Archives for category: autoritarism

Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.

Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.

Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…

Așa că!

Ce urmărim?

Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?

Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:

„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”

Profit.ro

Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?

Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.

În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.

În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.

“În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”.”

Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.

Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?

În toată țara, nu doar în ‘capitală’.

Am ‘făcut ochi’ la bloc. Undeva la începutul anilor 60, undeva aproape de mijlocul Bucureștiului.

Trai, neneacă!
Cald în casă, apa la robinet, alimentarele gemeau de ‘haleală’ – ca să folosesc un termen folosit în cartierul unde se întâmplau toate astea. Adică undeva dincolo de fosta Cuțaridă.
Vis-a-vis față de calea ferată, adică spre vest, față de locul în care au viețuit, odată, personajele din Groapa lui Eugen Barbu.
Unde, cel puțin ‘în fața blocului’, străzile erau asfaltate. Și pe unde trecea tramvaiul… Tramvaiul electric, să nu încurcăm lucrurile!

Groapa lui Ouatu era o adâncitură de vreo 30 de metri. Pe fundul ei mizer şi insalubru, mustea apa. Sunt legende care spun despre această apă că era vie, dar probabil că era mai curând apă moartă.

În Giuleștiul în care am crescut eu, la bloc, apa curgea la robinet. Cea rece era bună de băut. Iar cea caldă – da, aveam așa ceva încă de la începutul anilor 60, era numai bună pentru făcut baie.

După ce am ‘făcut ochi’, am început să umblu prin lume. Și să văd chestii.

Am început cu ‘drumețiile’ prin Nordul Moldovei. Locul unde bunica mea maternă încă mai avea o cameră închiriată la cineva în casă. În Fălticeni. Acolo unde stătea și unul dintre frații ei. La început tot în chirie, într-o altă casă. Foarte repede, s-a mutat la bloc. Într-o garsonieră. Era ‘holtei’. Așa a și rămas. Un alt unchi locuia în Gura Humorului. La bloc, cu familia.
Mai tărziu, tot cu bunica, am fost la Vatra Dornei. La băi. Cu ‘cazarea la particulari’. Adică prin casele oamenilor. ‘Băile’ – amenajările balneare și ‘cantina’ amenajată în fostul Cazinou, rămăseseră cele de pe vremea lui ‘Pazvante’. Noua orânduire le deschisese publicului larg dar nu apucase încă să construiască și suficiente locuri de cazare pentru câți oameni ai muncii voiau să-și trateze oasele. Așa că, pentru o perioadă, vilegiaturiștii și-au frecat coatele, la propriu, cu localnicii. În locuințele acestora. Care dintre aceștia vroiau să câștige ‘un ban în plus’, făceau un contract cu administrația stațiunii și primeau ‘turiști în gazdă’.
Tot în copilăria precoce, mai ales în vacanțe dar și la sfârșit de săptămână, mai dormeam la cealaltă bunică. Undeva în Colentina, foarte aproape de Obor. Adică tot în București. Și poate chiar mai aproape de centru decât Giuleștiul ‘copilăriei mele’.

Copil fiind, nu-ți pui prea multe întrebări.
Existențiale!
Întrebi ‘de ce?’ și apoi, de cele mai multe ori, iei lucrurile așa cum sunt.

Abia după aia, mult dupa aia – și dacă mai apuci, adică dacă mai ai chef – începi să te întrebi:

Cum dracului?!?

Nu țin minte – fac 60 de ani acuși, nu cred că m-am ramolit încă, să fi fost ‘oripilat’.

Casa unde mă ducea bunică-mea, la Fălticeni, avea WC-ul în curte. Tot așa era situația și la bunica cealaltă, în Colentina. La Vatra Dornei, în schimb, baia era în casă. În apartament, de fapt. Era vorba despre un ‘blocușor’ de două etaje, construit de CFR pentru angajați.
Veți spune că, la vârsta aia, eram obișnuit cu olița. Și că nu mă interesa pe mine unde o goleau adulții… Dar mai târziu?!? Am fost la Vatra Dornei, la aceiași gazdă, vreo 7 ani la rând. În casa din Colentina, WC-ul a fost adus înăutru când eu trecusem bine de 10 ani…
OK… Hai să vă povestesc altceva. La Vatra Dornei apa curgea la robinet. La robinetul din casă. La robinetele din casă, evident. La Falticeni, precum și în Colentina, ‘robinetul’ era în curte. Adică cișmeaua…
Incă o chestie și trec, cu adevărat, la subiect.
În Giulești aveam apă caldă ‘la dispoziție’. Când aveai chef să te speli, învârteai robinetul și gata. Iar dacă nu erai atent… te cam opăreai. La Vatra Dornei – vă readuc aminte că era o clădire construită special pentru oamenii muncii, trebuia să faci focul înainte de a face baie. Sau să încălzești apă pe aragaz…. La Fălticeni – și în Colentina, situația era și mai ‘complexă’. La Vatra Dornei făceai focul într-o instalație anume – ccare se chema „boiler”, și după aceea lucrurile decurgeau ‘firesc’ – chiar dacă trebuia să te miști mai repede, că mai erau și alții la coadă. Te urcai în cadă, dădeai drumul la robinet și… te spălai. La Fălticeni – până s-a mutat și unchiul la bloc, precum și în Colentina – până când s-a mutat bunica de-acolo, spălatul implica, pe langă aragaz, și un mare lighean. Pus în curte sau, iarna, în mijlocul bucatăriei. Atunci când era vorba de mine. Bunica se spăla în casă, în tot timpul anului. Atunci când nu venea să facă baie la noi…

V-a plăcut introducerea?

Mai țineți mintea poza de sub titlu?
Aia cu mulți oameni adunați în jurul unei mulțimi de butelii? Butelii de aragaz?

Nu prea știți ce-s alea?
Da’ aragaz aveți? Din ala cu gaz? Adică cu flacără? Iar gazul vine pe țeavă?

Ei bine, la Fălticeni am văzut, pentru prima oară, o ‘mașină de gătit cu lemne’.

Nu, nu! Nu d-asta!
Din astalaltă, de jos.

Cam așa ceva dar fără faianță de jur imprejur.

Am făcut toată introducerea asta pentru că am uitat deja cât de ‘complexă’ e viața pe care am trăit-o.
Atât eu, ca individ, cât și noi. Noi toți.
Și, mai ales, cât de complicată continuă să fie. Cât de ‘diversă’….

Am văzut, pe FB, fotografia cu care am început.
Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ‘Ia să share eu chestia asta și să întreb: „Băi nostalgicilor, mai țineți minte cum stăteam la coadă la butelii?”’

Cred că e momentul să fac o paranteză.
Undeva prin ’77, ’78, adică exact în momentul în care devenisem suficient de mare încât să nu mai vin acasă la oră fixă, a început să se ‘rupă filmul’. Ce m-a deranjat cel mai tare pe mine, atunci, a fost că se oprea apa caldă.
Că noaptea, după ora 10, apa caldă devenea rece. Sau nu mai curgea deloc… Nu mai țin minte exact. Cred, totuși, că se răcea treptat.

‘Și ce te plângi, mă? La voi, în București, nu aveați apă caldă peste noapte. Dar în restul zilei, până târziu – adică până când a început să se oprească ‘aleatoriu’, ați avut apă caldă tot restul zilei. Ai uitat că la Bacău, de exemplu – adică la un alt unchi de-al tău, curgea apă caldă doar de două ori pe săptămână? De la începutul anilor ’80, când făcuseră prea multe blocuri față de capacitatea sistemului de termoficare, până în 2000 și ceva când unchiul și-a pus centrală de apartament? Adică atunci când ‘noua orânduire’ a ‘tras gaze’?’

‘Ai uitat că faza cu apa caldă a fost doar începutul? Că apoi, încet încet, a dispărut și ‘haleala’ din magazine? Căldura din casă? Curentul de la priză? Că trebuia să stai cu orele la coadă pentru orice? Inclusiv pentru iubitele tale butelii?’

Cum să uit?!? Chiar despre asta era vorba…

Despre buteliile alea de care a trebuit să scape unchiul de la Bacău înainte de a putea să-și pună centrală de apartament. Chestie care s-a întâmplat abia multă vreme după ‘revoluție’…

Ale dracului butelii… parcă toată lumea asta se învărte în jurul lor!

Dacă tot ne-am întors la ele, la butelii, ia să ne mai uităm odată la poză. La prima poză din postarea asta.
Vi se pare că oamenii aia sunt supărați? Că sunt nervoși? Că așteaptă de prea multa vreme să vină ‘mașina cu butelii’?
Sau, mai degrabă, ne uităm la niște oameni ușor amuzați? Adunați de un fotograf ‘de la oraș’ care fusese trimis să imortalizeze satisfacția cu care este întâmpinată mașina care aducea buteliile pline în colțul acela ‘uitat de lume’…

Fenomenul este cât se poate de normal.
Memoria noastră tinde să fie focusată mai degrabă pe evenimentele recente.
Și mai degrabă pe ce ni s-a întâmplat nouă… Pe cum am văzut noi lucrurile la momentul în care au avut ele loc!

Pentru unii dintre cei care nu mai trebuiau să spargă un braț de lemne pentru a-si fierbe o ciorbă, faptul că trebuiau să stea la coadă – odată la două, trei săptămâni, era floare la ureche.
Câteva ore de coadă, pe lună, față de căruțe întregi de lemne care trebuiau sparte, stivuite, cărate în casă, aprinse… și apoi cărate din nou afară, sub formă de cenușă…

Pentru alții, nu.
Pentru cei care apucaseră să se obișnuiască cu binele, întoarcerea la unele dintre lucrurile care păruseră firești până nu demult a fost un adevărat duș rece.

Pe vremea aia, adică la sfărșitul anilor ’70, maică-mea era secretară BOB. Adică ‘secretară a biroului organizației de bază’ Cu alte cuvinte, era secretară de partid. Avea cea mai mare funcție ‘politică’ pe care o putea ocupa un ‘civil’. Orice funcție superioară împlica trecerea în alt statut. Deveneai „activist”… dar asta e altă discuție…
Cum au devenisem ‘autonom’, mai veneam seara acasă și după ce se oprea apa caldă.
Învățat fiind să fac duș înainte de culcare, chestia asta mi s-a părut de-a dreptul frustrantă.

Maică-mea, pe de altă parte, era fericită. În afară de faptul că încercam, câteodată, să vin suficient de devreme, gheșeftul ei cel mare era că nu mai făceam duș la miezul nopții. Avea somnul ușor și se trezea de fiecare dată…

Țin minte că, odată, am avut următoarea discuție:
– Când au hotărât măsura asta cu opritul apei calde, ‘colegii’ tăi din comitetul central nu s-au gândit la oamenii muncii? La cei care ies din schimbul doi? Și care ajung acasă după ora la care se oprește apa caldă?
– Bravo ție că te gândești și la alții. Dar fii atent și la chestia asta. Câți dintre cei despre care vorbeai crezi tu că erau obișnuiți să facă duș în fiecare seară? Și știi că cei care ies din schimb cu adevărat murdari – turnătorii, de exemplu, au dușuri la vestiar? Unde chiar nu se oprește apa caldă?

‘Turnătorii’…
Au trecut mai bine de 40 de ani de la discuția asta.
Maică-mea nu mai e, meseria de turnător aproape că a dispărut din Romania, în schimbul doi mai lucrează doar angajații din mall-uri – că aproape toate fabricile cu ‘foc continuu’ s-au mutat în China…

Și acum ne chinuim cu pandemia asta …
Dar încă n-am învățat să luăm în considerare și cealaltă alternativă!

Ne ducem în continuare ‘după fentă’…

Tocmai ce m-am împiedicat de chestia asta pe net.

La-nceput m-a încercat furia.

Cât de … trebuie să fii ca să poți scrie așa ceva?!?

Ceaușescu „a păstrat demnitatea acestui popor de tâmpiți”….

Care demnitate?
Nu urcam în lift de frică să nu rămânem între etaje?
Aveam, cu toții, lumânari în casă? Cu toate că nu mai credeam în Dumnezeu…
Păstram săpunurile primite de peste graniță între cearceafuri? Ca să miroasă frumos?
Părinții se spălau pe dinți cu sare sau cu bicarbonat ca să rămână pastă pentru copii?
Iarna mai puneam o haină pe noi pentru că tot cărbunele era folosit în siderurgie? Ca să fie produse utilajele și vagoanele de cale ferată pe care le-au vândut șmecherii la fier vechi după ‘zaveră’? După care și-au cumpărat Mercedesuri, pe care le rup în gropile pe care tot ei nu-s în stare să le astupe?

După care m-am întrebat dacă nu cumva tipul chiar are dreptate!
Pană la urmă, am stat vreo 5 ani de zile la coadă pentru câte o pungă de frații Petreuș înainte de a-l trimite pe marele cârmaci în excursie cu elicopterul la Târgoviște…

Iar aceia dintre voi care nu știți care era treaba cu frații Petreuș dar aveți convingeri ferme despre cât de ‘mai bine’ era pe vremea lui Ceaușescu… să vă dea Domnul demnitate… că habar n-aveți ce să faceți cu mintea!

PS.
„A dublat populația urbană”… da, interzicând avortul!
Ce o fi demn în a umbla cu plicul la doctori încercând disperat să scapi de o sarcină nedorită….
‘Dacă erați proști și nu foloseați prezervativul!’
Care prezervativ?!? Nu se găsea nici un fel de contraceptiv… ‘Pilule’ ioc, prezervative canci, sterilete doar pe sub mână din Uniune (adică din Rusia)…
Contraceptive nu, examen ginecologic obligatoriu din trei în trei luni pentru femeile „fertile” … curat „demnitate” Coane Niculae….

Demnitatea bunicilor care așteptau să vină mașina cu butelii.

De vreo trei-jdă ani încoace, ne-am tot trezit.

Dar niciodată până la capăt.

În ’89, „De Craciun ne-am luat rația de libertate.”
În ’90 eram deja obosiți. Așa că ne-am culcat înpoi. „Noi muncim, nu gândim!”

Am tot soilit până în ’96. Când ne-am sucit în somn. Și-am mai dormit, pe parte cealaltă, încă 4 ani.

La cumpăna dintre milenii, ne-am trezit din pumni.
Atât de adormiți fusesem până atunci că mai aveam puțin și ne trezeam conduși de Tribun. Așa că am făcut cruce cu stânga și l-am uns, din nou, pe ‘Ilici’. Pentru a patra oară…

În 2004, am zis că rupem gura târgului. I-am angajat pe Moromeții să ne cânte și, în frunte cu Marinaru’, l-am trimis pe Bombonel să frece puntea.
Și iar ne-am trezit că dăduserăm din lac în puț… tratamentul era cel puțin la fel de nasol ca boala…

Partea cea mai proastă e că din ce în ce mai mulți dintre noi au obosit să se tot trezească. Și-au rămas blocați în proiect.

Indiferent de ce au făcut, de la Iliescu la Dragnea și Firea, psdeii se bucură de încrederea a cel puțin 20 – 25 % din electorat.
După toate măgăriile la care a fost asociat, grupul politic condus de Băsescu mai adună încă mult prea multe voturi.
Liberalii nu înțeleg, în ruptul capului, ce se întâmplă. Cum să-i ia pe oameni.
Iar noii veniți, USRPlus, sunt plini de entuziasm dar….
Ieri m-au oprit unii să semnez pentru ei. Vin alegerile locale și… În mod normal, aș fi făcut lucrul ăsta cu bucurie. Am refuzat, oarecum confuz. Chiar nu-mi dădeam seama ce se întâmpla cu mine. Peste 10 minute, când m-am întors, am înțeles. Era la apusul soarelui iar cei de la USRPlus își puseseră măsuța în așa fel încât să nu-i deranjeze lumina. Pe ei! Numai că asta însemna că toți cei opriți stăteau cu soarele-n ochi… Bine-nțeles că majoritatea refuzau… I-am atras atenția celei care mă oprise la dus, spunându-i că ar trebui să caute un loc mai la umbră. Mi-a răspuns că „Bună idee!”. N-am stat să văd daca o și pun în practică. Dar mă duc diseară pe-acolo!

Să vedem ce facem în continuare…
Iohannis îi trage tare cu ‘greaua moștenire’. Din punct de vedere practic, are dreptate. Toată administrația e osificată iar mare parte din merit cade în poala celui mai mare și mai important partid din Romania. Nu doar pentru ca a fost la putere, direct sau indirect, cea mai mare parte din aceste trei decenii. Ci pentru simplul motiv că este, efectiv, cel mai mare partid din Romania. Adică reprezintă interesele celui mai mare grup organizat, din punct de vedere politic, de cetățeni români.
Și cum administrația publică este compusă din… cetățeni români și lucrează pentru cetățenii acestei țări….
Are cineva impresia că administrația publică – locală sau centrală, chiar lucrează pentru noi? Adică pentru noi toți?

Și-atunci?
Cel mai mare partid, prin guri cât se poate de avizate, reproșează actualei puteri toate lipsurile administrației publice. Și bine face. În momentul de față, ‘cel mai mare partid’ este în opoziție. În cine să dai, în opoziție fiind, dacă nu în cei aflați la putere?!? Chiar dacă cea mai mare a incompetenților de care ne împiedicăm acum au fost ‘montați’ acolo chiar de către cei care astăzi strigă ‘hoțul’…
Cei aflați acum la putere, în loc să promită o reformă administativă, îl scot pe Iohannis în față. Și-i dau să interpreteze, fad, aria ‘PSD-ul e-n toate!’ Păi da… de frică ca nu cumva să se mobilizeze toată funcționărimea…

Și noi? Restul?

Noi când pricepem că, de fapt, e vina noastră? A tuturor!

Noi ne-am tras pe cur în ’96. Și l-am lăsat singur pe Constantinescu.
Asta după ce, în primăvara lui ’90, în loc să facem muncă de agitație ‘la țară’, ne-am adunat în Piața Universității și ne-am ținut, unul pe celălalt, de mânuță…
Tot noi n-am fost în stare să-l dăm jos pe Băsescu după ce ne lămurisem căte parale face. Și așa mai departe…

Ne vine odată mintea la cap? Ne trezim?
Că până nu-i împingem noi, de la spate, ‘aștia’ n-o să facă nimic ca lumea.
Indiferent de partid!

OK, unii sunt mai simpatici. Poate chiar mai cinstiți… Dar fără ajutor din partea noastră, a celor mulți, nici unii dintre ei nu pot face nimic semnificativ.

Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.

Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.

Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.

Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?

Toți trei în aceiași măsură?

Hai s-o luăm altfel.

Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.

„Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!

Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.

Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…

O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….

Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.

Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!

Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.

Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

Until thirty one years ago, the Eastern half of Europe was self isolated behind the Iron Curtain. Which had suddenly disappeared in a matter of months.

Nowadays, when SARS-CoV-2 has forced each of us to shelter in place and our nations to self isolate behind the borders, we have not only the opportunity but also the obligation to re-evaluate our take on many of the things we took for granted.

The most important one being our Weltanshauung. The way we see the world.
The fact that we have convinced ourselves – simply because our lives have been good enough, that we’ve been doing things the right way.

Marx’s communists had been convinced that dialectic materialism – supposedly backed up by science and a generous political doctrine, was the way in which humankind was going to built its future.
Not the best way, the only way!
For which reason, no transgression from the official line was allowed.
Solutions were to be found only where the official doctrine mandated that answers might have existed.

Communism had fallen. Mostly from within.
Which has prompted those on the other side of the fence to consider that their vision had been better. Which was obviously true.
Slowly, people on both sides of the previous fence have started to convince themselves that their vision was the only correct one. The only alternative had proven itself to be a failure, didn’t it?
Which seems also true. I know of no better alternative. For us. I know of no alternative which would be more helpful for us. Only the fact that I’m not aware of an alternative doesn’t mean much. The alternative might as well exist. Or not….

And here’s the problem.
Marxism had failed for no other reason than those who followed it behaved as if they were convinced that Marxism was perfect. They were implementing the Marxist doctrine by the letter. Not that its spirit was any good… long discussion. My point being that arrogance was built in the Marxist spirit. Marx had actually given carte blanche to his adepts to impose communism, by force, to the rest of the world.

Unfortunately, the last 30 years had convinced me that many individuals belonging to the dominant culture, to any dominant culture, have a hard time keeping their cool.
Too many of them reach the conclusion that ‘theirs’ is the best way. That all the rest are wrong.
Which conviction has a malignant consequence. It makes them deaf. They no longer consider any other option but theirs.
They no longer hear anything but their inner voice.

For all it may be worth, here’s what I learned about liberty during the last 30 years.

Liberty as breadth.
Liberty is the breadth of the opportunity field where we might search solutions for our problems. But no matter how large that breadth might become, we’re never ‘out of the woods’.
Liberty is but an opportunity, never a guarantee.
We are the ones still responsible for the solutions we pick. For the simple reason that we’re going to bear the brunt of the consequences.

It is easier to search for solutions in a freer environment. Hence better solutions might become available sooner. But it’s still our job to look for them. To experiment. To widen our scope.

Liberty as a form of social interaction.
We can relate to freedom in at least two manners.
As an individual goal – ‘I want to be free’/’I want freedom for my people’, or as a ‘manner of doing business’.
We are free, together, because we respect, and trust, each-other. We are free, together, because generations and generations of us have build a social arrangement based on mutual respect. A social arrangement which includes certain mechanisms which attempt to bring things back on track whenever disturbances appear.
Some of which mechanisms have been put into formal law, while others have remained in the ‘public domain’.

When we put these two visions together, the ‘binocular’ image starts to develop ‘depths’.

A social group may enjoy freedom – a wider opportunity field, only as long as its individual members – all of them, enjoy their individual freedoms. For only as long as all individual members are free to roam the entire opportunity field discovered/maintained by the community.
And as soon as some individual members start to corner portions of the opportunity field for themselves… the whole social mechanism will grind to a halt.

Sooner rather than later.
The more intense the desire of the individual members to increase their ‘own’ individual liberty, the narrower the aggregated opportunity field becomes.
Each of the individuals guarding their plot means each of them staring at their feet. Individuals become more interested in guarding their fences rather than in raising their eyes to the horizon.

People obsessively defending their past will never be ready for the future.
Meanwhile individuals charging ahead with no consideration for the rest of the team will soon find themselves stranded on thin ice. With no one around to help.

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

O femeie terorizată de soț este compătimită.
Cel puțin de către cei normali la cap…

Un bărbat aflat sub papuc este batjocorit.
De toată lumea. Inclusiv de către femei.
Chiar și de cele terorizate de bărbații lor…

Am renunțat la credință, atâta câtă aveam, cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Învățasem deja să citesc. Îmi plăcea foarte mult Știință și Tehnică. De unde tocmai aflasem despre microbi. Și a venit vacanța de primăvară… de Paște, cum am spune noi acum.

La noi acasă nu venea preotul. Din motive care nu țin de subiectul de astăzi. Cert este că auzisem de Dumnezeu, acceptasem cumva ideea, dar nu fusesem dus la biserică. Nu prea știam ce se întâmplă acolo. Și nici nu mai fusesem față-n față cu vre-un preot.
În vacanța aia, am fost în vizită la nașa mea – fusesem botezat, totuși. La Focșani.
Și a venit preotul. Cu dascăl cu tot. Cum se întâmplă de Paște și de Crăciun.

OK. Au cântat ei ceva acolo, nașa și bunica au ascultat, și-au făcut de câteva ori cruce… eu stăteam ca la teatru. Nu chiar cu gura căscată… dar aproape.
La final, preotul ne-a întins crucea. S-o sărutăm.

Moment în care mi-am adus aminte de microbi. De ăia din Știință și Tehnică. Drept pentru care am refuzat să mă conformez. Și nici măcar n-am fost suficient de abil să mă prefac. Pur și simplu am refuzat.

Explicând de ce.

Confuzie maximă!
Nu mai țin minte exact cum s-au derulat evenimentele, cert este ca dascălul m-a fugărit, nu prea convins, prin cameră. Nu m-a prins.

Așa că mi s-a tăiat.
Din partea familiei apropiate… nici ei nu se duceau la biserică.

Vreo zece ani mai tărziu, cine mergea, în gașcă, la slujba de Paște?
De înviere, mă rog.
Și nu, nu mă răzgândisem. Era, pur și simplu, o formă de solidaritate.
Eram solidar cu ceilalți. Din frondă, nu din credință. Știam că nu era voie așa că mă duceam acolo doar de-al dracului. Foarte mulți dintre colegii și prietenii mei făceau același lucru. Din același motiv.

Între timp, după vreo douăzeci de ani de inginerie mecanică, m-am întors la școală. Sociologie, de data asta.
Unde am învățat cum e cu religia. Cum sentimentul religios îl face pe credincios să se simtă ca aparținând bisericii. Ca făcând parte din Ecclesia. Ca unul dintre cei chemați. Ca nefiind lăsat de izbeliște.

Iar acum, la 50 de ani distanță, tot de Paște, sunt absolut uluit.

Suntem în plină criză. Într-o situație din care nu putem ieși singuri. Și nici în gașcă. Pe cartiere. Pe partide. Sau, eu știu, mituind pe cineva…
Suntem la câteva zile de Paște. În perioada în care, de obicei, ne salutam cu mai multă căldură vecinii. Indiferent de credință. În perioada în care ne pregăteam de sărbătoare. Indiferent de ce sărbătoream fiecare dintre noi.

Și ce facem?

Ne certăm între noi ca chiorii!

Stăm la coadă ca să avem ‘masa bogată’ dar suntem îngrijorați de moarte că o să se umple țara de Covid în noaptea de Paște…
Politicienii, cei de la care așteptăm lumină, se folosesc de prilej pentru a se mai înghionti un pic.
‘Influencerii’, cei care încearcă să lumineze Internetul, își bagă și ei coada.

Învățăm și noi ceva din toată chestia asta?
Că e mult mai ușor împreună decât împotriva tuturor?
Că nu poți să convingi pe cineva dacă faci mișto de el?
Că dacă nu poți să-l convingi că dreptatea este, întreagă, de partea ta, lasă-i și lui o portiță? Lasă-l și pe el să respire un pic… Altfel cine știe ce ce-i mai trece prin cap?

Dacă mă prindea dascălul ăla? Dacă-și punea mintea cu mine?

%d bloggers like this: