Archives for category: psihologie

Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.

Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.

Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…

Așa că!

Ce urmărim?

Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?

Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:

„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”

Profit.ro

Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?

Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.

În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.

În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.

“În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”.”

Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.

Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?

În toată țara, nu doar în ‘capitală’.

Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.

O fi bine? O fi rău?
O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație?
Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.

Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară.
Mă voi rezuma la a sădi întrebări.
Și la a trage concluzii personale.

Privesc diagrama și mă îngrozesc.
Pentru că mai am deschisă o pagină de net.

„Ultimul studiu, făcut la începutul lunii februarie, arată că peste 51% dintre români vor să se vaccineze împotriva COVID-19.”
„La acest moment avem aproape 60% dintre profesori care s-au înscris pentru a se vaccina.”
„Din rândul personalului didactic auxiliar peste 60%, 61-62% dintre persoanele din acest segment doresc să se vaccineze.”, a spus Genoveva Farcaş, inspector general şcolar ISJ Iaşi.”

Să presupunem că am căzut în cap.
Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin.
Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.

Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg…
Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească!
Să nu ne fi rărit destul?!?

Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.

Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…

Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație?
Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!

Sau cei implicați deja în sistem?
Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!

”Meseria de profesor nu şi-a pierdut doar “aura” prestigiului social, ci şi conţinutul. Cândva, profesorul era profesionistul unui domeniu…Acum, profesorul a ajuns un repetitor: mai înainte de toate nu are mijloacele de a se păstra în contact cu lucrurile semnificative din domeniul său, apoi nu mai are timpul, diponibilitatea (şi – de multe ori – nici formaţia necesară) pentru a le aprofunda. Cum s-a ajuns aici? Care a fost logica acestei decăderi?” 

Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.

Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații.
Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate.
Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească.
Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.

Înțelegem chestiile astea?
Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea?
O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.


Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”?
Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!

Unii spun că educația se face acasă. Și că ce se întâmplă în școală este doar ‘instrucție’. Adică primești informații de natură ‘tehnică’. Și că esti ‘dresat’ în ale coportamentului public dacă n-ai fost educat suficient acasă.
Alții spun că educația începe acasă și este continuată tot timpul vieții. Inclusiv la școală.
De fapt, nu e mare diferență între cele doua opinii. Poate doar de nuanțe și de folosirea unor termeni diferiți.

Eu as pune problema ușor altfel.
‘Ce’ și, mai ales, de la ‘cine’ să învețe copiii noștri? Ca să nu mai vorbesc despre ‘când’…
Părinții sunt mai tot timpul la slujbă. Când vin acasă spun că au fost la scârbici. Și vorbesc tot timpul despre bani. Care fie nu ajung, fie au fost agonisiți într-un mod cel putin dubios. Și apoi, pentru a se ‘recompensa’, fac copiilor toate ‘poftele’…
Profesorii sunt nu doar prost plătiți ci si prost vorbiți. Membrii corpului didactic din Romania se bucură de mult mai puțin prestigiu față de cei care profesează în țările în care educația are rezultate cu adevărat bune. Să fie din cauza ‘statului’? Să fie din cauză că foarte mulți profesori dau meditații… inclusiv elevilor din clasele la care predau ei…

Se vorbește foarte mult despre responsabilitatea individuală.
Și de unde sa învețe copiii noștri despre așa ceva?
De la noi? Care tot vorbim despre ce-a mai facut șeful, vecinul, prietenul … și nu l-a prins nimeni, niciodată?
De la televizor? De unde află de tot felul de interlopi care se plimbă în ‘mașini de lux’? Și despre tot felul de figuri publice care fac naveta la pușcărie dar rămân cu averile intacte?

Ar trebui să ne uităm mai întâi în oglindă. Și abia după aceea să cautăm explicații în afară.
Iar asta e valabil la toate nivelurile. De la individ la familie. De la familie la comunitate. Până la națiune.


Și, că tot veni vorba, recomand cu căldură “Cultural Dementia” de David Andress. No-i fie eu de acord cu tot ce spune el acolo… dar fenomenul în sine este cât se poate de real!

Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.

Trai, neneacă!
Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă.
Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu.
Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!

Groapa lui Ouatu era o adâncitură de vreo 30 de metri. Pe fundul ei mizer şi insalubru, mustea apa. Sunt legende care spun despre această apă că era vie, dar probabil că era mai curând apă moartă.

În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.

După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.

Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia.
Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’.
Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.

Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări.
Existențiale!
Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.

Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:

Cum dracului?!?

Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.

Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați.
Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani…
OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua…
Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect.
În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…

V-a plăcut introducerea?

Mai țineți mintea poza de sub titlu?
Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?

Nu prea știți ce-s alea?
Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?

Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.

Nu, nu! Nu d-asta!
Din astalaltă, de jos.

Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.

Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o.
Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți.
Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….

Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’

Cred că e momentul să fac o paranteză.
Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă.
Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.

‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’

‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’

Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…

Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…

Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!

Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta.
Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’?
Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…

Fenomenul este cât se poate de normal.
Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente.
Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!

Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche.
Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…

Pentru alții, nu.
Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.

Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție…
Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă.
Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.

Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…

Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție:
– Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă?
– Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?

‘Turnătorii’…
Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta.
Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…

Și acum ne chinuim cu pandemia asta …
Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!

Ne ducem în continuare ‘după fentă’…

Tocmai mi-a venit o idee. Să aduc în actualitate câteva dintre proverbele care ne jalonează gândirea.
Stați pe-aici. S-ar putea să vă râdeți… Sau să vă luați cu mâinile de cap!

O mână spală pe alta.
Și amândouă îngroașă obrazul…

Jurnaliştii de la Recorder au vrut să afle după ce criterii a fost recrutată, într-o funcţie cheie, o tânără fără minime cunoştinţe cerute de locul de muncă. Un post pe care l-a ocupat fără concurs, după ce a fost detaşată dintr-o administraţie publică din zona Moldovei.

Vă dați seama câte mâini s-au spălat una pe alta până a fost pusă la cale ‘pățania’ asta?
Și câți vor incerca să se spele pe mâini de toata tărășenia?
Ca să nu li se observe întreaga grosime-a obrazului?

Copilul luat ieri cu salvarea de la botez s-a stins astăzi de dimineață.

Biserica spune că îi este greu să înțeleagă ”de ce Dumnezeu a îngăduit această încercare grea”.

O parte dintre internauți este de părere că „ne merităm soarta ca nație

Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.
În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘.
Soarta. La ea mă refer!

Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…

Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’.
Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.

Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește.
Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…

Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date.
Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții.
Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…

Așa că noi am rămas puțin în urmă.
Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta.
Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie…
La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…

Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni!
Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat.
Dar poate fi studiat!
Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva!
Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.

Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră.
Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume!
Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…

Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!

Românii, precum mai toate celelalte popoare, se cred excepționali.
Până nu demult, eu credeam că suntem – toți, oameni. Unii mai pricepuți la unele, alții la altele, unii mai civilizați, alții cu o cultură mai veche… adică diferiți. Doar diferiți!
Și nici unii dintre noi excepționali.

De când cu pandemia asta a lu’ pește prăjit, am rămas cu un deficit de mers pe jos. Singurul sport pe care îl practic… De ceva vreme încoace, de când mi-am dat seama, încerc să remediez situația.

Așa se face că acu’ vreo oră eram la o trecere de pietoni. Așteptam. Lângă mine apare o … cetățeancă. Masca sub nas, privire ageră… Se uită-n stânga și-n drepta… apoi țuști pe carosabil. Cel care venea din stânga… ce să mai facă… frânează… ridică din umeri la mine și pleacă mai departe.

Conduc de vreo 30 de ani. Mă apropii de prima jumătate de milion de kilometri. Nu-i foarte mult… dar nici puțin… Mai interesant este faptul că am condus pe 4 continente. Dincolo de Istanbul, în insulele Canare – dar asta poate că nu se pune, e aproape ca-n Europa, în America… ‘Acasă’, adică ‘pe continentul nostru’, am ajuns până la Hamburg și până în Creta.

‘OK, și ce legătură e între ‘cetățeanca’ de pe trecerea de pietoni și accesul tău de lăudăroșenie?!?’

V-am spus că era și un semafor pe acolo? Cât se poate de roșu?
Roșu pentru pietoni…

Peste tot e plin de nebuni. Inclusiv de oameni care se năpustesc printre mașini…
Și totuși! În nici unul dintre multele locuri pe unde am condus n-am văzut atâția bătrâni traversând strada ca și cum ar fi fost ‘blindați’. Ca și cum ar fi datoria șoferilor să aibă grijă de ei… Nu se uită – sau chiar dacă se uită, nu le pasă… nu țin cont de culoarea semaforului…

După ce a trecut nenea care nici măcar n-a claxonat-o pe babă, am trecut și eu. Tot pe roșu… dar măcar n-a trebuit nimeni să frâneze pentru mine….

‘Băăă! Te caută moarte-acasă și tu umbli de nebun pe străzi!’

Vedeți cât de exccepționali sunt Românii?

Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.

După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.

Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.

De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?

M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!

L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.

Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.

Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.

Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?

Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!

Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.

Și ce mi-a venit tocmai acum?

Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.

De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…

Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!

Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.

Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.

Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?

Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!

Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!

Ai grijă. E soarta ta în joc.

Soția mea a avut Covid. Covid 19!

Un coleg a avut ceva simptome. Nu foarte clare. Soția mea a început să mă ocolească prin casă.
Colegul a primit rezultatul. Era pozitiv.
Cu toate ca nu erau îndeplinite toate condițiile pentru ‘contact direct’, soția mea a făcut un test. PCR. Care a ieșit pozitiv.

A avut și ceva simptome. Nu grave, doar multe. Un pic de răgușeală, niște durere de cap, multă oboseală, amorțeli – astea încă nu i-au trecut de tot, la o lună de când a ieșit din carantină. Discomfort gastric…

Primul drum pe care l-am făcut atunci când am putut ieși din casă a fost la analize. De anticorpi, de data asta. Ea are, eu nu. N-am avut simptome, n-am dormit în același pat din momentul în care ea a bănuit ceva, ne-am păzit cât am putut.

Am povestit toate astea ca un argument pentru cât de ‘inconsecventă’ este infecția asta. O iei de la un coleg cu care nu lucrezi în același birou – 5 la număr, toți ‘pozitivi’ și toți cu simptome, și n-o dai soțului. La unii se manifestă ca o răceală, alții stau cinci zile pe oxigen…

Și ca un preambul la ceea ce urmează:

După ce ne-am întors de la analize, eu m-am dus la cumpărături. În Hala Obor.
Era exact în prima zi în care fuseseră închise piețele agro-alimentare care nu erau ‘în spațiu liber’. Hala Obor rămăsese deschise pentru că are pereți laterali ‘ghilotină’. Administratorii au ridicat pereții, vânzătorii au dârdâit dar piața a rămas deschisă.
La etaj e un fel de mall. Standuri închiriate de diverse firme care vând mâncare. Și ‘conexe’. Cafea, condimente, vinuri…
Cu cei de la condimente sunt ‘prieten.’ Cumpăr de la ei de atât de multă vreme încât relația, și ‘discuția’, e mai complexă decât cea dintre un client obișnuit și un comerciant. Subiectul zilei, firește, era ‘închiderea piețelor’.

„Fu@-$i gura mă-sii nenorocitului ăsta de Iohannis!!! Cine ești tu să-nchizi piețele, mă!?!”

Noul venit, care tocmai se băgase în discuție, vocifera de la mai puțin de jumătate de metru de mine. Masca pusă sub nas iar el intrase în magazin cu toate că pe ușă scria clar ‘doar unul câte unul’ Mă retrag, cât de mult îmi permite spațiul, și întreb:

„Știți că guvernul a închis piețele, nu președintele?”

„Să-l f#% în gură și pe Orban!”

„Nu cumva avem și noi o responsabilitate în toată chestia asta? Poate că dacă respectam cu mai multă grijă măsurile de prevenție nu se îmbolnăvea atâta lume. Și nu mai era nevoie să fie închise piețele…”

„Ia mai lasă-mă dom-le cu covidu’! Doar bolnavii mor din chestia asta!”

„Nu vă supărați, dumneavoastră câți ani aveți?”

„75! Și, după cum vezi, sunt sănătos tun!”

Avea doar vreo 20 de kile-n plus… Și eu care abia ieșisem din carantină…

N-am relatat întâmplarea până acum pentru că încă se încrețește pielea pe mine!
Să-ți vezi soția făcându-și bagajul pentru spital – ‘să fie acolo dacă o fi nevoie’…
Să auzi o persoană de 75 de ani afirmând ritos „doar bolnavii mor” atunci când jumătate din paturile de la ATI sunt ocupate de o boală înfecțioasă despre care nu auzisem acum un an și pentru care încă nu există tratament/vaccin…

Se întreabă câte unii pe net:

‘Pentru cine lucrează guvernul ăsta?
De ce închide piețele dar lasă supermarketurile deschise?’

Alții:

‘Guvernul ăsta n-are nici o logică!
Ce rost are să închizi circulația pe timp de noapte?’

Guvernul n-are nici o logică….

Păi de unde să aibe?
Având în vedere că sunt și ei oameni…
Exact ca noi!

Cum ne-au spus unii că dreptul de a nu purta mască e mai important decât dreptul de a nu ne infecta, cum s-au găsit câte unii să dea jos ‘botnița’!
Să facă mișto de cei care continuă să o poarte.

Să îndemne, practic, la ‘nesupunere civică’!
În numele Libertății și a Drepturilor Omului…

Iar vinovat pentru toate astea este… cine altul?!? … Guvernul….

NU!
NOI suntem vinovații!

Noi n-am purtat masca.
Noi nu ne-am spălat pe mâini!
Noi tragem acum…

În clasele 1-4 am avut o Învățătoare. Doamna Codescu.
Nu țin minte să-i fi spus cineva, vreodată, ‘tovarășa’.
În clasă, bineînțeles. N-am de unde să știu ce se întâmpla în cancelarie.
Copii fiind, de multe ori foloseam scuza ‘păi așa mi-a spus….’
Doamna Codescu zâmbea și, învariabil, punea întrebarea:

Păi dacă-ți spunea … să te arunci în fântână, te aruncai?!?

Tu de ce nu porți mască?
Având în vedere că virusache se transmite ‘pe calea aerului’?

Tot guvernul e de vină că suntem noi proști?
Și ‘punem botu” precum niște copii de școală primară?

%d bloggers like this: