Archives for category: cultura

‘For things to work as intended, there must be a rule’.

Errr…

‘For things to work, there must be at least some consistency involved’.

This is a far better starting point!

An example would be fine?

Then imagine an Earth where the gravitational field was haphazard. In space and time. Where two lumps of dirt, a k a mountains, sometimes pulled at each other while some other times pushed. With no rules involved whatsoever.
Or where sometimes wood needed oxygen to burn while some other times – or in some other places, the presence of nitrogen was enough for wood to burst into flames.
Need some more? Then how about a place where dogs breed with cows. And also with butterflies. Only not always. And not in a constant manner.

Have you stopped laughing?
Well, this was how our ancestors imagined the Earth.
Sometimes after a mutation had provided them with the most powerful brain ever, our forefathers had learned to speak. To ‘trade’ information. Soon after they has started to develop something Humberto Maturana called ‘the ability of an observer to observe themselves while making observations’. ‘Self awareness’ for short. Or ‘conscience’ in everyday parlance.

Imagine a self-aware observer watching the sun go down. A rather smart one. One with a vivid enough imagination to ask ‘what if the sun will not come up tomorrow morning’…
Stonehenge has suddenly acquired a new meaning, right?

That was why God had so much traction. Simply because it gave sense to everything. It lend meaning to everything under the sun. And beyond!

In time, under God’s protection, we invented science. And, slowly but surely, we’ve started apportioning meaning ourselves.
Meaning we’ve started to take for granted.
Meaning which no longer depended on any third party!

Only we’ve gradually forgotten what science is really about.

Why we had developed it in the first place.

We had forgotten that science is wrong by definition.
That, by following this path, we’ll be forever able to find new meaning but that we’ll never be able to find ‘the’ meaning.

And now, that we’ve ‘killed’ God – as no longer necessary, we rely solely on the meaning we’ve already affixed to the things we already know.
To the things we consider to know… conveniently forgetting what science taught us….

Faced with unforeseen crises – unforeseen, not unforeseeable, we are left powerless.
Having taken so much for granted – our knowledge about the world and our ability to overcome everything the nature throws at us, above all, we find ourselves bereaved of our erstwhile powers.

Are we going to rediscover intellectual humility? And the ability to take advice? From the most unlikely teacher?

Or else?

Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.

Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.

Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.

Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.

Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.

Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?

Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?

‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’

Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.

Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.

Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.

Până nu e prea târziu…

Cică atunci când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile.

‘OK, ne-a trimis COVID-ul pe cap, acuma crezi că vrea să ne ia și mințile? De unde-ai mai scos-o și p-asta?’

„🔴14. Întrebare: Avem voie să ieșim după ora 22.00 în proximitatea casei, în cazul în care avem o biserică în apropiere?
Răspuns: Puteți ieși în proximitatea casei, în afara curții, pentru a primi lumina de la voluntarii cu care Patriarhia Română colaborează în acest an, puteți rămâne în proximitatea casei pentru a asculta slujba, însă nu vă puteți deplasa spre biserică, indiferent cât de aproape este situată de casă și nu este permisă formarea de grupuri mai mari de trei persoane.
În cazul în care locuiți la bloc, puteți ieși din casă, de asemenea, pentru a primi lumina adusă de voluntarii BOR, dar este esențial să respectați regulile de distanțare socială, să nu aglomerați casa scării imobilului și să nu formați grupuri mai mari de trei persoane.

🔴15. Întrebare: Putem să ascultăm slujba din stradă?
Răspuns: Strict ascultarea slujbei nu poate fi invocat ca motiv pentru deplasare în afara locuinței, iar rămânerea în stradă a mai multor persoane care ar putea dori la acest lucru ar putea duce la formarea unor grupuri mai mari de trei persoane, implicit la încălcarea prevederilor Ordonanțelor Militare numărul 2 și 4.”

Secțiunea românească a Facebook-lui e plină de indignare păgână.
Unii sunt supărați că ‘de ce au unii mai multe drepturi decât mine’ iar alții că ‘de ce sunt folosiți jandarmii/polițiștii pentru a duce lumină celor care își doresc acest lucru’.

Am citat mai sus pozitia oficială a ministerului de interne. De unde rezultă foarte clar că nimeni nu are nici un drept în plus. Indiferent de credința pe care declară că o are.

Între timp, onor ministerul a încheiat un acord cu BOR-ul.
Care acord conferă, într-adevăr, oarecari drepturi suplimentare celor care se declară a fi credincioși. Aceștia au posibilitatea ca, vineri și sâmbătă între orele 7 și 17, să se așeze la coadă, „în toate parohiile din Patriarhia Română, în locuri special amenajate, în afara lăcașurilor de cult, de către personalul angajat al bisericii și de către personalul voluntar, evident, cu respectarea măsurilor de protecție, masă sanitară, distanță socială, distanța fiind marcată în fața locului special amenajat, exact ca la magazinele alimentare”, pentru a primi „paștile”.

Reacțile au fost diverse. De la îndemnul prezidențial ‘renunțați la acest așa-zis acord’ până la „Sunteți niște cretini! Ne ucideți!

O analiză mult mai rafinată ne este propusă de Mircea Marian într-o postare pe Facebook.
decizia (BOR) de a primi exceptare de la regulile de izolare va genera – dar cred că a generat deja – doar furie. Asocierea guvernului PNL cu banda pesedistă din fruntea BOR nu le va aduce nici un vot, va ajuta doar PSD. Cum e posibil ca poliția să escorteze preotii ca să ducă lumină? E ridicol, e absurd, e grotesc.”

Acuma… Ce face BOR-ul… e treaba lor. Prea multe prostii – după părerea mea.
Ce face guvernul… e treaba noastră. Ne vom spune parerea la urne.
Cum reacționam noi, de fiecare dată când cineva – BOR-ul și/sau guvernul, în cazul ăsta, face câte ceva, e tot treaba noastră! Iar furia este cea mai nepotrivita reacție. Întotdeauna.
Scopul nostru, al tuturor, este să scăpăm cu bine din situația în care ne aflăm.
Scopul celor mai îndârjiți dintre credincioși este puțin mai nuanțat… De credința lor, de modul în care înțeleg ei lumea…

În situația dată, cred ca e mult mai bine ca ‘paștile’ să fie distribuite în timpul zilei iar ‘lumina’ să ajungă în mod organizat la cei care o așteaptă cu nerabdare decât să asistăm la tot felul de îmbrânceli între poliție și îndârjiți în noaptea de Paște.

Și încă ceva.

Noi, ăștialalți, le cerem ‘lor’ ca în numele rațiunii să se comporte în mod irațional. Noi argumentând științific iar ‘ei’ fiind cât se poate de logici.

Noi le cerem să stea acasă. Pentru că așa e prudent. Dar nu le garantăm nimic.
Ei, în schimb, știu că mersul la biserică face bine. Mai ales la viața de apoi.

De fapt, noi le cerem ca în numele a ceva care oricum este temporar să-și pună în pericol singurul lucru care îi animă. Speranța în ceva veșnic.

Poate că ar trebui să tratăm situația cu mai multă delicatețe. Când e vorba despre speranțe poate că e mai bine să oferi alternative în loc să interzici. Indiferent ce credem noi, atunci când ceilalți ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut…

Cică își duce unu’ calul la oborul de vite.
Destul de repede, potențialii clienți se prind că amărâtul – calul, nu vânzătorul, era orb, surd și nici nu prea mai mai avea dinți în gură.
‘De ce l-ai mai adus în târg? Cine crezi că-l mai cumpără?’
‘Păi nu vreau să-l vând. Doar să-mi bat joc de el!’

Oare mi-or spăla și mie geamurile anul ăsta?
Ce vrea sa facă Spiru Haret cu sulul ăla de hârtie igienică?
Și de ce are cârpa aia-ntre picioare?
După cine se uită lung Mihai?
Și de ce stă Gheorghe Lazăr cu spatele la el?
‘Asta e… ce poți să mai spui…
Dacă așa ne-ați făcut, așa ne aveți!’
Ion Heliade Rădulescu

„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeții” de Marin Preda.

Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”.

Fiecare lucru care iese de pe buzele noastre are o dublă încărcatura semantică.
Primul iese în evidență sensul pe care îl atribuim noi, în mod voit și conștient, spuselor noastre.
În spatele acestuia vine, de la sine – și câteodată divulgând mult mai mult decât am vrea noi să dezvăluim, mai ales atunci când vorbim ‘cu pasiune’, un fel de ‘destăinure’. Pentru un observator atent, și care se poate detașa emoțional de situația în cauză, modul în care ne raportăm la o problemă punctuală relevă foarte mult din starea în care ne aflăm în momentul respectiv. Ce ne procupă, cât de emotivi suntem, cât de maturi în gândire… amanunte de genul ăsta…

Iar analiza de mai sus poate fi făcută atât la nivel individual cât și la nivel social.

Duminica trecută a avut loc faza judeană a Olimpiadei de Limba si Literatura Româna. Unul dintre subiecte, valorând un sfert din punctajul întregii lucrări, a fost ‘raportul scris’ către ‘conducerea de partid’ cu privire la „calitatea de element dușmanos a lui Ilie Moromete”.

Reacțiile apărute, mai ales în presă, spun foarte multe despre tensiunea și dezbinarea care ne macină. Și despre cât de tabloidizată a devenit presa.

SUBIECT HALUCINANT LA OLIMPIADA DE ROMÂNĂ ÎN REPUBLICA LUI ZDREANȚĂ: Un denunț ca în anii 50

Tragi-comedie la români. Şefii învăţământului din Prahova le-au cerut elevilor „să-l denunţe“ pe Ilie Moromete

Cu MOROMETE la DNA: Personajele din Marin Preda fac DENUNȚURI la Olimpiada de Română

Eu unul m-am plictisit deja de senzaționalismul ieftin al titlurilor.

OK, este important să discutăm, serios, despre importanța parchetelor în funcționarea statului și despre rolul cetățeanului ‘activ’ – fără de care parchetele nu ar putea să își îndeplinească funcția socială.

Numai că aici nu avem de a face cu vre-un denunț.
Cu un denunț normal, care își are locul său în orice țară care funcționează cât de cât.

Aici era vorba, de fapt, despre redactarea unui „raport” de ‘poliție politică’.
Cel care a formulat subiectul a fost foarte clar în această privință.
„Raportul” era adresat „conducerii de partid” iar el trebuia să se refere la „calitatea de element dușmanos” al persoanei ‘scoase în evidență’.

Nimeni dintre cei care și-au manifestat, vehement, indignarea nu a făcut această diferență.
După cum nu a făcut-o nici măcar vre-unul dintre dintre oficialii care au încercat să explice situația.

Trebuie să fac o paranteză aici. „Nimeni” de mai sus sună foarte dur. Este o formulare care se apropie foarte tare de cele folosite în presa ‘de can-can’. Ar fi fost mai potrivit ‘nu am găsit vre-o reacție, publicată în presă, din partea societății civile sau a Ministerului Învățământului, care să fi scos în evidență, suficient de precis, acest aspect al problemei’.

Să revenim.
Chiar atât de polarizată să fi devenit societatea noastră?

‘Denunțul’, ca instituție, să fi devenit, pentru majoritatea ‘vocală’ dintre noi, doar o armă politică? Doar un mijloc de răzbunare?

NB Se pare că rezultatele concrete ale învățământului românesc nu sunt chiar atât de ‘groaznice’ precum vor unii să le prezinte.
Probabil că dacă acești copii erau crescuți într-un spirit aliniat cu o sumă de valori, unii dintre ei ar fi ieșit din sală, ca o formă de protest. Ar fi spus că este un subiect care descalifică concursul la care participă, că este un subiect care nu îi încurajează ca elevi și ca personalitate. Probabil, s-ar fi putut ca profesorii care supraveghează să fi făcut un gest de protest, ar fi putut să conteste concursul și să ceară reluarea lui peste o săptămână, cu alte subiecte adecvate. Dar noi nu creștem în școală oameni care se uită critic la ceea ce se întâmplă. Întrebarea este „ce competențe validezi prin acest concurs la olimpiadă?”. Adecvarea la un comportament indezirabil într-o societate democratică? Ceea ce eu trebuie să văd la un absolvent sunt niște comportamente de bun cetățean. Dacă am considerat că valoarea pe care școala trebuie să o formeze este să construiască cetățeni apți să își folosească creativitatea, o calitate valoroasă, ca să scrie delațiuni inventate, înseamnă că lucrurile sunt grave atât în cazul persoanelor care au gândit acest subiect, cât și pentru sistem.

Copiii noștrii, sau măcar unii dintre ei, au înțeles despre ce era vorba.

Subiectele au fost imprevizibile pentru că, de obicei, cam asta înseamnă olimpiada la română. Oricât ai încerca să studiezi din manual sau din program va fi mereu ceva la care nu te vei aştepta. Ar fi o ipocrizie să zic: vai, ce uşoare au fost subiectele. Sincer, mi-au dat de gândit. Mi s-au părut problematice, dar, totodată, şi interesante pentru că până acum nu am mai avut subiecte care să ne propună o astfel de incursiune în trecut şi o transpunere. Efectiv, o parte neagră a istoriei noastre şi din câte am înţeles, au fost destul de controversate subiectele, dar mie mi s-au părut provocatoareIonela Neagoe, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Nicolae Grigorescu din Câmpina, declarație dată pentru Mediafax și consemnată de Laura Petrescu

Unii susțin că ‘Fiecare popor își are conducătorii pe care îi merită’.

Una peste alta … s-ar putea să aibă dreptate.
Cred ca ar trebui totuși să vedem și cum se întâmplă chestia asta.

N-am să mă apuc acum sa glosez despre diferența fundamentală care există între democrația cu adevărat funcțională – aceea în care fiecare spune, pe rând, ce are de zis iar ceilalți ascultă, și domnia gloatei – unde poporul dezbinat este momit de colo până colo cu tot felul de promisiuni deșarte.

Am să vă arăt doar cum apare, aproape pe nesimțite, prăpastia dintre ‘poporul’ învinuit pentru calitatea conducatorilor ieșiți din urne și cei care îi pune acestuia, cu obstinație, vina în cârcă.

de-plastic-si-de-pruna

Da-ți un click pe poză ca să vedeți cum se amuză Romania.

Și după aceea întrebați-vă de ce își „vând” câte unii voturile pe speranțe deșarte…
Nu cumva disprețul dintre clasele sociale – da, și ei ne disprețuiesc pe noi numai că lor le e aproape imposibil să îl manifeste pe al lor – stă la baza a tot ce se întâmplă rău în jurul nostru?
E adevărat că nu ai cum să nu te tăvălești pe jos de râs după ce vezi clipul ăsta. E aproape genial. Din punct de vedere al „concepției regizorale”.
Numai că este și extrem de coroziv.

Nu v-ați prins că e o făcătură ordinară?
V-am spus eu ca e genial…
Uitati-va si la urmatorul.

biscuitii-capulica

Revenind la zicala cu care am început, da, probabil că e adevărată.
Fiecare popor are, într-adevăr, conducătorii pe care reușește să-i ridice din mijlocul său.

Iar pentru asta avem nevoie de un efort colectiv, de punți de unire și de respect reciproc.
Or fi mișto-urile distractive numai că efectul lor trece repede.
Iar după trece, ne dăm seama că „foamea” a rămas.
Cât timp am râs, doar am uitat de ea. De „mâncat” au mâncat alții.

Atunci când hăhăiam noi, miștocărindu-ne unul pe celălalt.

Revenind la idea de „efort colectiv” poate că n-ar fi rău să învățăm ce este un orgasm.
Atunci vom înțelege că cel veritabil se „construieste” împreună cu „celălalt”, nu „holbăndu-ne”, fiecare separat, la clipuri porno pregătite de alții.

Și poate vom învăța odată că te faci de răs doar atunci când vorbești aiurea, nu când recunoști ca nu știi ceva.

ce-este-orgasmul

Scriam cu ceva vreme in urmă că depresia este si o boala a societatii, nu doar a oamenilor. De fapt ideea nu este foarte originală, a fost prezentată pe larg, chiar dacă ușor altfel, de către Durkheim în „Sinuciderea”. N-am menționat acest lucru atunci pentru că mi s-a părut nepotrivit să vorbești despre sinucidere în casa deprimatului.

Numai că viața bate blogul.
La câteva zile după asta tot ce au putut cu adevărat face serviciile de urgență pentru o femeie disperată care amenința că se aruncă de pe bloc a fost să aștepte 35 de ore înainte de a o aduna cu fărașul de pe trotuar.

Foto: Octav Ganea // Mediafax

”Negociatorii Poliţiei Capitalei au ţinut permanent legătura cu femeia, pe terasa blocului, ba chiar au reuşit să o convingă să bea apă şi să mănânce, însă nu au putut să o facă să renunţe, chiar dacă la faţa locului a venit şi soţul femeii, iar cei din bloc s-ar fi oferit să îi plătească datoriile la întreţinere pe care le avea.”

Teoria spune ca cele mai multe tentative de sinucidere sunt de fapt strigăte de ajutor și că pe măsură ce trece timpul și cel în cauză nu trece la fapte cu atât cresc șansele de succes a celor care încearcă să îl salveze.
Pe de altă parte pentru ca această teorie să funcționeze e nevoie de ceea ce spunea Durkheim. Cel care este în situația de a alege să-și învingă depresia și să continue să trăiască să aibe la ce să fie convins să se întoarcă. Legăturile dintre membrii societății din care face parte să fie suficient de puternice pentru a o face atât de funcțională încât cel care se gândea la un moment dat să se sinucidă să aibe motiv să se răzgândească.
Și încă ceva. Salvatorii înșiși vor fi cu atât mai convingători cu cât societatea va fi mai funcțională. Tocmai pentru că și lor înșiși viața le va părea mai frumoasă.

Numai că iată cum descrie poetul Florin Iaru situatia:

„Aşadar, dacă binele e ameninţat atât de rău din ambele părţi, un spectator admirând comédia ar putea spune cu îndreptăţire: „Să piară toţi!“. Comic e faptul că ambele tabere se agită în numele democraţiei, a progresului, a valorilor. Toţi apără un principiu. Şi, în acelaşi timp, sunt surzi la diversitatea fundamentală a naturii umane. Unul e de stânga, altul de dreapta, unul e tradiţionalist, altul, modernist, unul e trist, ultimul, şi mai trist. Sentimentul că fiinţa celuilalt nu te lasă să respiri, să trăieşti, că o conspiraţie a imbecililor, a serviciilor secrete îţi ameninţă viaţa domină România. Nu poate avea cineva o idee a lui, un sentiment, o părere. Nu. E a stăpânului, a mogulului, a ruşilor, a lui Băse, a lui Ponta. Nimic nu e întâmplător. Grupurile se fac şi se desfac şi, mare ciudăţenie – cei care erau duşmani neîmpăcaţi devin prieteni la toartă, iar cei care se pupau în bot la guvernare şi în Parlament şi-au jurat moartea. Dacă iubeşti câinii, vrei să-mi omori pisica.”

Asta să fie oare soluția? O sinucidere colectivă lentă prin marasm socio-economic? Să „pierim” cu toții?

N-ar fi mai bine să-i demonstrăm lui Florin Iaru că se înșală când spune „Crezul meu e că oamenii nu se schimbă niciodată.”?
Eu unul sunt convins că nici măcar el nu crede cu adevărat așa ceva!. Altfel ce rost mai avea să scrie articolul…
Așa că… la treabă! Dacă suficient de mulți dintre noi ne hotărâm că „așa nu mai merge” și ne îndreptăm în primul rând pe noi înșine cercul vicios descris de Iaru va deveni unul virtuos. Nu e nevoie să ieșim cu parul pe stradă pentru a-i pedepsi pe „ceilalți”  – așa cum au făcut minerii in ’90 la chemarea lui Iliescu. Este suficient să nu mai întoarcem, vinovați, capul când lângă noi cineva își bate joc de altcineva, spunându-ne că „n-are rost să mă bag dacă nu mă afectează direct”!
Păi tocmai d-aia trebuie să te bagi, așa cum și cât poți tu, tocmai ca să nu ajungă să te afecteze și pe tine. Ca să mai fie cine să îți sară și ție în ajutor dacă vei avea vreodată nevoie.

Altruismul are o explicație cât se poate de rațională, nu este pur si simplu un moft. Societățile care au grijă de membrii lor – fără să îi sufoce, supraviețuiesc mai mult iar membrii lor sunt mai fericiți decât cele care funcționează după legea junglei.
Iar asta e tot de la Durkheim citire.

Petre Anghel, Bookfest 2014 Bucuresti. Lansarea Istoriei politice a literaturii romane postbelice.

Petre Anghel, Bookfest 2014 Bucuresti.
Lansarea Istoriei politice a literaturii romane postbelice. RAO, 2014

Sunt multe feluri de profesori.

Unii stiu aproape tot dar nu sunt in stare sa comunice cu elevii lor.
Unii sunt atat de convinsi ca le stiu pe toate incat nu sunt in stare sa inteleaga ca asa ceva nu se poate.
Unii au realizat ca nu stiu nimic si se chinuie de o viata intreaga sa ascunda acest lucru.

Altii stiu ca niciodata nu le poti sti pe toate dar ca aceasta imposibilitate nu e nici pe departe un motiv valabil pentru a renunta.
Altii stiu ca singurul lucru pe care il poate face cu adevarat un profesor este sa se imparta, cu generozitate si cu buna credinta, celor din jurul sau.
Altii au inteles ca adevarul iese, mai devreme sau mai tarziu, la iveala si de aceea umbla tot timpul cu sufletul in palma.

Multumesc.

%d bloggers like this: