„Despre morți, doar adevărul”
Așa m-a învățat unul dintre preoții care m-au botezat. Vreo 50 de ani după aceea, cu puțină vreme înainte ca el însuși să devină ‘subiect de discuții’.
Nu i s-a bătătorit bine pământul pe mormânt și ‘adevărul’ despre Șora a început să iasă la iveală.
Cred ca ce deranjează cel mai tare la genul ăsta de oameni – adică la ‘Șora’, este ‘răzgândirea’ lor. Și amănuntul că răzgândirea lor a avut succes la public…
Imaginați-vă un Iliescu ieșit pe post și declarând că, de fapt, capitalismul de piață liberă și democrația autentică sunt, în practica de zi cu zi, mult mai bune decât ‘despotismul luminat’. Chestia aia pe care a încercat el sa o pună ‘în opera’. Înaintea lui Putin dar asta e altă discuție.
Avem într-adevar nevoie de ‘consistență’. De ‘consistency’… dar n-am gasit altă ‘traducere’. Avem atât de mare nevoie de consistență încât uităm de lecția fiului risipitor. Și de faptul că dumnezeu îl iubește mai mult pe păcătosul întors în turma decât pe neprihănitul care n-a avut vreodată ocazia să păcătuiască. Care, de fapt, nu a putut să greșească.
Care nu a reușit să-și înțeleagă greșeala, să și-o recunoască – măcar în sinea lui, ca apoi să facă un minim efort pentru a îndrepta ceva din ea.
Revenind la ‘moș Tăgârță’, spuneau unii la TV ca el a ‘înființat’ Biblioteca pentru Toti. Dacă e adevărat, tipul ăsta a facut mai mult pentru cultura română decât 95% din așa considerații intelectuali mioritici.
Cercetând internetul, aflu că Șora doar a reînființat BpT. Uite că „țuțărul Anei Pauker” făcuse ceva bun încă de pe vremea comunismului.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblioteca_pentru_to%C8%9Bi
Și atunci? Cum rămâne cu adevărul? La ce mai folosește spunerea lui?
Spunerea unui lucru… are niște consecințe. Nu neapărat ‘consistente’ cu scopurile vorbitorului.
Adevărul devine adevărat doar odată cu acceptarea lui ca atare de către ascultător.
Spunerea unui adevăr ‘adevărat’ are ca consecință lămurirea lucrurilor.
Rostirea unor jumătăți de adevăruri, înghițite pe nemestecate de către ascultători pentru că se potrivesc cu credințele împământenite deja în mințile acestora, reușește să întrețină – cel puțin pe termen scurt, ‘ceața’. Face în așa fel încât situația să rămână favorabilă pescuitorilor în ape tulburi.
Ăsta fiind motivul pentru care ‘răzgândiții’ sunt blamați atât de intens. Toți cei cărora le convine situația actuală sunt îngroziți de idea că s-ar mai putea răzgândi și alții. Subiectul ‘răzgândirii’ lor nici măcar nu contează!
Actul răzgândirii, în sine, este obiectul anatemei! Idea că ‘publicul’ ar putea gândi… fiecare cu/de capul lui…
Chestia asta provoacă frisoane.
De la dictatori până influenceri!
Tuturor celor care își arogă misiunea de a gândi pentru ceilalți.
Și totuși.
De ce „despre morți, doar adevărul”?!? De ce nu e suficient ‘despre morți, numai de bine’?
Morții nu se mai pot apăra. Nu mai pot minți în numele lor.
Dar noi putem.
Noi suntem singurii care mai putem. Minți.
Și, în același timp, noi suntem singurii care mai putem apăra adevărul.
Adevărul care este în același timp al lor, al morților, și al nostru. Al nostru, cei care mai avem încă atât de mult de pierdut. Adică totul!
Care adevăr trebuie rostit, repetat și apărat tocmai pentru că altfel ‘întunericul ne va fi ispită’.
Abia am ieșit din 50 de ani de ‘întuneric’.
Dinspre răsărit ne momește o altă ‘ispită’.
Singura noastră șansă este ca din ce în ce mai mulți dintre noi să se ‘răzgândească’.
Să înțeleagă că fiecare dintre noi e supus greșelii și că e OK să revii la calea cea dreaptă.
Și mai trebuie ceva.
Trebuie să învățăm, cu toții, să ‘iertăm greșiților noștri’!
Să învățăm, cu toții, să prețuim răzgândirea.
nicichiarasa 