Archives for category: respect mutual

Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.

Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla.
Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.

Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.

Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’….
Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.

Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației.
Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”.
Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…

În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.

În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea.
Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.

În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina.
În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…

Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță.
Fenomenul a rămas același.
Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță.
Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.

N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.

Și mai e ceva care mă roade.
Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția…
Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni!
Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare…
Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre

E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?

„Cădere naturală de apă pe cursul unui râu, provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii”

Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare.
Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit.
Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve.
Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.

Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății.
Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.

Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.

Care cooperare depinde de două lucruri.
De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane.
De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.

Deciziile pot fi bune sau proaste.
Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia.
Dacă sunt proaste…

Și iar ne-am întors la comunicare…
Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor.
Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale.
Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.

Responsabilitate și pricepere…

Aveți grijă băăă!
Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!

Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

Din când în când, îmi aduc aminte de faza asta:

“Mai, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti? Intre Adrian Nastase si Traian Basescu. In 15 ani, nu a aparut unul sa vina din lumea asta, sa nu fi fost tarat de naravurile comunismului, sa nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvantul meu, imi pare rau.”

Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text.
Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.

Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă.
Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.

Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.

Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.

Băsescu avea, într-un fel, dreptate.

Rezultatele scrutinului prezidential din 28 Noiembrie 2004

Doar într-un fel.
În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați.
Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.

90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.

N-am avut pe altcineva pe cine să votăm?
Asta e altă problemă.
Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …

Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.

Masochism?
Sau sindromul Stockholm?

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta.
Așa ca mi-am adus de proverb…

Ce contează cum se scrie?!?
Întrebarea e „ce facem de-acum încolo”, nu ‘cum consemnăm prostia pe care tocmai am comis-o’…

Cum să stai acasă?!?
Cum să lași pe alții să-ți determine viitorul?

31, nu știu cât %?!?

Și după aia vă mirați că nu le pasă de voi?

Soția mea a avut Covid. Covid 19!

Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă.
Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv.
Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.

A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…

Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.

Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…

Și ca un preambul la ceea ce urmează:

După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor.
Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă.
La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri…
Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.

„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”

Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:

„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”

„Să-l f#% în gură și pe Orban!”

„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”

„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”

„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”

„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”

Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…

N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine!
Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’…
Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…

Tocmai am citit o postare. Pe un blog.
„Cronici pe bune”…

Caterinca nationala numita carantinarea zonelor de langa Bucuresti.

Mesajul?
‘Guvernul, (cel actual, firește) a mai făcut o prostie. Nimeni nu știe câți oameni trăiesc cu adevărat în comunele suburbane dar actualii guvernanți carantinează localitățile plecând de la cifrele vechi. Care nu mai au nici o legătură cu realitatea.’

Logica mi se pare perfectă.
Nu știm câți sunt – pentru că nimeni nu se ostenește să-și facă mutația, dar știm ‘noi’ că sunt mai mulți decât erau mai demult….

Hai să vorbim și despre lucrurile pe care le știm.
Numărul de infectați. Care e clar că e mare.
Și despre care știm unde locuiesc. Pentru că și-au arătat buletinele…

Și de ce s-or fi infectat oamenii aștia?

Nota bene!
Acum nu vorbim despre vinovății individuale!
Acum analizăm comportamente sociale.
Aici este vorba despre ce facem noi, toți, ‘la gramadă’!

Iar explicația științifică pentru ‘transmisia comunitară’ este comportamentul inadecvat condițiilor pandemice.
Pe românește, ne infectăm unii de la alții pentru că nu purtăm corect masca, ne înghesuim ca oile, nu ne spălăm suficient pe mâini și nu stăm liniștiți acasă atunci când avem simptome!

Simplu, nu?

Iar pentru că, vorba lui Nichita Stănescu, cineva trebuia să poarte o vină…

Și uite-așa guvernul mai primește o palmă…
Noi nu ne declarăm corect domiciliul, noi nu suntem în stare să ne păzim unii pe ceilalți – sau unii DE ceilalți?!?, iar guvernul este cel care primește înjurăturile…

Când o să înțelegem odată că ‘guvernul’, oricare o fi el, nu poate face mai mult pentru noi decât suntem noi dispuși să facem unul pentru celălalt?
Pentru simplul motiv că guvernul este făcut tot din – și de către, oameni.
De oameni din rândul nostru. După chipul și asemănarea noastră…

Aleși de către noi, dintre noi.

Un pic de istorie.

Patriarhul Daniel a explicat că “lumea l-a cinstit mai ales în anii grei ai comunismului, când lumea era persecutată” şi a relatat o întâmplare din toamna anului 1989, de la Hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în 27 octombrie, când “autorităţile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaşte ale sfântului, motivând că în aceeaşi zi, în clădirea de alături (Palatul Patriarhiei n.r.), unde era sediul Marii Adunări Naţionale, ar avea loc o şedinţă importantă”.

“Şi astfel, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a fost obligat să transfere racla de pe Dealul Mitropoliei, de la Catedrală. Dar nu a dus-o prea departe, ci la Biserica Sf. Nicolae Vlădica, care se află aici, jos, în apropiere. Această umilire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost ‘răsplătită’, în sensul că, peste câteva luni, regimul comunist a căzut, iar în clădirea de alături, care a devenit Palatul Patriarhiei, în 27 octombrie, în anul 2007, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a fost înfiinţat Centrul de presă Basilica al Patriarhiei Române, care, prin radio şi televiziune, transmite de la Catedrala Patriarhală în fiecare zi slujba Sfintei Liturghii şi slujba Vecerniei spre bucuria credincioşilor ortodocşi din ţară şi din Diaspora română”, a spus Părintele Patriarh.

O reacție ‘gazetărească’:

În urmă cu milenii, preoții egipteni înfricoșau populația prevestind că Amon Ra, zeul Soarelui, își va ascunde chipul în miez de zi deoarece oamenii nu-l adorau îndeajuns, pe el și întruchiparea sa pe Pământ, Faraonul, viitoarea mumie.

Pentru a prosti oamenii, șarlatanul Daniel n-are nevoie de matematică, nici de logică – o dă direct, ca o strigătură pentru vitele ce le păstorește: ascultați ce vă spun, fiindcă a interzis pelerinajul la moaștele Sf. Dimitrie în octombrie 1989, comunismul a căzut peste câteva luni. Post hoc, ergo propter hoc – după, deci, din cauza.”

Și câteva contrareacții.

Dacă cineva crede că ajută viitorul european al României punând în contrapondere valorile europene cu masa credincioşilor BOR, prin stigmatizarea şi insultarea cu sistem a acestora şi a BOR, se înşeală. Oricât de bine intenţionaţi ar fi – şi nu neg bunele intenţii ale multora – cei ce fac asta, contribuie de multe ori, fără să vrea, la un design strategic care nu este în acest moment în interesul naţional al României.

Deci….

Teoreticienii minciunii și dezinformării ne învață că cea mai bună metodă de a păcăli pe cineva este să-l aburești la început cu niște chestii cât se poate de adevărate. Că abia după aia să-i bagi pe gât ceea ce îți propuseseși.
Și, dacă se poate, să închei tot cu ceva care măcar miroase credibil.

Pe de altă parte, cei care se pricep la comunicare ne tot spun că mesajele trebuie formulate cu grijă.
Că dacă sunt formulate prea agresiv nu vor reuși să treacă dincolo.
‘Dincolo’ de bariera ideologică…
Așa că vor reuși doar să contribuie la ‘întărirea în credință’ a celor care erau deja convinși. Dar fără să facă nici măcar un singur prozelit…

Să iau fiecare citat pe rând?

Chiar e nevoie?

Vă las pe voi, cititori cel puțin la fel de deștepți ca mine!

Nu înainte de a mă cita singur…

Și totuși…
Cine să fie, oare, boii?
Cei din poezia lui Coșbuc, bineînțeles!

Cei care numesc masca, botnita, sunt aceiasi oameni care daca maine s-ar da lege ca este obligatoriu sa circuli incaltat pe strada, ar incepe sa circule desculti ca “labutzele lor trebuie sa respire si nu li se incalca lor drepturile fundamentale”.
Normal ca considerati masca botnita daca sunteti niste javre.

E o problemă imensă cu spunerea asta.
Pe de o parte este extrem de exactă iar pe cealaltă este cât se poate de contraproductivă.

Propaganda anti ‘botniță’ are ca scop divizarea societatii.
Îngreunarea procesului de regrupare a forțelor și de reconectare între diversele segmente sociale. Proces esențial pentru depășirea crizelor. Inclusiv pentru depașirea crizei Covid.

Cei care stau în spatele genului ăsta de propagandă înțeleg Covidul ca pe o oportunitate. Ca pe un prilej pentru a-și pune planurile în aplicare.
În situația asta, orice raspuns în stil ‘pamfletar’ – oricât de haios ar fi el, le cântă-n strună.

Cei care, din diverse motive, au căzut în plasa propagandiștilor se simt jigniți. Devin opaci la orice argumente. Și încep să-i urască pe cei care poartă masca.
‘Mascații’, la rîndul lor, după ce iau contact cu genul asta de mesaje, se simt îndrituiți să le disprețuiască pe ‘javre’.
În loc să-încerce să-i convinga!

Iar propagandiștii se distrează văzând cum dezbinarea se întinde precum pecinginea. Precum un virus.
Precum un virus pandemic….

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta pe net.

La-nceput m-a încercat furia.

Cât de … trebuie să fii ca să poți scrie așa ceva?!?

Ceaușescu „a păstrat demnitatea acestui popor de tâmpiți”….

Care demnitate?
Nu urcam în lift de frică să nu rămânem între etaje?
Aveam, cu toții, lumânari în casă? Cu toate că nu mai credeam în Dumnezeu…
Păstram săpunurile primite de peste graniță între cearceafuri? Ca să miroasă frumos?
Părinții se spălau pe dinți cu sare sau cu bicarbonat ca să rămână pastă pentru copii?
Iarna mai puneam o haină pe noi pentru că tot cărbunele era folosit în siderurgie? Ca să fie produse utilajele și vagoanele de cale ferată pe care le-au vândut șmecherii la fier vechi după ‘zaveră’? După care și-au cumpărat Mercedesuri, pe care le rup în gropile pe care tot ei nu-s în stare să le astupe?

După care m-am întrebat dacă nu cumva tipul chiar are dreptate!
Pană la urmă, am stat vreo 5 ani de zile la coadă pentru câte o pungă de frații Petreuș înainte de a-l trimite pe marele cârmaci în excursie cu elicopterul la Târgoviște…

Iar aceia dintre voi care nu știți care era treaba cu frații Petreuș dar aveți convingeri ferme despre cât de ‘mai bine’ era pe vremea lui Ceaușescu… să vă dea Domnul demnitate… că habar n-aveți ce să faceți cu mintea!

PS.
„A dublat populația urbană”… da, interzicând avortul!
Ce o fi demn în a umbla cu plicul la doctori încercând disperat să scapi de o sarcină nedorită….
‘Dacă erați proști și nu foloseați prezervativul!’
Care prezervativ?!? Nu se găsea nici un fel de contraceptiv… ‘Pilule’ ioc, prezervative canci, sterilete doar pe sub mână din Uniune (adică din Rusia)…
Contraceptive nu, examen ginecologic obligatoriu din trei în trei luni pentru femeile „fertile” … curat „demnitate” Coane Niculae….

Demnitatea bunicilor care așteptau să vină mașina cu butelii.

Nu prea i-a ieșit pasiența Preafericitului…
A construit, cu ajutorul lui Mamon, un templu mai înalt decât Coșmelia Poporului.
Și, cu toate astea, din locul pe unde se plimbă poporul muncitor, țîșnitoarea lui Firea pare mai cu moț decât ctitoriile predecesorilor săi…

%d bloggers like this: