Archives for posts with tag: Credinta

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?

Nietzsche a avut o bucățica de dreptate cand a spus ca “Dumnezeu a murit” numai ca luat-o razna înainte sa fi apucat sa facă cu adevărat lumina în problema asta.
Ce vreau sa spun
este că Dumnezeu nu a murit pe cont propriu. L-am omorât noi. De două ori. Și în timp ce prima dată am fost în stare  să rezolvam situația acum se pare ca nu mai știm pe unde sa scoatem cămașa.

Permiteți-mi să mă explic.

Nu am nici o modalitate de a ști dacă Dumnezeu a fost cel care ne-a creat. Îi voi lăsa pe alții să decidă în problema asta.
Pentru mine este suficient că nu văd nici o dovadă serioasa în favoarea acestei ipoteze. Există doar unele “mărturii” furnizate de persoane aflate într-un ‘conflict de interese’ mare cât o catedrală. A Neamului. Așa că aceste mărturii mi se par cel puțin părtinitoare. Pe lângă asta eu unul nu am nevoie de vreo explicație de tip Deus ex Machina cu privire la nimic din ceea ce exista în acest Univers. Știința modernă a făcut o treabă destul de buna, cel puțin pentru mine.
Pe de altă parte ipoteza contrară este absolut imposibil de demonstrat. Și atunci, de ce sa-mi mai bat capul?

Ce știu, sigur, este faptul că cel puțin un fel de Dumnezeu există cu adevărat! Cel care a fost creat de noi, o reprezentare socială a cărei existență provine direct din relația noastră mentală cu El.
Simpla existență a acestui Dumnezeu virtual a avut două consecințe foarte importante. Astfel a fost facilitata aparitia democrației și a unui mod coerent de a înțelege lumea – un Weltanschauung, ca sa folosesc un termen tehnic nemțesc.

Voi face aici o scurtă pauză. Mantra curenta este că “Dumnezeu ne-a făcut după chipul său”. Acest lucru are doua consecințe practice foarte importante:
– Că, cel puțin la nivel declarativ, suntem egali între noi – am fost cu toți turnați în aceeași formă, nu?
– Și că fiecare dintre noi adăpostește o scânteie de divinitate. Iar aceasta natura, parțial divina, pe care o împărtășim cu toții vine însoțită de o mare responsabilitate. Așa se explică principala poruncă „practică” pe care am primit-o – să nu ucizi și să nu judeci pe altul. Cine suntem, fiecare dintre noi, ca să jucăm rolul lui Dumnezeu față de alți „semeni de-ai noștri”?
De asemenea, împărtășirea unui același Weltanschauung a fost ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a acționa ca o comunitate, cadrul în care ne putem ajuta unul pe celălalt. Pentru un timp, cel puțin, dar cât de bine a fost cât timp acest cadru a funcționat ca lumea. Dacă stăm puțin să ne gândim am înțelege că nici unul dintre noi nu ar putea face mare lucru fără acest cadru. De fapt  nici măcar astăzi, cu toate tehnologiile moderne pe care le considerăm acum „normale”, nici unul dintre noi nu ar fi în stare să supraviețuiască prea mult, dară-mite să prospere, pe termen lung.

Și acest lucru, uciderea lui Dumnezeu, s-a întâmplat de două ori.
Am dat naștere unei prime generații de zei, făcuți și aceștia tot după chipul nostru, bine și rău împreună. Zeii Antichității Egiptene, Grecești, Romane și mai apoi cei ai Nordului împărtășeau același comportament cu cel al oamenilor. Ba chiar, din când, unii dintre ei coborau din Olimp și împărțeau cu noi chiar și paturile. Asta până la un moment dat. După aceea ne-am obrăznicit și i-am abandonat. Filozofii noștri ajunseseră, încă de-atunci, la concluzia că știu ei mai bine ce trebuie de făcut și că pot oferi soluții complete pentru toate problemele noastre doar prin puterea gândurilor lor. Și uite așa autoritarismul absolut a sfârșit prin a avea binecuvântarea oficială a Academiei, în timp ce adorarea zeilor a fost lăsată pentru masele de fraieri.
Din acel moment s-
a dezlănțuit iadul. Pentru 6 secole după ce Platon a scris Republica sa Marea Mediterană a fost martora unui șir de imperii care s-au distrus unul pe celalalt, fiecare dintre ele condus fiind de tot felul de împărați care se credeau care mai de care mai zei, mai filozofi sau chiar și una și cealaltă.

Până când am pus în loc un alt Dumnezeu. Unul care ne-a spus să nu ne mai certăm între noi – pentru că toți suntem frați – și să începem să trăim în comuniune. Până când l-am omorât și pe acesta.

Nu că nu am fi fost avertizați. Pascal, matematicianul francez, ne-a spus că este complet irațional să respingem cu totul existența lui Dumnezeu. Dacă, în realitate, acesta nu există credinciosul nu pierde nimic iar necredinciosul nu câștigă nimic – în afară de satisfacția dubioasă de a se putea lăuda, după moarte, cu “Ți-am spus eu!”. În schimb, dacă Dumnezeu există, atunci credincioșii vor moșteni lumea, în timp ce non-credincioșii și-au făcut-o cu mâna lor. Numai că, între timp, toți au trăit într-o lume structurată de presupusa existență a lui Dumnezeu și s-au bucurat de cele două consecințe menționate mai sus – egalitatea între oameni, chiar dacă numai în teorie, și capacitatea de a face lucrurile în mod concertat, mult mai eficient decât de unii singuri.

Acum, că ne-am ucis Dumnezeul pentru a doua oară – episodul la care face referire Nietzsche – ne-am „rătăcit” din nou. Numai că de data asta nu am pierdut doar o ipotetică viață de apoi ci am început să transformam, treptat, chiar lumea în care trăim într-un infern.

Și dacă nu mă credeți, haideți să urmăm sfatul lui Lešek Kolakowski.
“Să comparăm lumea fără Dumnezeu a lui Diderot, Helvetius, și Feuerbach cu cea a lui Kafka, Camus și Sartre. Prăbușirea creștinismului, care a fost așteptată cu atât de multă bucurie de către Iluminism a avut loc aproape simultan cu prăbușirea Iluminismului însuși. Noua Ordine, antropocentrică și radiantă, care avea să se ridice și să îl înlocuiască pe Dumnezeu de îndată ce ar fi fost răsturnat de la putere, n-a mai venit. Ce s-a întâmplat? De ce a fost soarta ateismului în așa fel ciudat legată de cea a creștinismului, astfel încât cei doi inamici să ajungă să împartă același ghinion și aceeași incertitudine””(Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003)

Acum, de ce nu putem face efortul minim de a încerca să înțelegem ce ne-a spus Pascal? De ce este atât de greu să înțelegem că noi înșine stricăm viața frumoasă pe care am putea-o avea dacă am continua să pretindem cĂ Dumnezeu există ȘI dacă ne-am comporta în consecință?

De ce ne este atât de greu ca măcar să ne prefacem că îi respectăm pe cei cu care s-a întâmplat să împarțim planeta?
E adevărat că respectul mimat nu este la fel cu cel autentic numai este mult mai bun decât imensul dispreț generalizat în care ne bălăcim continuu.

Chiar și mai important este faptul că dacă nu vom mai folosi atâta energie pentru menținerea câmpului de forțe de care avem nevoie pentru a ne proteja de disprețul care ne sufocă am avea mai multe posibilități să ne imaginăm o lume mult mai bună decât suntem în stare acum.
Și, cine știe, poate că vom reuși să descoperim cât de frumoși suntem atunci când ne dăm jos armurile.

Poate că în felul acesta vom da naștere unui nou Dumnezeu.
Spre satisfacția celui care se uită de sus la noi.
Dacă există.

Lešek Kolakowski, Dumnezeu într-un timp fără Dumnezeu, 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/06/visions-of-eternity-7

Interesanta asocierea asta de termeni: “Prin cultură şi credinţă la libertate”.
– cultura: cunostinte/informatii adunate in timp si devenite bun comun pentru un anumit grup de oameni
– libertate: stare de relativa autonomie a indivizilor care compun un anumit grup, care stare ofera intregului grup o mai mare capacitate de adaptare si deci de supravietuire. De remarcat ca ‘libertatea’ tine atat de organizarea interna a grupului cat si de ‘pshologia’ indivizilor
– credinta: stare particulara a psihicului individual cu privire la prevalenta anumitor valori asupra altora si/sau cu privire la imanenta anumitor lucruri ce va sa se intample indiferent de orice altceva. In general ‘credinta’ are tendinta de a se generaliza in cadrul unui grup, conferindu-i acestuia coerenta si stabilitate dar in acelasi timp fiind capabila de a intarzia procesele adaptative.
In principiu primele doua sunt direct proportionale, pe masura ce una dintre ele creste apar conditiile pentru cresterea celeilalte in timp ce a treia este invers proportionala cu primele doua. Chiar daca credinta ofera un anumit confort pshihologic in situatii de incertitudine aceasta este de obicei abandonata pe masura ce cultura acumulata creste, indivizii acced la libertate, si-o asuma si, foarte important, ajung la concluzia ca libertatea lor nu valoreaza nimic fara libertatea celorlalti. De multe ori pierderea credintei este privita ca fiind un lucru rau, care ar putea duce la ‘pierderea busolei’, atat la nivel individual cat si de catre intregul grup.

Pana la urma probabil ca asta este examenul de maturitate al societatilor umane. Supravietuirea lor, ca grupuri capabile sa isi conserve identitatile culturale, depinde de modul in care sunt capabile sa isi asume libertatea in asa fel incat momentul in care dispare credinta sa nu coincida cu momentul pierderii coerentei grupului. Probabil ca asta tine de ceea ce se intampla in mintea fiecaruia dintre cei implicati si apoi de modul in care toate aceste ‘intamplari’ se tes intre ele. Banuiala mea este ca respectul pentru celalalt – care sta de fapt si la baza credintei crestine ca Dumnezeu l-a facut pe Om dupa chipul si asemanarea sa, deci fiecare individ/imagine a lui Dumnezeu este demn de acelasi respect ca si Domnul – poate si trebuie juca rolul hotaritor in aceste momente.

%d bloggers like this: