Archives for category: Intentie

Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.

Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.

Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.

Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?

Toți trei în aceiași măsură?

Hai s-o luăm altfel.

Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.

„Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!

Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.

Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…

O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….

Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.

Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!

Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.

Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.

Indiferent de motivul pentru care ai făcut pactul cu diavolul, la un moment dat realitatea te va pune într-o situație fără ieșire.

Iar cel mai nasol este atunci când diavolul însuși este acela care se ‘răzgândește’. Și te lasă, efectiv, în curul gol.

Aseară, Senatul României a votat, aproape în unanimitate, legea care stabilește condițiile pentru carantină și izolare pe caz de pandemie. Lege tergiversată, din ‘varii’ motive, de o ‘anumită’ parte a spectrului politic. Tergiversare sprijinită, din punct de vedere mediatic, de o ‘anumită parte a presei.’

Nu m-am mai uitat de mult la Antena 3. Nici la Gâdea. L-am admirat pe vremea când era singurul care îi ținea piept lui Băsescu și m-a pierdut atunci când a început să ‘lingă’ unde-i spunea succesorul acestuia.

Aseară, după ce PSD a fost nevoit sa-și calce pe suflet și să voteze o lege extrem de necesară, Gâdea l-a avut ca invitat pe Arafat.
Același Arafat care nu s-a plecat, nici el, în fața lui Băsescu. Care și-a păstrat verticalitatea indiferent de cine a fost la putere. Care nu este infailibil – cine dintre noi ar putea avea această pretenție?!?, dar care greșește – atunci când o face, pe mâna lui…

Arafat n-a spus nimic nou… nici n-ar fi avut cum…
Dar ce față avea Gâdea!
Ce-o fi fost în sufletul lui…

Dar ce mă interesează pe mine de fața, sau de sufletul, lui?!?
Pe mine mă intersesează oile rătăcite de minciunile ‘gâzilor’ care răstălmăcesc realitatea în direct și la ore de maximă audiență!

Oi care aduc virusul până în intimitatea vieții mele!

Dâmbovița e tot mai aproape să devină o zonă roșie în România, după ce numărul de cazuri COVID din județ s-a dublat în ultimele două săptămâni și a ajuns la peste 1.000. Spitalul Județean din Târgoviște, unde sunt tratați pacienții COVID, e aproape plin. Din cauza exploziei de cazuri, autoritățile au transformat încă un spital din județ în unitate suport.
Cu toate acestea, pacienți care nu primesc verdictul „vindecat” profită de vidul legislativ și continuă să plece acasă din spitalele din județ, pe propria răspundere. Nu fără consecințe. Deja cel puțin 6 dintre ei și-au infectat rudele apropiate. 26 dintre cazurile nou apărute în ultimele zile în Dâmbovița sunt din noile focare de familie.

Bob este prietenul meu.

Are 75 de ani, foarte mulți prieteni și o situație materială decentă.
Pensie, apartament, suficiente lucruri…

Bob nu mai are pe nimeni. Și nimic.
Aceia dintre prieteni care mai sunt în viață au aceiași vârstă. Și sunt, mai mult sau mai puțin, în aceiași ‘stare tehnică’.
Pentru că nu se mai poate scula din pat, lucrurile pe care le-a adunat o viață-ntreagă – și despre care credea că-i vor îndulci bătrânețile, nu-i mai folosesc la nimic.

Bob este fratele meu.
Unul dintre mulții frați pe care nu i-a născut mama mea pentru mine. Dar care mi-au fost dăruiți de viață.

Voi continua să am grijă de el, pe cât voi putea, pentru că și eu sunt tot Bob.
Chiar dacă eu am soție, copil și câteva rude în viață.

Oameni fiind, suntem supuși greșelii. Cu voie sau fără voie, adoptăm și decizii ‘imperfecte’. După care suferim consecințele. Iar acela este momentul în care avem nevoie de ajutor.

De fapt, dacă ne gândim mai bine, noi toți suntem Bob.
Nici unul dintre noi nu poate supraviețui singur.
Nici măcar în condiții normale. Și cu atât mai puțin pe vremea Covidului…

Poate virusul ăsta o să ne învețe cât de frați suntem în realitate!

Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.

Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.

Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.

Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.

Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.

Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?

Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?

‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’

Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.

Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.

Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.

Până nu e prea târziu…

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

Pentru ca ceva să se întâmple este nevoie de:

– Suficient loc. Care să fie și adecvat.
– Suficiente resurse. Care să fie și adecvate.
– Un factor declanșator. Specific…

‘Trivial…’

Perfect. Înseamnă că știai deja ce vroiam să spun.
Că pentru a încerca să controlezi ceva trebuie să:
– Ai habar de existența acelui ceva.
– Să-l înțelegi.
– Să-ți pui mintea cu el.

O femeie terorizată de soț este compătimită.
Cel puțin de către cei normali la cap…

Un bărbat aflat sub papuc este batjocorit.
De toată lumea. Inclusiv de către femei.
Chiar și de cele terorizate de bărbații lor…

Păi nu-i faci!

Din simplul motiv pentru că dacă ai încerca așa ceva ai valida conceptul.

O s-o iau de la început.

Atât comuniștii cât și naziștii au încercat să ‘crească’ Omul Nou. Fiecare pe-al lui, dar conceptul era același. Un om care ar fi urmat să se comporte așa cum își doreau creatorii lui. Știm care au fost consecințele.

„Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

Nu-i o metodă mult mai bună decât să-i „faci să…”?

‘O s-ajungem ca Episcopul Bienvenu… o să facem numai fapte bune așteptând ca toți ticăloșii să urmeze exemplul lui Jean Valjean… Câți din ăștia ai întânit la viața ta?’

În primul rând, Episcopul Bienvenu e un personaj fictiv. Chiar dacă Victor Hugo a plecat de la un personaj istoric…
În al doilea rând, nu cumva lumea ar deveni mult mai bună dacă toți cei care s-ar întâlni cu un Jean Valjean ar fi suficient de înțelepți încât să se comporte precum Bienvenu?

‘Tot nu-nțeleg mare lucru. Și dacă cel cu care am de-a face nu e Jean Valjean? Sau dacă eu nu sunt în stare să-l recunosc ca atare? În las să mă jefuiască doar pentru că așa mi-ar place mie să se întâmple dacă aș fi în locul lui?’

Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare. Nici unui hoț nu i-ar place să fie jefuit. De ce ți-ar place ție?

În schimb, tuturor ne place să fim tratați cu respect.
Și-atunci? De ce sunt atât de mulți cei care consideră că știu ei mai bine cum ar trebui să se comporte ceilalți? Cum ar trebui, ceilalți, să-și ducă viețile?
Care se consideră a fi deasupra tuturor…
Îl mai ții minte pe doctorul care ți-a spus că trebuie să te lași de fumat? Și care avea un pachet de Kent în buzunarul halatului?
Pe ziaristul care scrie articole despre corupti și care ia bani ca să nu le publice?
Pe politicianul care…

Pe alegătorul care se lasă păcălit? Știind foarte bine că promisiunile sunt deșarte? Doar pentru că-i place ce aude?

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?