Archives for posts with tag: respect reciproc

Merg pe bicicletă, printre mașini, de la 16 ani.
Am început prin a face naveta între Giulești și Drumul Sării. În fiecare zi, pe aproape orice vreme. La prima ședință cu părinții, directoarea liceului s-a luat de maică-mea: „Cumpărați-i doamnă un abonament pe ITB. Nu vedeți cum se chinuie săracul pe bicicletă?!?”.
Abonament aveam. Nu de aia mergeam eu cu bicicleta…

Să revenim la zilele noastre.
Trebuie să recunosc că, de ceva vreme, folosesc bicicleta doar pentru curse scurte. Și doar pe vreme frumoasă.

Numai că, indiferent de lungimea cursei, aproape de fiecare dată ajung acasă extrem de ‘confuz’.
Și asta indiferent de mijlocul de deplasare. Pe jos, cu mașina, cu bicicleta….

Când merg pe jos, mă întâlnesc cu tot felul de … care încearcă să se strecoare, pe două roți, printre pietonii care folosesc trotuarul.
Când merg cu mașina, trebuie să feresc tot felul de cascadori care se strecoară pe carosabil.
Cînd merg cu bicicleta, trebuie să mă feresc de tot felul de ‘grabiți’ care încearcă să mă ‘împingă’ pe trotuar. Ca să ajungă ei mai repede la primul stop. Unde e deja coadă…

„Chiar dacă am vrea să…” spune foarte multe.
Că, de fapt, persoana respectivă nici măcar nu vrea!
Și că, în subsidiar/subliminal, nu-i pasă că se dă de gol.

Cu alte cuvinte, piste pentru biciclete… la anu’ când o înflori bostanu’…

Dar, dacă stăm strâmb să ne gândim drept, la ce ne trebuie piste pentru biciclete?

Pentru că așa e în vest?!?

Din câte știu eu, mai sunt câteva diferențe între București și capitalele din vest unde se practică biciclismul de pistă.

Vremea. Vara nu e chiar atât de cald și iarna nu e chiar atât de frig.
Banii. Ăia chiar au bani pe care să-i arunce pe pistele pentru biciclete.

Mai sunt și altele dar astea sunt cele obiective. Pe care nu le putem schimba cu una cu două.

Și atunci? Ce facem? O lăsăm cum a căzut?

Nu! Facem ce e cel mai ușor de făcut.
Dacă nu putem schimba vremea și nu putem face rost de bani peste noapte, schimbăm ce putem schimba.

Ne schimbăm pe noi!

La începutul anilor ’90, când traficul era mult mai lejer decât acum, noi, șoferii, eram mult mai agresivi unul cu celălalt. Nu prea se respecta prioritatea, nu ne lăsam unul pe celălalt, ne înjuram… ne mai luam și la bătaie… că doar venise libertatea!
Între timp, ne-am cam lămurit. Am mai condus pe afară, ne-am dat seama că e mai bine – pentru toată lumea, dacă ne purtăm politicos unul cu celălalt…

Pasul următor ar fi să extindem pactul de ne-agresiune.
Ne-am învățat să nu-i călcăm pe pietoni. Iar pietonii s-au învățat, în mare parte, să meargă pe unde trebuie.

Așa și cu biciclii! Cu motor sau fără.
Nu ne costă nimic, atunci când suntem la volan, să-i tratăm cu respect pe cei care au doar două roți sub fund.
Nu ne costă mare lucru, atunci când suntem în șa, să-i tratăm cu respect pe cei care n-au cum să vadă în jur la fel de bine cum vedem noi, de la înălțimea bicicletei/motocicletei/trotinetei.

N-are rost să intru în amănunte.
Cei mai mulți dintre noi știu să folosească cel puțin două dintre cele patru vehicule despre care e vorba aici. Unii dintre noi chiar pe toate patru.
Nu e cazul să vorbesc aici despre măgăriile specifice pe care ni le facem unii altora – și toți pietonilor!

Mă miră însă, și ăsta este adevăratul subiect al postării de astăzi, ‘dezinvoltura’ cu care trecem dintr-o postură în alta.

Când suntem per-pedes, vedem lucrurile într-o anumită lumină. Dintr-o anumită perspectivă…
Când suntem pe roți, judecata ne este influențată de numărul acestora…. De prea multe ori, puterea motorului înfluențează și ea percepțiile noastre…

Uitând, aproape de fiecare dată, ce avem în comun!
Drumul, destinația și umanitatea.

O stradă!
Asta-i tot ce avem la dispoziție.
Epoca Ceașescu a apus demult. Nu mai e cine să dea din mână și să lățească, brusc, străzile. Asta avem, pe aici mergem!

Acasă!
Toți vrem să ajungem, întregi, acasă.
Nici unul dintre noi nu-și dorește să ajungă la spital. Sau la pârnaie…
Vorbesc acum despre marea majoritate dintre noi. Aia suficient de normali la cap încât să avem carnete. Suficient de normali la cap încât să avem voie să mergem pe stradă. Suficient de normali la cap încât să avem bani cu care să ne cumpărăm o bicicletă.

Suficient de normali la cap să ne aducem aminte că suntem oameni!
Că, înainte de a fi fost șoferi, bicicliști, motocicliști, trotinetiști, alegători, politicieni, etc… am fost – odată și odată, născuți de niște mame. Crescuți de niște bunici. Că ne-am jucat, fiecare cu ce-am avut, în nisip. Cot la cot!

Suntem în stare să ne aducem aminte chestia asta?
Că suntem oameni? Înainte de orice altceva?

Atunci s-ar putea să mai avem o șansă!

Și, dacă vom ajunge să ‘vrem’, cu adevărat, atunci vom găsi și calea prin care să ajungem la țintă.

De piste pentru biciclete nu vom mai avea nevoie… vom fi învățat deja cum să ‘împărțim’ strada în așa fel încât să avem loc cu toții!

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

Eu va bat la cap? Voi nu sunteti conectati la realitate?

Am facut ieri o scurta istorie a transformarilor prin care a trecut conceptul de justitie.
Astazi voi incerca sa fac o scurta istorie a modului in care a functionat justitia pe plaiurile mioritice.

Si pentru ca tot veni vorba de Miorita nu pot sa nu ma gandesc la varianta interpretata de Nicolae Sulac, in care dialogul are loc intre mama ciobanasului ucis si mioara nazdravana:
“Puisorul mamei pui,
Unde-i el sau poate nu-i…
.
.
Of, of, of,
Ficiorasul tau,
Dorit stapanul meu,
S-o-ntalnit pe-un verde plai,
Ca gradinile din Rai,
Cu doi ciobani lăcomosi,
Oameni rai si fiorosi.
Si pe langa dânsul s-o dat
Si-atata l-au inconjurat
Pana zilele i-au luat.
Amandoi si-au impartit turma
Si in lume si-au pierdut urma.

Dar nici ca le-o ticnit,
Ca ei iarasi s-o-ntalnit.
De l-avere s-or sfadit,
S-au batut pan-au murit.
C-asa-i pe pamant lasat,
Din averea cu pacat
Sa n-ai parte niciodat,
S-o platesti nemasurat!”

Naivitatea ‘primitivului’ coplesit de nedreptatea vietii de zi cu zi si care isi spune singura speranta in justitia divina?
Sau observatia extrem de pertinenta a ‘omului din popor’ – ne prea bagat in seama dar suficient de inteligent pentru a supravietui chiar si atunci cand ‘fruntea’ isi pierde mintile de lacomie sau disperare – care a sesizat de-a lungul timpului ca
“Ţara, ca o precupeaţă,
Face de ruşine glia,
Când se vând, precum la piaţă,
Cinstea şi cu omenia.”?

Sa revenim.
Se vorbeste foarte mult despre trei dintre rolurile justitiei, retributiv, educativ si, mai nou, restaurativ. Adica pedepsirea vinovatului, convingerea lui si a celorlalti membri ai societatii ca nu merita sa incalci legea si readucerea situatiei post fapta cat mai aproape posibil de situatia de dinainte ca fapta sa fi fost comisa.
Simplu si la obiect, nu-i asa?

Totusi destul de incomplet…

Pe vremea, si in locurile, in care oamenii invatau mestesugul oieritului justitia – sau mai degraba siguranta persoanei si avutului sau – depindea de fiecare dintre cei implicati. Vroiai sa te mai intorci si la anul cu oile pe acelasi munte… te purtai omeneste cu ceilalti. Calcai prea tare pe bec…sau erai prea slab…

Mai apoi a aparut si s-a dezvoltat organizarea statala. Una dintre primele sarcini ale acesteia a fost colectarea birurilor si transportul sumelor de bani, in siguranta, pana in capitalele principatelor. Aceste sume, imense pentru vremea aceea, reprezentau tentatii enorme pentru niste oameni destul de obisnuiti cu pericolul fizic datorita deselor razboaie si buni cunoscatori ai folosirii armelor din exact acelasi motiv.
Iata si motivele pentru care au aparut haiducii, ocnele si completa lipsa de incredere pe care romanii o au fata de stat, organizatia aceea care strange biruri, reactioneaza violent atunci cand cineva incearca sa ‘ia inapoi’ banii ‘furati de la popor’ si, mai tarziu, nu ne-a lasat, neam, sa furam de la boier. Iar aceasta situatie a durat pana la primul razboi mondial.
Nu ca dupa aceea s-ar fi schimbat multe. Alegerile pretins democratice erau organizate chiar de ‘castigator’ in niste conditii cel putin dubioase si pe care toti se faceau ca nu le vad.
Pentru cei ce nu stiau inca ‘democratia’ romaneasca a fost originala de la inceput, termenul nu a fost inventat de Iliescu. Regele numea guvernul iar guvernul nou numit organiza alegerile. In situatia asta oamenii de rand au inteles ca societatea era impartita in doua si ca regulile sunt facute pentru a pastra status quo-ul, si nicidecum pentru pentru a oferi tuturor in parte si societatii in ansamblul ei posibilitatea de a-si desfasura cat mai nestingheriti viata.

Ca urmare a acestei stari de spirit nu-i mare mirare ca populatia nu s-a opus prea tare atunci cand tancurile sovietice au descarcat comunismul in piata publica, mai ales ca acest lucru a fost statuat printr-o metoda binecunoscuta: niste alegeri trucate grosolan. Cele din 1946.

Urmatorii 45 ani n-au facut nimic altceva decat sa intareasca opinia poporului ca sistemul de justitie are ca menire sa pastreze privilegiile clasei dominante – ce conteaza ca acum aceasta clasa era nomenclatura comunista, sistemul functiona in continuare.

Si nici macar caderea comunismului nu a adus nimic nou. Ceausescu a fost omorat in urma unui simulacru de proces iar apoi ‘seful statului’ s-a folosit de niste ‘trupe neregulate de comando’ pentru a reinstaura ordinea pe care o credea periclitata – adica pentru a-si conserva puterea politica.

In situatia asta mi se pare de-a dreptul remarcabil faptul ca in ultimii 10 ani foarte multi dintre cei care muncesc in interiorul sistemului de justitie au facut un imens salt conceptual. Acela de la statutul de membru al unui sistem represiv – ceea ce a fost sistemul de justitie pana prin 1996 – la acela de persoana insarcinata in primul rand cu responsabilitatea de a pastra increderea in societate, adica de a mentine coeziunea sociala.

Caci acesta este cel mai important rol al sistemului de justitie!
Atunci cand persoana, un membru al societatii, renunta la o parte din libertatea sa individuala si o cedeaza statului acesta se asteapta ca ‘statu’ sa isi asume acea responsabilitate si sa se achite de ea. Adica sa faca in asa fel incat individul sa se simta in siguranta in interiorul comunitatii largite care este natiunea.
In situatia asta, in care fiecare membru al societatii stie/simte ca nu traieste in ‘jungla’ si ca regulile sunt egale pentru toata lumea, apar conditiile necesare pentru ca indivizii sa colaboreze mult mai eficient intre ei fata de situatia in care indivizii sunt preocupati mai ales sa isi ‘apere spatele’ decat de ceea ce au de facut – adica asa cum erau nevoiti sa faca ciobanii din Miorita.

Pana la urma asta e singura diferenta reala care exista intre celelalte tari ex-comuniste din afara fostei Uniuni Sovietice si Romania, Bulgaria si Albania. Peste tot oamenii se respectau intre ei chiar fara sa se cunoasca personal inca din perioada de dinaintea instaurarii cu forta a comunismului si le-a fost foarte usor sa revina la acel modus vivendi dupa ce comunismul a ajuns la cosul de gunoi al istoriei. In cele trei tari ramase de caruta din acest punct de vedere acel gen de respect reciproc nu avusese nici macar posibilitatea sa apara, cu atat mai putin sa se consolideze.

Si nu, nu e nici o nevoie sa ne apucam acum sa plangem in pumni pe chestia asta si sa sa dam vina pe unii sau pe altii dintre vecini. Este suficient daca intelegem ca respectul reciproc ‘largit’ este esential pentru constructia si functionarea unei societati ‘asezate’ si ca una dintre manifestarile la scara macro a acestui gen de respect reciproc este functionarea corecta a sistemului de justitie din respectiva tara.

%d bloggers like this: