Foarte multă lume nedumerită. Aproape nimeni nu mai înțelege ce se întâmplă!
‘De ce se ceartă ăștia ca chiorii în loc să discute între ei și să găsească soluții?!?’
Unii mai optimiști chiar se așteaptă ca în urma dialogului politic să fie adoptate „cele mai bune soluții”…
Realitatea nu mai seamănă demult cu ce scrie-n cărți! În cărțile alea scrise prin secolul XVIII. Rousseau, Locke, alea-alea…
Dacă vrei să știi ce se întâmplă astăzi, acum, trebuie să asculți buletinele de știri! Dacă vei fi suficient de atent, vei observa că ‘politic’ a devenit sinonim cu ‘trasul spuzei pe turta proprie’.
‘A fost luată o hotărâre politică’ înseamnă în zilele noastre ‘au făcut așa cum au crezut că e mai bine pentru partidul lor’.
Pentru partidul lor… au crezut ei că așa e mai bine pentru partidul lor… Sau pentru ei înșiși!
Mă rog, fiecare cât îl duce mintea… Păi da, numai că ei cu ‘credința’ lor și noi cu ponoasele!
Până pierd ei alegerile… se lungește coada la sicrie!
Până în ’89, am tot murit noi. La canal, dacă călcai pe bec. Multe dintre femeile noastre au murit apoi încercând să-și facă întrerupere de sarcină. Uterul lor devenise una dintre căile prin care partidul încerca să construiască societatea socialistă multilateral dezvoltată. La final, muream de foame. Apoi a ‘explodat mămăliga’.
A fost nevoie de o adevărată explozie pentru că foarte mulți dintre cei aflați ‘la mijloc’ nu se hotărau odată. Nu se hotărau să lase partidul din brațe. Își găseau tot felul de justificări. Că nu era dracul chiar atât de negru. Că înainte fusese și mai rău…
Apoi au murit ‘ei’. În noaptea de Crăciun, că tot erau atei. Bine, n-au murit singuri… i-am omorât noi! Ca mai toți revoluționarii care se respectă…
Și, pentru că tot era revoluție, moartea lor a fost cât se poate de sumară. ‘Formele’ au fost doar mimate. Logica procesuală a fost respectată doar în forma ei. Conținutul…
Un demers la fel de logic precum cel de mai sus. Cel puțin din punct de vedere formal…
Diferența majoră dintre cele două situații fiind că atunci au murit ‘ei’.
Iar acum murim noi.
De ce? De ce murim tot noi? La fel ca înainte de ’89?
Păi din același motiv. Cei de la vârf ‘se dau în bărci’ iar cei prinși la mijloc nu se hotărăsc pe ce drum s-apuce.
„„Sunt aproape 30% din salariații din sistemul de sănătate și asistență socială nevaccinați. Asta înseamnă că peste 50.000 de salariați din aceste domenii încă nu s-au vaccinat, pe care nu-i poți obliga. Nu știm dacă au trecut prin boală sau nu, nici statul nu știe. Sunt oameni care spun că dacă vor fi obligați să se vaccineze își vor suspenda contractul de muncă la cerere. (…) Ei nu vor să se vaccineze și punct. Au motivele lor, motive care sunt amplificate de ceea ce vedem că se întâmplă pe plan politic.
Gândiți-vă că au făcut acum denunțul la DNA pentru achiziția a celor 120 de milioane de doze de vaccin. Ce poate înțelege un om simplu sau un cadru medical că se întâmplă? De ce ați încheiat contract de 120 de milioane de doze de vaccin pentru populația puțină a României. E clar că cineva a făcut o afacere din acest lucru, iar acum trebuie să consume acele doze și cum să o facă decât prin obligativitatea unor categorii de a se vaccina. Acest lucru e ca un bumerang împotriva clasei politice. Pentru că subiectul nevaccinării cadrelor medicale, adus în spațiul public, s-ar putea să se întoarcă împotriva lor. Populația se va întreba: Dacă un medic nu se vaccinează, noi de ce am face-o?“, susține Viorel Husanu de la președintele Federației Sanitas București.”
Cică unul era cam fustangiu. Avea și niște obiceiuri sexuale destul de ‘condimentante’. Colac peste pupază, avea și un papagal… Vorbitor!
Obiceiul tipului era să invite câte o ‘doritoare’ la el acasă și, înainte de a ‘trece la treabă’ să ‘negocieze’ cu ea ce urma să se întâmple. N-are rost să intrăm în amanunte.
Doar că tipul avea o problemă. Pe la jumătatea negocierilor și apoi pe toată durata ‘întâmplărilor’ papagalul se cam băga în seamă. ‘Insera’ tot felul de comentarii. Hazlii, nimic de zis, doar că diminuau concentrarea preopinenților. Nu e ușor să joci în Kama Sutra atunci când te umflă râsul!
Așa că tipul s-a hotărât. Că trebuie să pună piciorul în prag. Sau cortina pe colivie… Nimic! Papagalul continua să comenteze.
A fost nevoie de o discuție tete-a-tete. Sau tete-a-bec…
„Dacă te prind că mai scoți o vorbă, o singură vorbă, îți smulg toate penele!”
Treaba a funcționat o vreme. Papagalul se potolise. Mai ales că după un timp tipul ridicase cortina de pe colivie și papagalul se putea bucura din nou de spectacol…
Până când una dintre preopinente s-a dovedit a fi pe măsura tipului. Și a venit cu câteva idei proprii! Așa că cei doi au început negocieri serioase. Poziții, secvențe, alea alea…
La un moment dat, papagalul nu mai rezistă. Și face următorul anunț:
Îmi bag picioarele-n ele de pene, astea sunt faze de comentat!
19 Iulie 202130 August 202130 August 2021, mai pe-nserat
Cum era aia cu ‘doi iepuri dintr-un foc’? Uite ca în politică se poate…
Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.
În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba. Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri… Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii. Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.
Cred că ați început să vă prindeți. Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.
Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.
‘OK. Ce vrei să spui? Cine a greșit? Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’
„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…
La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.
În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap. Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…
Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional. De un sistem de învățământ funcțional. De un sistem de justiție funcțional…
De o presă funcțională. Adică independentă!
Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.
Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?
Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei. Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.
Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…
Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.
Pe cei cu ‘capul în nori’! Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.
Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.
PS Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’. Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt. Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede. Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap! Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări. Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007! Agent provocator. Pus de cine știe cine… Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă! Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea? Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!? Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască… Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text. Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.
Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă. Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.
Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.
Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.
Băsescu avea, într-un fel, dreptate.
Rezultatele scrutinului prezidential din 28 Noiembrie 2004
Doar într-un fel. În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați. Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.
90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.
N-am avut pe altcineva pe cine să votăm? Asta e altă problemă. Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …
Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție. Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui! De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive. Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase. Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’. Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit. Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci? Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor. Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală… Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă. Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat. Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz. Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’. Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă! N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși.. Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său? In cabina de vot e mai simplu. Ești singur. Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână. În cabina de vot ești Dumnezeu!
