Florin Cîțu, premier.
Emilia Șercan, ziarist.
Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.
Interesant, nu?
Archives for category: politica
Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.
În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba.
Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri…
Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii.
Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.
Cred că ați început să vă prindeți.
Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.
Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.
‘OK. Ce vrei să spui?
Cine a greșit?
Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’
„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…
La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.
În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap.
Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…
Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional.
De un sistem de învățământ funcțional.
De un sistem de justiție funcțional…
De o presă funcțională. Adică independentă!
Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.
Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?
Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei.
Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.
Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…
„Haite de troli furioși bântuie rețelele sociale și înveninează atmosfera.”
Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.
Pe cei cu ‘capul în nori’!
Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.
Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.
PS
Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’.
Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.
Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.
Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.
Că autorul inscripțiilor ‘n-are toți boii acasă’… a recunoscut și Vasile Bănescu.
„…expectorează mesaje grotești și, în accese de supremă inteligență, își scrie numele pe toate gardurile.”
Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt.
Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede.
Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…
În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…
Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!
‘OK, un Fanatik cu mintea la cap!
Altceva?’
O întrebare.
Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări.
Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.
Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.
Agentul 007!
Agent provocator. Pus de cine știe cine…
Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…
Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!
‘Păi bine mă!
Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’
Uite și întrebarea.
De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea?
Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!
Cine e Vasile Bănescu?!?
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!
Zicea cineva ceva despre un protest antimască…
Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?
În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!
Din când în când, îmi aduc aminte de faza asta:
Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text.
Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.
Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă.
Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.
Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.
Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.
Băsescu avea, într-un fel, dreptate.
Doar într-un fel.
În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați.
Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.
90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.
N-am avut pe altcineva pe cine să votăm?
Asta e altă problemă.
Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …
Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.
Masochism?
Sau sindromul Stockholm?
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?
În toată țara, nu doar în ‘capitală’.
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!
Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!
Ai grijă. E soarta ta în joc.
„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”
Așa ne învată înțelepciunea populară…
Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.
Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.
Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat.
CTP a răspuns la rândul său.
Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei…
Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.
Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea.
Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…
Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?
Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta pe net.
Păi după treij-dă ani de democrație noi încă am rămas pe vremea lui Eminescu?
Încă îl mai așteptăm pe Țepeș să trimită pe cineva care să curețe mizeria în care ne bălăcim noi?
Și de ce? Oricum n-o să poată ‘Țepeș’ să facă tot ce e de făcut… Tot noi vom fi cei care va trebui să punem mâna pe mătură!
Și atunci? De ce nu ne apucăm singuri?
De ce trebuie să așteptăm să vină cineva care să ne spună ce să facem?
Nu știm unde e mătura?
Nu vedem unde e rahatul?
Sau ne e frică să ridicăm covorul? Că nu se știe peste ce mai dăm pe-acolo!
Păi nu era mai bine nu fi ascuns rahatul? … dar asta e altă discuție….
