Archives for category: psihologie

Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog.
Într-o postare scurtă…

Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi.
De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.

În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc.
Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo.
Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….

Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența.
Între timp, m-am mutat din Giulești.
N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.

Așa că a rămas pe Duminică…
Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.

Am luat-o la picior.
Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă.
Am ajuns pe la 3. După amiază.
La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.

Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta.
Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.

Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva.
Să mai stăm o oră…?
Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm.
A apărut o doamnă. De pe stradă.

-Să duc buchetul în biserică?
– Putem intra?!?
– Bineînțeles!

A deschis, firesc, poarta. Și a intrat!
Am urmat-o.

Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete.
Înăutru mai erau două persoane.
Încă două au mai intrat între timp.
Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.

Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică?
Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?

Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….

https://www.ilcaragiale.eu/opere/nuvele_si_povestiri/o_faclie_de_paste.html

Nu stiu la voi dar la mine a avut efect aproape instantaneu.

Eram programat la 8.
Am ajuns la 7:50. Mai erau vreo 3 oameni. Pe trotuar… În fața unui spital de urgență… În dreptul intrării pe care scrie UPU… intrare închisă și păzită de un portar!

În întreb. Pe portar:
– Care-i treaba cu vaccinarea?
– Aveți programare?
– Da.
– La 8 începe. Vă chem eu.

Bag și eu măinile în buzunare și aștept.
Mai apare un tip.
– Cine e ultima persoană?

Repet, pentru cine nu a reținut, cu tot cu el eram vreo 5.

Mai apar încă doi.
Portarul ne deschide ușa și ne spune unde să mergem. Adică exact la ușa care era sub „Unitate de Primiri Urgențe”
Intrăm. Și aflăm că „abia la 8 începe”. Ieșim. ‘La aer’.

Între timp, câte unul, câte doi, trecuserăm de 10 persoane. Dintre care două stăteau cu masca sub nas iar o a treia fuma o țigară. Unul dintre ‘veterani’ – cu masca sub nas, le indică noilor veniți ‘ordinea de bătaie’. Abia ce termină, apare o tânără care ne cere voie să ‘intre în față’, împreună cu soțul, pentru că n-au avut cu cine să lase copilul – sugar, așa că l-au luat cu ei. Toată lumea acceptă.

Apare un nene care ne împarte niște formulare.
Începe cu cei de lângă ușă. Când să treacă la cei mai depărtați, o parte dintre cei aflați la capătul cozii – între timp ne strânsesem vreo 15, trec pe lângă cei care așteptau și se înghesuie în jurul celui cu formularele. Bineînțeles, apar și proteste…
Iese o asistentă. Care ne roagă să … mai ales în ziua de Florii…

După ce s-au apucat de treabă, cei de la spital s-au dovedit a fi bine organizați.
Totul mergea uns, coada a dispărut în doi timpi și trei mișcări.

Doi dintre beneficiari au ridicat problema ștampilei…
– Adeverința asta (de vaccinare) n-are și ea o ștampilă? Poate să o falsifice oricine… Dacă ies din țară, o ia cineva în seamă?

Li se explică că degeaba o falsifici, e trecută într-un registru ‘online’ care este verificat de fiecare dată când cineva face uz de respectiva adeverință.

Am început prin a menționa că la mine a avut efect aproape instantaneu.

Cum stăteam eu acolo să treacă sfertul ăla de oră, au început să-mi treacă tot felul de întrebări. Prin cap, bineînțeles.

Programul celor care se ocupă de vaccinare începe la 8.
Înainte de prima injecție, personalul trebuie sa facă câteva pregătiri. N-are rost să intru în amănunte.
Și atunci? De ce primii vaccinabili sunt chemați tot la 8? Dacă vaccinarea efectivă nu are cum să înceapă înainte de 8 și-un-sfert?

De ce continuăm să ne comportăm ca pe vremea lui Ceașcă? Să ne ‘băgăm în față’?

De ce suntem în continuare fascinați de ștampilă? În epoca cloud-ului?
După aspect, cel puțin una dintre persoanele interesate de problemă ar fi trebuit să-și dea seama, citind adeverința, despre care-i treaba în propoziție…

E clar. Dacă după prima injecție am fost în stare să-mi pun atâtea întrebări, cred că după rapel…
Ăsta să fie efectul chipului?!?

Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

„Ca să avem succes în această luptă cu pandemia, întotdeauna am spus că este nevoie de încredere în instituţiile statului, instituţiile care administrează această perioadă dificilă. În acest context şi pentru a mă asigura că încrederea în instituţiile statului rămâne, am decis astăzi să fac o modificare la vârful Ministerului Sănătăţii.”

Florin Cîțu, premier.

PressOne i-a identificat pe toți cei 19 membri ai Grupului de Comunicare Strategică, entitatea care controlează de la finalul lui februarie 2020 întreaga comunicare despre evoluția epidemiei în România. 
Guvernul refuză în mod sistematic de mai bine de un an, în ciuda numeroaselor solicitări ale presei, ONG-urilor și a trei interpelări parlamentare, să spună publicului cine sunt membrii acestui Grup, singura autoritate care decide ce trebuie să știm – sau să nu știm – despre situația COVID-19 în țară.

Emilia Șercan, ziarist.

Pe bune?!?
Voiculescu este tras pe tușă pentru că nu a comunicat suficient iar guvernul refuză să ne spună cine ne sunt ‘informatorii strategici’.

Interesant, nu?

Dacă avem noroc, peste câțiva ani n-o să mai înțeleagă nimeni nimic din chestia asta.
Pentru că lumea va uita intensitatea pandemiei. Faptul că spitalele ‘COVID’ au fost, la un moment dat, atât de pline încât a fost nevoie să fie evacuat, peste noapte, un spital de ortopedie.
Așa că cei care nu puteau să meargă au fost trimiși acasă pentru a face loc celor care nu puteau să respire.

Să revenim la cestiune.

Care a fost reacția ‘presei’?
Vreun articol care să scoată în evidență tragismul situației?
Intensitatea pandemiei?
Faptul că suntem în rahatul ăsta pentru că nu am știut – noi toți, comunitatea – cum să reacționăm?

Tot ce văd sunt critici acerbe la adresa guvernului. Din toate direcțiile.

Critici meritate!
Cam tot ce se spune este cât se poate de adevărat.
Guvernoiu comite greșeli pe bandă rulantă!

Ca noi toți, de altfel.
Nu cred că există cineva dintre noi care să nu greșească.

Și totuși.
Până la urmă, ce vrem să fim?
Parte din problemă sau parte din soluție?

Cum e mai bine?
Să greșești făcând ceva sau să dai din gură pe margine?

Altfel spus, cum e mai bine? Să pui degetul pe greșelile comise de cineva sau să transformi acele greșeli într-un show?
Să ajuți pe cineva să rămână ‘pe calea cea dreaptă’ – spre folosul întregii comunități din care faci și tu parte – sau să transformi în spectacol ‘împleticelile’ celor ‘angajați’ să găsească calea cea dreaptă?

Ne ajută cu ceva tot circul ăsta?

Pe noi, pe rudele celor evacuați de la Foișor?
Pe noi, pe rudele celor aduși la Foișor?
Pe noi, pe… cei care am putea ajunge, mâine, la Foișor?

Adică pe NOI toți?!?

Se pare că nu prea ajută…

Ba chiar se pare că însăși breasla, sau măcar unii dintre membrii ei, sunt conștienți de ceea ce se întâmplă

Hai să acceptăm ideea că guvernul o fi nevolnic. Asta am fost în stare, asta am ales.
Bine că guvernele pot fi schimbate.
Mai pot fi schimbate. Încă…
Dar cine o fi decredibilizat „mesajul în privința combaterii bolii”?
Cine o fi contribuit la scăderea fricii de virus până la „cel mai scăzut nivel”?
Tot nevolnicia guvernoiului?!?

Ernst Mayr spunea la un moment dat că:
‘Evoluția nu este despre supraviețuirea celui mai puternic.
Este doar despre dispariția celui incapabil să supraviețuiască.’

Chestia asta este valabilă atât pentru organismele biologice cât și pentru cele sociale.
Privit din unghiul ăsta, testul COVID capătă noi valențe.
La nivel individual, nu mai contează dacă respectivul este pozitiv sau nu. Doar ce face atunci când își dă seama că boala există în jurul lui. Sau în el…
La nivel social… Dacă învățăm ceva din pandemia asta, bine. Dacă nu… poate învățăm data viitoare. Dacă mai apucăm! Câți mai apucăm…

Până atunci, Șoșoacă cere scuze Rusiei…

“The Enablers fail to grasp that, by enabling, they marginalize themselves. That every time they kowtow to their subordinates in a ploy to remain relevant they advertise their creeping irrelevance. The gap between their superficial and actual power, between their status and the waning value of that status, is widening. Soon, they will be like the president of Germany, whoever he is.”

I’m not exactly old.
Only old enough to continue to check my email. From time to time…

For reasons outside my knowledge, this morning I’d found – in the ‘promotions’ section’ a link to a ‘common sense with Bari Weiss’ article. The title was apealing, the name rang a bell – even though I had no idea about who the person was, so I read it.

My reaction was intense enough to start writing.
Not before looking her up…

The point being that she is basically right. Enabling is a powerful phenomenon.
But she is also basically wrong.

Powerfull it might be, only enabling is not necessarily malignant. As she implies.

Enabling is done by people with means. Powerfull and or resourcefull enough for their actions to be effective.
What the enablers choose to enable… is something else.

And the consequences of enabling depend on the enablers’ choices!

Things might come up right. Or wrong.

The kind of enabling curently predominant in America has been detrimental to the society at large. Leading to the enablers becoming irrelevant.
Just as Weiss advertised. Trump has been supplanted by those who had occupied the Capitol – after being enabled by him, while on the other side of the political divide things aren’t going any better. Cultural cancellation isn’t going to end up well.

But enabling can lead to different outcomes. Depending, of course, on what is being enabled.

Take Germany, for instance.
Yes, nobody knows who its President is. Only the country, as a whole, functions far better than many of those whose Presidents are on everybody’s lips. Simply because the German enablers had chosen to enable the ‘right’ kind of behaviors.

PS
Frank Walter Steinmeier

La Sibiu există o ‘Prietenă a Berzelor’. Care ne-a avertizat, nu demult, că „viteza cu care oamenii distrug natura e mult mai mare decât capacitatea ei de regenerare.”

Miruna Gritu, așa o cheamă pe prietena berzelor din Sibiu, este atât de cunoscută în lumea iubitorilor de animale încât atunci când un cetățean din Biertan a găsit doi pui de urs, a sunat-o pe ea. Nu la Garda de Mediu. La Asociația Prietenii Berzelor!

După cum înțelegeți din context, aceasta s-a dus la Biertan. Pe drum a tot dat telefoane până când a aflat că la Zărnești există un sanctuar pentru urși. Așa că a luat puii – deshidratați și foarte slabiți de diaree, și i-a dus la Zărnești.
Între timp a fost sunată de cineva de la Garda de Mediu. Invitată la sediu. Și amendată cu 10 000 de lei.
Pentru că a transportat urși fără să fi fost autorizată în acest sens.

Garda de Mediu este o înstituție care se ocupă cu ‘ocrotirea mediului’. Urșii fac, evident, parte din mediu. Garda este obligată să se ocupe de bunăstarea urșilor. Obligată să aplice legile. Pentru simplul motiv că dacă s-ar apuca oricine să transporte urși unde li se năzare, urșii ar avea de suferit. Împreună cu restul mediului.

Miruna Gritu se ocupă și ea tot cu ocrotirea mediului. Cu ocrotirea aceluiași mediu… Berzele pe care le oblojește Miruna Gritu nu sunt cu nimic mai prejos decât urșii care tocmai au fost protejați de Garda de Mediu.

Și atunci?!?

Cum putem ieși din situația asta? Ce era să facă comisarul de la Garda de Mediu?
S-o lase în pace pe Miruna Gritu după ce aceasta tocmai încălcase legea? Ce exemplu dădea?
Pe de altă parte, cam câte berze poate să îngrijească Miruna Gritu cu banii aia?

Am să închei cu o altă serie de întrebări.

Care este amenda minimă pentru transportat urși fără autorizație?

Și, mai ales, cum rămâne cu sustenabilitatea? Facem ceva pentru ea, pe bune, sau ne ‘acoperim cu hârtii’?

Avem o biserică vandalizată – cea din parcul IOR, o reacție extrem de ‘intensă’ a ‘proprietarului ultim’, una mult mai ponderată a ctitorului – care este și preotul paroh al acestui lăcaș duhovnicesc, și o încercare de analiză.

Despre cât se poate de evidentul ‘dublul standard’ cu care sunt judecate prea multele dintre spețele aflate la judecata publicului a vorbit Sorin Cucerai.

Că autorul inscripțiilor ‘n-are toți boii acasă’… a recunoscut și Vasile Bănescu.
…expectorează mesaje grotești și, în accese de supremă inteligență, își scrie numele pe toate gardurile.

Că singurii care ar avea ceva de câștigat din toată tărășenia asta ar fi doar cei din AUR… poate pe termen scurt.
Foarte scurt… Oamenii ‘de rând’ sunt mult mai inteligenți decât au impresia foarte mulți dintre ‘analiști’… pot fi ‘stârniți’ – în anumite condiții, dar își revin destul de repede.
Alții care ar putea încerca să tragă oarece spuză pe turta proprie sunt cei din ierarhia BOR. Care au și făcut acest lucru…

În realitate, singurii care au ceva de câștigat – tot pe termen scurt dar ‘ceva’ mai ‘palpabil’, sunt proprietarii trusturilor de presă. Adică rating și atenția publicului. Care sunt două lucruri destul de diferite, dacă stai bine să te gândești…

Și acum, că am ajuns la trusturile de presă, voi începe prin a nota că reacția cât se poate de ponderată a părintelui paroh Adrian Niculcea a fost consemnată de cotidianul sportiv Fanatik. Poate că a apărut și în alte publicații. Cert este că goagăl l-a scos în față pe Alexandru Năstase. Iar goagăl nu minte… la chestii din astea!

‘OK, un Fanatik cu mintea la cap!
Altceva?’

O întrebare.

Dacă cel în cauză ar fi fost un ‘țăcănit’ normal – un zâmbet pentru oximoron, vă rog, așa după cum sugerează părintele Niculcea – ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi găsit în doi timpi și trei mișcări.
Dacă cel în cauză ar fi fost un LGBT – la fel de ‘tâmpit’ precum restul comunității, după cum sugereaza Vasile Pănescu, ce să facă și el, atunci poliția l-ar fi prins într-un timp și cel mult două mișcări.

Având în vedere că nici un suspect nu a fost prezentat publicului … putem începe să speculăm.

Agentul 007!
Agent provocator. Pus de cine știe cine…
Poliția ascunde rezultatele cercetărilor. Din varii motive…

Vă rog să notați că ipotezele astea pot fi valabile și simultan!

‘Păi bine mă!
Ai promis o întrebare și ai turnat o droaie de ipoteze. Care mai de care mai ipotetice!’

Uite și întrebarea.

De ce a fost aleasă tocmai biserica la care slujește părintele Niculcea?
Biserică ctitorită de chiar părintele paroh. Care părinte paroh are o poziție ‘oarecum’ diferită față ce cea expusă, cât se poate de apăsat, de Vasile Bănescu!

Cine e Vasile Bănescu?!?
Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei. Al exact acelei Patriarhii care „ar fi bine să-și tempereze declarațiile”!

Zicea cineva ceva despre un protest antimască…
Da’ măștile alea de pe suflet … pe alea când le scoatem?!?

În fața ‘judecătorului suprem’ va fi mult prea târziu… vom fi făcut deja tot răul de care am fost capabili!

Suntem sănătoși?

La cap?…. că la plămâni e clar!

„Într-o epidemie nu există “eu”. Dar cum să explici asta unui popor care a zămislit expresii despre capra vecinului și decât să plângă mama…”

Pe lumea asta, există două feluri de expresii.
‘Citate celebre’ și proverbe.

Citatele sunt expresia gândirii cuiva.
Înainte de a deveni celebre – adică înainte de a fi acceptate în spațiul cultural unde circulă, au fost gândite de cineva. De cineva deja cunoscut.

Și proverbele au trecut prin aceleași faze.
Au fost întâi gandite de câte cineva și apoi au fost răspândite. În și de către populație. Tocmai pentru că idea exprimată era o expresie adecvată realității momentului. Și vor continua să circule pe toată durata în care idea respectivă își va păstra relevanța.

Există totuși o diferență fundamentală.

De cele mai multe ori, citatele atrag atenția asupra unui proces tranzitoriu în timp ce proverbele doar constată o anumită realitate.

„Puterea corupe iar puterea absolută corupe în mod absolut!” Lord Acton, 1887
„Nu atât că puterea corupe, dar că ea îi fascinează pe indivizii coruptibili!” Frank Herbert, circa 1965.
„Capul plecat, sabia nu-l taie!”

Primele două, citate, exprimă foarte clar o evoluție. Un sistem politic, suficient de stabil pentru a se afla într-o continuă autoevaluare, își rafinează percepția despre sine însuși. Indivizi preocupați își folosesc timpul pentru a se gândi la ceea ce îi preocupă iar concluziile lor sunt suficient de interesante pentru restul populației încât să fie băgate în seamă. Făcute să circule. Să circule suficient de intens încât să ‘rafineze’ modul în care populația se raportează la problema tratată.
Ultima spunere, un proverb, doar constată. O realitate. Realitatea unui sistem politic aflat într-o continuă frământare. O frământare atât de intensă încât doar ‘nebunii’ își mai asumă ‘ridicarea capului’.

Suntem, România – pentru prima oară, într-o stare de relativă normalitate.
De suficientă stabilitate încât să ne re-evaluăm proverbele.

Pe care să le folosim pentru a ne înțelege – pe noi înșine.

Asta fiind singura cale spre ‘luminița de la capătul tunelului’.

Tunel unde vom mai zăbovi până la Sfântul Așteaptă.
Adică atâta vreme cât vom mai folosi proverbele pentru a ne da singuri la gioale.

„Să moară și capra vecinului” a fost, din-totdeauna, expresia reproșului popular la adresa individualismului exprem.
„Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta” este cât se poate de rațional.

Proverbele reprezintă o provocare mult mai mare decât citatele.
Citatele sunt mult mai clare decât proverbele.
Citatele sunt, dacă vreți, pre-mestecate. Pre-digerate. Exprimă clar intenția autorului.

Proverbele sunt mai ‘opace’. Sunt mult mai dispuse la interpretări.

Interpretările ne aparțin nouă.
Nouă, celor care spunem că vrem să ieșim din tunel.

Nouă, care – de prea multă vreme de-a lungul istoriei, una am spus și alta am făcut.

%d bloggers like this: