So, from time to time, you need to reheat some curry.
I’m not going to discuss here which of them can be reheated, after how much time and so on. Use your own discretion! It’s your tummy we’re talking about here, isn’t it?
All I’m going to do is share with you what I’ve discovered some time ago.
Work in batches, one serving at a time. Place the curry in a small bowl. Top the bowl with enough already boiled rice to make a serving. Add soy sauce – or any other, to taste. Top with a couple of spoons of stock. Or water. Place a small plate on top. Set your microwave oven to half power and 3 to 4 minutes. Place the dish inside the oven and hit start. Wait for 30 seconds more after the beep and enjoy.
If not hot enough, put it back for another minute.
Sprinkle some chopped cilantro if you like it.
Some people never reheat boiled rice. Researching for this post, I found out about Bacillus Cereus. Strangely enough, I’ve been eating reheated rice for … ever. I don’t remember how my mother used to reheat it. Anyway, I’ve been doing it in a microwave oven for more than 25 years now. I suppose the reason for never having any trouble from bacillus cereus – till now, at least, is the particular manner in which mother taught me to cook rice.
Rinse it in a strain. Drain it. Add it to boiling water. Or, preferably, stock. Leave it to boil on high heat for five minutes. Cover it, lower the heat to minimum and let it cook to taste. Fluff it with a fork after adding melted butter or any other fat you fancy. Keep it covered and refrigerate immediately after you’ve finished serving it.
Don’t rinse it at all. Fry the rice, stirring continuously for a couple of minutes in whatever fat you are going to use. After you had already ‘fried’ the spices, of course. Add boiling water. Or, preferably, stock. (You must be careful at this moment, a lot of steam will be produced and you need to keep stirring. Keep boiling it for a couple of minutes at high heat. Reduce the heat, put a lid on it – the heavier, the better, and proceed as above.
My guess being that bacillus cereus doesn’t survive this ‘treatment’…
Anyway, by reheating the rice on top of the curry – I’ll try the method using freshly boiled rice also, the curry remains moist while the rice is infused with flavor.
A good place to start understanding what Covid had done to us is the cemetery.
A man had died. A good man had died. Of old age. Covid had nothing to do with it.
But his beloved wife, and one of his daughters, could not attend his funeral service. They had tested positive while he was in hospital.
On the other hand… On my way home, I stopped by to see an old friend. He lives alone and has a rather frail health. No relatives and, due to his relativelly old age, only a couple of able-bodied friends. It’s a good thing that we have phones. If I’ll ever be quarantined simultaneously with his other friend, he’ll depend exclusivelly on delivery services….
Românii, precum mai toate celelalte popoare, se cred excepționali. Până nu demult, eu credeam că suntem – toți, oameni. Unii mai pricepuți la unele, alții la altele, unii mai civilizați, alții cu o cultură mai veche… adică diferiți. Doar diferiți! Și nici unii dintre noi excepționali.
De când cu pandemia asta a lu’ pește prăjit, am rămas cu un deficit de mers pe jos. Singurul sport pe care îl practic… De ceva vreme încoace, de când mi-am dat seama, încerc să remediez situația.
Așa se face că acu’ vreo oră eram la o trecere de pietoni. Așteptam. Lângă mine apare o … cetățeancă. Masca sub nas, privire ageră… Se uită-n stânga și-n drepta… apoi țuști pe carosabil. Cel care venea din stânga… ce să mai facă… frânează… ridică din umeri la mine și pleacă mai departe.
Conduc de vreo 30 de ani. Mă apropii de prima jumătate de milion de kilometri. Nu-i foarte mult… dar nici puțin… Mai interesant este faptul că am condus pe 4 continente. Dincolo de Istanbul, în insulele Canare – dar asta poate că nu se pune, e aproape ca-n Europa, în America… ‘Acasă’, adică ‘pe continentul nostru’, am ajuns până la Hamburg și până în Creta.
‘OK, și ce legătură e între ‘cetățeanca’ de pe trecerea de pietoni și accesul tău de lăudăroșenie?!?’
V-am spus că era și un semafor pe acolo? Cât se poate de roșu? Roșu pentru pietoni…
Peste tot e plin de nebuni. Inclusiv de oameni care se năpustesc printre mașini… Și totuși! În nici unul dintre multele locuri pe unde am condus n-am văzut atâția bătrâni traversând strada ca și cum ar fi fost ‘blindați’. Ca și cum ar fi datoria șoferilor să aibă grijă de ei… Nu se uită – sau chiar dacă se uită, nu le pasă… nu țin cont de culoarea semaforului…
După ce a trecut nenea care nici măcar n-a claxonat-o pe babă, am trecut și eu. Tot pe roșu… dar măcar n-a trebuit nimeni să frâneze pentru mine….
‘Băăă! Te caută moarte-acasă și tu umbli de nebun pe străzi!’
Do you really think they’ll make it? Does it really matter? What I think about it? You know what the alternatives are… Even they know it. Some of them, anyway… Those who agree with Darwin. Either… or… I know, I know… After all, this is the umpteenth time we’ve had this conversation… If they make it, we’re here to welcome them. If they don’t, we’ve lost our time watching them… They’ve wasted our time, actually. They’re the ones calling the shots… we’re here only to observe… Yeah, except for they don’t see the whole picture! They don’t know about us, for starters. And they don’t know what we’re here for…
Nobody asked me, yet, ‘why do you still keep this clock on the wall? It’s arms never move, the pendulum is frozen…’
Those who really know me have learned that I hate ‘ticking’. And that I’m rather accurate at telling time without any instruments. My son’s friends – the only ‘other’ people who come into our house, haven’t noticed. Or cared enough to ask…
Yet the story is interesting enough.
The ‘object’ was manufactured in the USSR. More than 50 years ago. I’ve no idea whether my parents bought it or it was gifted to them. Point is that I remember it ticking, and striking every half hour, during my entire childhood. Until I took my fate into my own hands! Into my left hand, actually. I sneaked it into the clock and bent the three rods inside away from the hammers. The clock continued to strike but the sound was muted. Still audible but way less annoying.
My parents said nothing. Maybe they didn’t like it either… The ticking remained, though. But the difference from the previous situation was so huge that it didn’t bother me anymore.
After a few years I moved out so I ‘forgot’ about it.
A decade or so later, my father and I decided to build a house. My mother had died, I was the only child… It was obvious for both of us that, sooner or later, we’ll have to ‘camp’ back together. He was already on the wrong side of 60…
When he moved in, the clock followed suit. I hanged it on the wall. Attempted to make it work. Something had happened to it while in transit. Left it be, for a while. At some point, my father asked me to take it to a repair shop. Brought it back. The guy had not only fixed the mechanism, he had also bent back the ‘chiming’ rods. Couldn’t sleep that night! Told my father the racket must stop. He agreed. He hadn’t slept either. After bending, again, those damn rods, we sat down to watch TV. The couch is right below the clock. After five minutes, we looked at each other. I stood up and stopped the pendulum.
‘But why don’t you just throw it away?’
It’s not that simple. It reminds me of my childhood. I don’t hate the object, only the sounds it makes. I’d have to hang something else in it’s place. There’s a hole in the wall and a ‘shadow’ on the ‘white wash’. And, above all, its stillness is an excellent reminder.
That even a broken watch is able to tell the exact time!
If it still has its arms. If you happen to look at it at the right moment! And only two times each day…
A few short weeks ago, Trump and his supportes were celebrating the Supreme Court as the last bastion of normalcy. As they saw it… Presently, the still President of the United States acuse many of the judges, including all members of the Supreme Court, of not having ‘enough courage’.
Consequences?
Who could have imagined something like this a few short years ago? The most powerfull democracy on Earth being the scene of such a tantrum?
Why did I even mention his name? Simple. He was the first secular – anti-clerical, to be more precise, political leader to consider a society as an ‘organism’. He passionately hated the self styled ‘socialists’ yet he had treated the ‘working class’ a lot fairer than the future ‘popular democracies’ which revindicated themselves from Marx’s teachings.
But enough, for now, about Marx’s blunders.
Who among us has not yet read a personal improvement book? And what was it about? How to make yourself ‘better’?
How to ‘stand out’?!?
How many of you have read a ‘personal improvement’ book which mentioned ‘fitting in’ as opposed to ‘standing out’ at all costs? Finding a place where your contribution will make a more significant ‘difference’ towards the shared well being versus making ‘your’ difference more noticeable to the whole world?
‘Do such books even exist?!?’
Yep! And the first three which come to my mind – well, four actually, are:
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”! Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu? Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron. De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză. Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’. ‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi. ‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate. Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță! De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul. Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
My son: – How about some fried potatoes? – You gonna fry them? – Yep! – OK, when? I’m starving. – In a couple of hours… I’m not hungry yet! My wife: – Why don’t you fix yourself a snack?
My version of tzatziki:
Ingredients:
Lactose free yogurt Lactose free double cream Dried mint Cumin powder Cardamom powder Allspice powder Lemon zest A touch of vinegar Grated nutmeg Olive oil Salt
Equipment. Paper coffee filter. Strainer Mixing bowl Spatula.
How to: Strain full fat lactose yogurt and double cream – two parts yogurt to one part double cream, over night in a cool place. Transfer the white stuff to a mixing bowl. Add, to taste, the above mentioned condiments and seasoning. Mix well. Taste. Improve, if needed.
2. Hors d’oevre du jour
Ingredients:
Boiled basmati rice A small can of mussels in tomato sauce Some ‘tzatziki’ – see recipe above, Chopped mint Chopped red peppers Olive paste
I used the handle of a tea-spoon to blob tzatziki and olive paste all over the plate.
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție. Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui! De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive. Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase. Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’. Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit. Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci? Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor. Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală… Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă. Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat. Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz. Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’. Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă! N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși.. Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său? In cabina de vot e mai simplu. Ești singur. Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână. În cabina de vot ești Dumnezeu!
nicichiarasa 