât se poate de convingător – urmăriți frazarea și gestica, nimic. Absolut nimic. Adică ceva ce poate fi interpretat de fiecare așa cum vrea. De fiecare dintre cei care are răbdare să se uite la așa ceva…
Subiectul putea fi tratat în fel și chip.
‘Tragedia intelectualului prins între război și dictatura comunistă.’
‘Iată de ce a supraviețuit comunismul atât de mult. Au fost prea puțini intelectualii care au avut curaj să i se opună cu adevărat.’
Și câte și mai câte…
Dar nu. Noi – Pătraru nu e singur iar cei ca el au suficient de multă audiență încât să-i dea înainte, preferăm să transformăm totul în derizoriu. În miștocăreală de prost gust.
Până la urmă, care e deosebirea dintre Șora și Iliescu?
Amândoi cu școală. Chiar dacă făcută în locuri diferite…
Nici unul nu a dus-o foarte rău în comunism. Chiar dacă unul mult mai bine decât celălalt…
Amândoi au ocupat funcții înalte după revoluție. Chiar daca unul nu s-a lasat dus în ispită iar celalalt nu s-a lasat dus de-acolo…
Iliescu a fost consecvent iar Șora a cotit-o la un moment dat?
Putem să spunem și așa…
Șora a învățat din greșeli? Și a avut curajul să-și afirme public noua credință?
Fiecare înțelege ce poate. Și ce vrea, bineînțeles.
Tot aud că ‘nu-s în stare aștia nici măcar să întrețină tot ce ne-a lăsat Ceaușescu, darămite să mai adauge ceva’!
Judecând după ritmul în care construim autostrăzi, de exemplu, s-ar putea ca zicerea respectivă să nu fie foarte departe de adevăr…
Dar, până la urmă, ce ne-a ‘lăsat’ Ceaușescu?
Sau, mai bine spus, cât de bună a fost moștenirea lui?
Și dacă a fost atât de bună, de ce o ducem noi atât de greu?… Mă rog, unii dintre…
Ne-am bătut noi joc de ea?!?… Iarăși ‘Mă rog, unii dintre …’
Dar ia stai un pic!
Noi, NOI nu suntem cumva tot ‘moștenirea’ lui Ceaușescu?
N-am fost noi crescuți să-i fim ‘demni urmași’?
Nu era el slăvit ca ‘cel mai iubit fiu al întregului popor’? De către părinții și bunicii noștri?
Nu zice înțelepciunea populară că ‘așchia nu sare departe de trunchi’?
Ce-ar fi sa ne luăm și noi un pic de avânt?
Macar acum, dupa 30 de ani… Nu de alta, da’ ne vad copiii astia, puțini, care au mai rămas pe aici… și care nu mai înțeleg nimic…
