Archives for posts with tag: Democratie

Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.

Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.

Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.

Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?

Toți trei în aceiași măsură?

Hai s-o luăm altfel.

Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.

„Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt
Să vrem noi sânge, nu pământ!

Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.

Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…

O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….

Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.

Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!

Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.

Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

– Du-te mă la vot!

– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.

– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?

– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!

Democratia este o ‘boala’ care se raspandeste pe trei cai.

Generatie spontanee: Atena, spatiul cultural iudaic, Asia Centrala – vezi Kurultai si Loya Jirga, Scandinavia.
Aculturatie: cel mai impresionant exemplu este India, locul in care democratia a fost adoptata, de buna voie, cu un real entuziasm.
Experiment: toate locurile unde acest sistem politic a fost instaurat ca urmare a unor revolutii sau a incercarilor liderilor autoritari inca la putere de a-si salva tronurile. De la Revolutia Franceza pana la incercarile avortate ale dinastiei Qing  de a moderniza China si, bineinteles, neuitand futilitatea eforturilor lui Nicolae al doilea de a introduce parlamentarismul in Rusia.

Democratia romaneasca face parte din a treia categorie.

Regulamentele Organice au fost introduse ‘din-afara’ iar hotaririle adoptate de catre adunarile organizate ‘sub egida’ lor trebuiau ‘validate’ de Domnul aflat la putere in momentul respectiv.
Divanurile ad-hoc au fost organizate de militantii pro-unionisti si au putut avea loc tocmai datorita schimbarilor majore de pe scena politica europeana.
Bicameralismul a fost introdus de Cuza, odata cu infiintarea ‘adunarii ponderatrice‘ (Senatul) – gandita a fi o contrapondere a Adunarii elective.

Dar cea mai interesanta particularitate a sistemului electoral romanesc a fost cea introdusa de Carol I: “ „guvernul făcea parlamentul”. Sistemul era următorul: regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autorităţi locale (primari, prefecţi) şi numirea unor oameni de încredere aparţinând partidului instalat la putere; noile autorităţi acţionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii îşi datorau în cea mai mare parte mandatul acţiunii guvernamentale. Vechea butadă a lui P.P. Carp: „Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”, a fost în bună măsură o realitate şi după 1918.

Din punct de vedere teoretic se poate argumenta ca acest mod de a face lucrurile era doar o continuare a adunarilor boieresti care confirmau urcarea pe tron a unui pretendent ‘de os domnesc‘. Din punct de vedere practic, metoda a conferit o anumita functionalitate sistemului numai ca a constituit si un precedent pentru ce avea sa se intample dupa caderea comunismului.

Un alt moment interesant din evolutia parlamentarismului romanesc a fost proclamarea de catre Carol al II-a a Constitutiei din 27 Februarie 1938:  “puterea legislativă se exercita de Rege prin Reprezentanţa naţională constituită din Adunarea deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legilor aparţinea Regelui iar interpretarea lor se făcea numai de către puterea legiuitoare. Cu toate acestea, prin excepţie, şi adunările aveau drept de iniţiativă legislativă, propunând legi în interesul obştesc al statului, fără a se preciza şi înţelesul concret al sintagmei de „interes obştesc”. Tot regele avea în competenţă sancţionarea şi promulgarea legilor cu precizarea că în lumina art. 31 din Constituţie putea refuza sancţiunea.

Sa ne mai miram de rezultatele obtinute?
De usurinta cu care adeptii legiunii au reusit sa ‘suceasca’ chiar si mintile luminate ale unor Mircea Eliade, Petre Tutea si Bartolomeu Anania?
De relativul ‘entuziasm’ cu care o parte destul de mare din populatia romaneasca a intampinat comunismul exportat de sovietici?

Si uite-asa ne-am trezit in 1991 cu o constitutie care prevedea ca rolul presedintelui sa fie acela de mediator “între puterile statului, precum și între stat și societate” Cu alte cuvinte prima constitutie postcomunista a Romaniei scotea statul in afara societatii si il vedea pe presedintele tarii ca tronand undeva deasupra amandorura… Inca nu s-a schimbat nimic in domeniul asta…
Aceiasi constitutie prevedea, si acest aspect este inca valabil, capacitatea guvernului de a legifera in mod direct. Prin ordonante de urgenta, prin asumarea raspunderii…

Sa admitem ca primul rege, Carol I, a avut nevoie de acea pervertire a democratiei pentru ca organismul politic romanesc nu avusese timp sa ajunga la maturitate.

OK, au trecut 150 de ani de atunci… Ne vine si noua mintea la cap?

Eminescu ne-a explicat foarte clar cum e cu ‘patura suprapusa’.
‘Daca cei ca caror menire este sa asigure buna functionare a societatii nu isi fac datoria, intreaga societate va avea de suferit. Inclusiv cei responsabili de aceasta situatie’.
Carol al II-lea ne-a demonstrat ca intotdeauna atunci cand responsabilii politici ‘dorm in cizme’ se gaseste cate un oportunist care sa ‘dea cu mucii-n fasole’.

Repet intrebarea. Cu diacritice.

Ne vine și nouă, odată, mintea la cap?

Arena politico-mediatica din România ne oferă un spectacol foarte intens. “Intens” tocmai pentru ca însuși viitorul nostru depinde de ceea ce va mai rămâne pe scena după căderea cortinei.

Partea proasta este ca nu toți actorii vorbesc aceiași limba. Intenționat sau nu pe scena e și foarte multa confuzie.
De exemplu parlamentarii se bucura de inviolabilitate și nu de imunitate, după cum ni se împuie capul. Iar atunci când Parlamentul nu da aviz pozitiv pentru arestarea vre-unui parlamentar asta nu înseamna ca ‘justiția este oprita din drumul ei’ ci doar ca procuratura nu poate sa îl aresteze/percheziționeze pe respectivul potențial infractor. Iar prezenta în fata instantei de judecata nu reprezinta în nici un fel ‘un bun prilej pentru a-și demonstra nevinovăția’. Aceasta trebuie sa fie demonstrata, fără putința de tăgada, de procuratura, punct. Singurii care se bucura de o imunitate reala sunt miniștrii. Și aici chiar ar trebui ca legislația sa fie clarificata foarte repede. Imunitatea miniștrilor are sens doar pentru acțiunile ‘politice’ și în nici un caz pentru cele care ‘miros’ a corupție. In sensul ca nu orice pretins ‘abuz în serviciu’ comis de un ministru este ‘penal’ – sunt cazuri în care omului asa i s-a părut ca e bine sa se procedeze și aici este treaba unei instante politice, parlament sau președenție, sa hotărască dacă ar trebui sa fie anchetat în continuare sau nu. Dar atunci când sunt indicii clare ca s-ar fi comis un act de corupție – exista măcar o urma de ‘foloase necuvenite’ – atunci ar trebui ca procuratura sa intre ‘direct în pâine’.

Din păcate cea mai periculoasa confuzie de-abia acum urmează.
Am auzit pe un de altfel destul de respectat vorbitor – Bogdan Ficeac – explicând spectatorilor A3 ce înseamnă ‘statul de drept’:
Acu’ vreo luna le spunea “despre cum politicienii folosesc statul de drept pentru adversari politici.” iar acum 10 minute le explica ce este acesta: (citez din memorie) ‘un stat ‘al hârtiilor’, unde fiecare lucru este consemnat in scris’. Este adevărat că mai încolo a adăugat și ‘unde toată lumea respecta litera și spiritul legilor’ numai ca a uitat esențialul. Statul de drept se refera mai ales la rezultate (tratamentul egal aplicat tuturor membrilor sai) și are la baza respectul reciproc dintre membrii sai. Respectarea legilor are sens doar în măsura în care acest lucru este o manifestare a respectului reciproc dintre locuitorii acelui stat, altfel legile devin niște simple arme, exact cum același Bogdan Ficeac ne explica cu o scurta luna în urma….

Iar cel mai important lucru într-un stat de drept este însuși modul în care sunt concepute legile. Aplicarea, ‘în spiritul și litera ei’, a unei legi proaste nu duce la nimic bun. Iar statul în care legile sunt aplicate și după ce toată lumea s-a lămurit ca ar trebui de fapt schimbate – cum e, de exemplu, cea cu privire la imunitatea miniștrilor, și nu atât cea cu privire la inviolabilitatea parlamentarilor – este un stat de ‘drepți’, nu unul de drept.

Din pacate prea multi dintre pacatosi se decid sa spuna adevarul abia atunci cand este prea tarziu.
Atat pentru ei, adica dupa ce au pacatuit, cat si pentru ceilalalti, care nu mai cred nimic din ce spun acestia tocmai din cauza prea multelor pacate comise de ei.

Tot din pacate si tot de prea multe ori nici macar ajunsi in momente de criza prea multi dintre pacatosi nu au curajul sa dezvaluie intregul adevar. Mai degraba transforma oportunitatea unei confesiuni potential eliberatoare, macar din punct de vedere psihologic/moral, intr-o sordida lupta de ariergarda.
Dar asta nu inseamna ca printre spusele lor nu se gasesc adevarate perle. Ar fi pacat sa nu le ridicam din mizeria de pe jos, mai ales ca ne sunt extrem de folositoare chiar noua.

Ca sa nu prelungesc prea mult introducerea iata ce spunea Elena Udrea atunci cand procuratura a cerut pentru ea, intr-o sigura sedinta a Parlamentului, trei incuviintari pentru anchetare si tot trei incuviintari pentru arestare.(Exista oare rubrica pentru chestii din astea in World Book of Guinness Records? Poate la ‘ciudatenii’?!?)

“Timp de 10 ani am luptat pentru statul de drept, justiţie independentă, instituţii puternice. Sunt dintre cei care au acuzat Parlamentul că nu poate garanta progresul României şi nu poate da ţării viitorul de care are nevoie, despre ineficienţa Legsilativului, despre reducerea parlamentarilor la 300, de nevoia întăririi justiţiei şi reformele pozitive la nivelul serviciilor de securitate. Am încercat în discursul meu să mut greutatea acţiunii de pe Parlament pe alte instituţii. Într-o anumită măsură recunosc că am greşit. Am pierdut legitimitatea publică a Parlamentului pentru a creşte prestigiul altora din păcate. Cosnstat astăzi eu însămi ce înseamnă să faci parte dintr-o clasă politică şi un Parlament cu credibilitatea pierdută pe fondul clădirii unor statui unor instituţii de forţă.”

Pentru ‘conspirationisti’ acest pasaj ar putea constitui un argument de genul ‘uite dom-le cum vor astia sa slabeasca Romania’. Pentru cei care au ‘boala’ pe ‘servicii’ inca un motiv sa sustina ‘astia au deja prea multa putere’!
N-am de unde sa stiu nici ce a vrut cu adevarat sa spuna Elena Udrea si nici daca serviciile au prea multa putere sau nu. Cu atat mai putin am vre-un argument clar cum ca ar exista vreo conspiratie malefica care ar incearca sa distruga, din exterior, statul roman.
Ca or fi tot felul de oportunisti si de pescuitori in ape tulburi care isi incearca permanent norocul… asta e cu totul si cu totul altceva.

Si, de fapt, exact asta a marturisit, printre dinti, Elena Udrea. Ca a facut parte dintr-un grup de indivizi care odata ajunsi la putere au incercat sa foloseasca aceasta putere in scop personal. Ba, mai mult, ca nu s-au multumit cu firmituri ci ca au incercat, din pozitiile pe care le ocupau si in mod total ‘netransparent’, sa schimbe structurile de putere din interiorul statului roman, tocmai pentru ca sa isi poata atinge mai usor scopurile. Indiferent care or fi fost acelea.

Ar fi mare pacat sa trecem prea usor peste marturisirea, chiar din partea unui ‘initiat’, ca exista astfel de tentative.

http://m.adevarul.ro/news/politica/arestare-elena-udrea-dosarul-microsoft-gala-bute-urmarire-penala–noaptea-mai-lunga-1_54d90b6b448e03c0fd71923a/index.html

Pe vremea lui Ceasca erau cate unii care sustineau sus si tare ca:

– el nu era chiar atat de rau, coana Leana ar fi fost cea responsabila de toate porcariile care ni se intamplau si ca

– oricum el nu stia tot ce se intampla cu adevarat pentru ca cei din jurul lui ii ascundeau realitatea si il invatau ‘la prostii’.

Dupa ce, spre stupoarea imensei majoritati a ‘analistilor’, Iohannis a fost ales presedinte al Romaniei a inceput sa circule teza ca nu Ponta ar fi fost de vina pentru ‘infrangerea’ suferita ci strategii sai de campanie impreuna cu consilierii pe care acesta i-a avut la dispozitie.

Cei care sustin acest mod de a vedea lucrurile comit o dubla eroare.

In primul rand alegerile nu se castiga si nici nu se pierd. Cel mai potrivit, sau mai bine spus cel despre care majoritatea alegatorilor cred ca este cel mai potrivit dintre toti candidatii, este ales sa indeplineasca o functie pentru urmatoarea perioada de timp. A interpreta alegerile in termeni de castig/pierdere denota un mod de gandire mai degraba feudal decat democratic. Alegerea intr-o functie publica poate fi inteleasa ca o oportunitate de a contribui cu ceva la bunul mers al societatii sau ca pe o ocazie de a linge de pe degete niste miere ramasa acolo atunci cand au fost impartite roadele stupului… Si totusi, parca e o oarecare diferenta intre a ‘nu lega gura boului care treiera” si ”cine-mparte, parte-si face”, nu?

In al doilea rand cine pe cine alege? Consilierii pe candidat sau candidatul pe consilieri? Iar daca este vorba despre un efort de echipa – a intregului partid, de exemplu – de ce ‘se’ incearca acum impartirea responsabilitatii?

Din punct de vedere pur tehnic ar fi posibil sa inhami caii si in spatele carutei.
Merge mai greu, e mult mai complicat sa iei curbele dar, una peste alta, daca cineva ar avea vre-un avantaj din chestia asta, sunt sigur ca si o asemeanea aiureala ar putea fi construita. Chiar daca foarte multi ar face pe ei de ras.

De vreo doua saptamani incoace ma mir continuu.
A fost un fel de cutremur politic iar cel considerat outsider a fost ales cu o majoritate covarsitoare.

Si de atunci incoace aproape toata lumea – majoritatea celor care se vad pe sticla sau isi fac simtita prezenta pe net – discuta despre orice altceva decat despre semnificatia acestui lucru.
Unii se plang, sau chiar isi pun cenusa in cap, pentru ca n-au reusit sa intuiasca/masoare ce avea sa se intample.
Altii analizeaza, in detaliu, cum se paruiesc cei din PSD.

Foarte putini spun, sau scriu, ceva despre situatia ‘macro’ care a produs circumstantele in care atat de multi oameni au iesit sa voteze, si nu oricum ci pentru a-si manifesta nemultumirea cu privire la directia in care mergea Romania.

Motivele sunt arhicunoscute. Oamenii s-au saturat sa tot treaca istoria pe langa ei – asa cum s-a intamplat in ultimii 25 de ani –  au inteles ca acest lucru se intampla si din cauza coruptiei aproape generalizata SI s-au hotarit in sfarsit sa faca ceva pe chestia asta. Si atunci de ce nu vorbeste nimeni serios despre chestia asta? Serios, adica nu la modul declarativ – asa cum a facut-o, de exemplu, Basescu.

Azi dimineata am inteles, in sfarsit.

Din cele mai vechi timpuri partidele au urmarit castigarea puterii politice pentru a putea astfel conduce, influenta, pentru a-si putea impune propriul program, propria viziune despre conducerea societatii

Si cum ‘scopul scuza mijloacele’ iar ‘hotul neprins e negustor cinstit’ nu mai conteaza cum castigi puterea politica cu conditia sa nu fii prins. De ‘oamenii legii’ sau de electorat, nu conteaza. Ce conteaza e ca tu sa ajungi la putere, sa-ti poti ‘impune propriul program’ fara ca ceilalti sa se prinda ca au fost trasi pe sfoara.
Ca se vor prinde peste vreo cativa ani, dupa ce tu ti-ai facut suma… asta e alta chestie. Daca la alegerile urmatoare nu mai reusesti sa repeti isprava – ai promis prea mult data trecuta sau te-ai compromis prea tare pe parcurs – te dai la o parte – elegant sau cu scandal, dupa cum ti-e felul – si te pregatesti pentru data viitoare.

Oare asta sa fie cu adevarat continutul conceptului de democratie?
Nu cumva e de fapt invers?
Mie mi se pare ca rolul functional al partidelor este, de fapt, de a identifica si concentra diversele alternative care devin posibile pe masura ce trece timpul, sa le articuleze in propuneri de actiune politica si sa le prezinte ‘in piata publica’, demosului. Acesta alege una dintre variante si partidul sau alianta care a propus respectiva varianta are la dispozitie o anumita perioada de timp sa puna acea varianta in aplicare. Adica alegatorii ‘impun’ viziunea lor asupra societatii si nu partidele….

Poate ca sunt eu naiv numai ca cea mai superficiala privire asupra istoriei ne spune ca Platon a gresit fundamental atunci cand a spus ca cel care a descoperit adevarul are nu doar dreptul ci chiar obligatia morala de a-i convinge si pe ceilalti sa accepte acel adevar.  (Platon, Mitul Pesterii.)
E foarte plastica toata descrierea lui cu peretele pe care joaca umbrele si foarte didactica metoda folosita – concluziile sunt trase, sau macar acceptate, de invatacel si nu predate didactic de magistru – dar asta nu reduce cu nimic mirarea cu privire la ‘ce il face pe cel iesit din pestera sa fie convins ca locul in care a ajuns nu este o pestera si mai mare’?
A, ‘mai mare si mai buna’ o sa spuna cineva!
Mai buna pentru cine? Daca lui i se pare asa asta nu inseamna ca este neaparat mai buna si pentru ceilalti!

‘Relativism absolut’, va fi concluzia aceluiasi ‘cineva’, ‘nu se poate sta de vorba cu el!’.

Pai da, asa au spus toti dictatorii. Stim noi mai bine decat supusii nostrii asa ca astia n-au decat sa asculte ce le spunem noi.

Daca ne uitam cu un pic mai multa atentie la istoria Greciei perioada lui Pericle – contemporanul lui Platon – o fi fost varful de glorie al Atenei democratice numai ca asta inseamna ca de acolo incoace Grecia nu a facut altceva decat sa decada!
Iar Pericle a fost doar primul dictator dintr-un sir care nici macar nu a fost prea lung. Transformarile pe care el, Pericle, le-a pus in practica aplicand invataturile lui Platon si transformand Atena dupa cum a considerat el ca era mai bine au pregatit locul pentru a fi cucerit de Filip al Doilea al Macedoniei. Acesta avea un fiu, Alexandru, exact asa cum Platon avea si el un elev, pe Aristotel. Si cum geniile se atrag Alexandru a fost elevul lui Aristotel si, banuiesc eu, a primit de la acesta cam acelasi gen de invatatura precum a primit Pericle de la Platon.

Asa ca Alexandru s-a pornit sa cucereasca lumea… si a murit, in culmea gloriei, de prea multa bautura. Iar Grecia nu a mai cunoscut o clipa de independenta pentru urmatoarele doua milenii. O fi bine, o fi rau…

Urmatorul imperiu, cel Roman, a inceput tot in mod democratic. Cata vreme a ramas democratic, sau macar a pastrat o aparenta democratica – adica pana la Cezar – s-a dezvoltat organic. Dupa ce capii ‘partidelor politice’ au inceput sa se razboiasca intre ei au mai construit intr-adevar niste palate si niste temple splendide dar imperiul in sine incepuse deja sa intre in declin.

De fapt intreaga istorie Europeana este dominata de aceasta constanta, atata vreme cat autonomia indivizilor este pastrata sau creste bunastarea intregii societati este prezervata sau se imbunatateste. In perioadele in care societatea isi ‘pierde vigilenta’, devine osificata se complace in situatia in care conducerea treburilor se face de la centru lucrurile se inrautatesc rapid iar citeodeata atat de tare incat este nevoie de cate o revolutie pentru a le repune pe fagas.

Secolul douazeci a cunoscut trei razboaie, mondiale, pe tema asta.
In WWI cele doua imperii central europene – Wilhelm al II-lea era Kaizer, adica imparat, exact acelasi titlu ca cel purtat de Franz Joseph, imparat al Austriei si rege al Ungariei – incercau sa supravietuiasca impotriva transformarilor ce aveau sa vina.
In WWII trei autoritarisme – German, Italian si Japonez – au incercat sa controleze cat mai mult din restul lumii.
In timpul celui de-al treilea, cunoscut indeobste sub numele de Razboiul Rece, un ‘lagar’ – care se alinta singur cu apelativul ‘socialist’ – a incercat sa puna in practica acelasi principiu al lui Platon – convinge-i cu forta ca ce le spui tu e mai bine pentru ei insisi, chiar daca lor nu le vine sa creada – camuflat de data asta sub forma invataturilor lui Marx.In prezent, la inceputul secolului XXI, ne pregatim de un nou razboi ‘aproape rece’ si de un altul cat se poate de cald iar toate astea se intampla tot din cauza ca unii se incapataneaza sa creada ca ‘stiu ei mai bine’.

Acum intelegeti de ce spun ca ne chinuim sa punem in miscare o caruta la care caii au fost inhamati invers?
Procesul democratic nu este despre a castiga puterea cu orice pret pentru ca apoi sa iti impui viziunea ta asupra societatii.
Mai devreme sau mai tarziu oamenii isi vor da seama ca au fost pacaliti si se vor ‘razbuna’. Nu cred ca un sir de razbunari duce la un rezultat cat de cat multumitor.

Cred ca a venit momentul sa meditam mai degraba la ce greselile au fost comise si la cum putem readuce lucrurile pe un fagas functional in loc sa ne mangaiem pe cap cu pe vot normal, Victor Ponta era preşedintele României astăzi.” (Gheorghe Nichita, RFI)
Iar primul lucru pe care trebuie sa facem este sa intelegem o data este ca nu politicienii stabilesc ce e normal sau nu.
Ei doar trebuie sa puna in practica normalul pe care poporul il considera potrivit intr-o anumita situatie. Altfel dam in totalitarism iar de acolo pana la prabusire nu mai este decat un pas.

Am descris intr-o postare precedenta ce se intampla atunci cand populatia este constant nemultumita de-a-lungul unei perioade considerabile de timp daca in toata acea perioada nu se intampla nimic care sa aduca lucrurile pe un fagas normal:

O scurta istorie a votului negativ.

Am enumerat cele trei conditii ce trebuie pastrate pentru ca democratia sa ramana autentica si sa nu se transforme in tirania majoritatii:

“Democratia, pentru a fi cu adevarat functionala – altfel are mari sanse sa se transforme in tiranie a majoritatii, are nevoie de un cadru institutional care sa asigure trei lucruri:

– Ca voturile exprimate sunt transformate in actiune politica conforma cu intentia alegatorilor – domnia legii!
– Ca informatia circula liber in societate, in asa fel incat alegatorii sa decida in cunostinta de cauza – libertatea cuvantului!
– Ca alegatorii sunt motivati sa analizeze cu atentie optiunile pe care le au la dispozitie si sa exprime in mod explicit, prin vot, deciziile la care au ajuns!”

Ce am putea face, toti cei interesati – populatie, societate civila/presa si clasa politica, pentru a pastra sistemul in stare de functionare?

Trebuie sa va marturisesc ca in momentul in care am ajuns in faza asta am avut o surpriza extrem de placuta. Exista un ‘loc comun’, un punct de plecare aupra caruia toti suntem de acord, cel putin la nivel declarativ.

Asa nu se mai poate.

‘Alegatorii’ sustin ca:

nu vrem stat...

Presa, prin gura cuiva cu adevarat priceput in materie, avertizeaza cat se poate de clar:

politicul sursa de risc

Din stanga spectrului politic ni se atrage atentia ca luptele intestine din interiorul clasei politice dau pe din-afara, otravind totul in jur, si ca o posibila solutie ar fi “Societatea in care castigatorul nu ia totul!”.

Din dreapta, si aici nu cred ca mai este nevoie sa citez pe cineva, se insista pe valori – in special pe libertatea individului – si pe necesitatea stringenta a consolidarii statului de drept.

Pai?!?
Ce ne mai opreste sa ne apucam de treaba si sa transformam aceasta stare de spirit – unanima, nu?!? – in realitate practica?!?

E distanta mare de la vorba pana la fapta?
E, intr-adevar, o distanta considerabila intre ele.
‘Pana la Dumnezeu te mananca sfintii’ si ‘camasa e mai aproape de corp decat paltonul? In sensul ca atunci cand vine vorba despre interesele personale omul, oricat de ‘sfant’ ar fi el, mai uita cateodata (dar de fapt prea des) ca ‘Dumnezeul e sus si vede’?
Da, si asta.

Eu cred totusi ca mai e un aspect pe care l-am cam pierdut din vedere.
Mai intai datorita marasmului spiritual in care ajunsesem in timpul si din cauza comunistilor. Da, ati citit bine, al comunistilor, nu al comunismului. Fara comunisti ‘comunismul’ ar fi ramas o vorba goala. Ba, mai mult, chiar si comunistii au fost de mai multe feluri. Altfel nu se explica de ce fiecare tara actual fost comunista arăta diferit inca de pe vremea regimului trecut…. Sa revenim totusi la zilele noastre.
Apoi datorita modului complet aiurea in care am inteles ‘sa devenim liberi’ imediat dupa ’89. “Gata bai, de-acum a venit libertatea, fac ce vreau. Ce te bagi tu in ciorba mea?”
Si uite asa am distrus cooperativele agricole si sistemele de irigatii.
Uite-asa am intors capul cand au fost furate (oare de catre cine daca nu chiar de unii dintre noi si chiar in prezenta noastra?) vapoare intregi de utilaje si vandute la fiare vechi.
Apoi cand fabricile au fost ‘luate’ cu totul…
Daca omului de pe strada nu-i mai vine sa atraga atentia semenului său ca nu e bine ce face atunci cand goleste scrumiera “Jeep”-ului cat un vapor pe jos, la stop, iar politistul de circulatie nu-i ia carnetul aceluiasi sofer de “Jeep” atunci cand intra in intersectie pe rosu dupa ce a ‘depasit’ si refugiul de tramvai atunci cum sa nu i se para politicianului ajuns, imun, in parlament, ca face parte din alta specie?
Libertatea e una, faptul ca nu ne mai ‘tragem de maneca’ unul pe celalalt atunci cand gresim e cu totul si cu totul alta chestie.

Solutii exista si intelepciunea populara este intotdeauna un bun punct de plecare in momente de genul asta.

Fa ce spune popa si nu ce face popa!

Basescu o fi avand o gramada de bube in cap numai ca a si spus, de foarte multe ori, lucrurilor pe nume:
“Coruptia si ea tine de doua parti. Nu mut la nimeni responsabilitatea, dar ea trebuie impartita si asumata. Un functionar corupt nu poate fi corupt daca nu are un partener care sa-i dea un ban in mana, un minister nu poate plati cu 50% mai mult daca nu exista un consultant care sa va­li­de­ze ce spune constructorul: «Da, ma­rim factura». Si ministerul este in im­posibilitatea de a actiona pentru ca in justitie oricine castiga daca are si avi­zul consultantului ca trebuie sa ma­reasca pretul cu 50% la lucrari publice. Eu cred ca esenta realitatilor romanesti, in primul rand, trebuie sa iasa din ipocrizie. Daca este coruptie, statul singur nu poate fi corupt, are un partener.”

Ce vreau sa spun e ca aceasta ‘clasa politica’ pe care o injuram cu totii si din toate pozitiile se afla intr-o situatie atat de ciudata incat eu unul ma mir ca n-au devenit cu totii schizofrenici.
Pe o parte avem un “mediu de afaceri” care se comporta extrem de fatarnic. La nivel colectiv toti clameaza necesitatea starpirii coruptiei iar la nivel individual prea multi dintre ei dau spaga.
De partea cealalta avem, la gramada, populatia. Care nici ea nu da un semnal clar. Unii dintre ei dau spaga. Altii iau. O a treia categorie se fac ca nu vad. O a patra nu fac nimic, nici macar nu fac efortul minim de a-si face cunoscute nemultumirile atunci cand au ocazia. Adica sa voteze.
In schimb toti, inclusiv cei care dau si iau spaga, ii injura pe politicieni si le reproseaza ca fac acelasi lucru ca ei. Ca sunt corupti si/sau ca nu le pasa.

Si ce sa facem?

Simplu. Sa nu mai asteptam sa vina alegerile pentru a ne spune parerea despre ce se intampla in jurul nostru. De cate ori am lasat nemultumirile sa ni se acumuleze in suflet am votat ‘negativ’. Si uite unde am ajuns.

Ne place unde suntem? Nu?!? Pai si atunci nu ar cam fi cazul sa schimbam cate ceva?

Slide105[1]

 Einstein spune ca doar cei care nu sunt intregi la cap fac acelasi lucru de mai multe ori la rand si se asteapta ca la un moment dat sa iasa altceva…

Daca vrem cu adevarat sa se schimbe ceva trebuie sa incepem mai intai cu noi.

Da, cu fiecare dintre noi.
E foarte important sa intelegem ca atunci cand cineva ne trage de maneca de fapt ne ajuta. Atragandu-ne atentia asupra greselii de-abia comise acea persoana ne ofera oportunitatea sa o remediem inainte ca aceasta sa aiba repercursiuni grave. Adica inainte ca efectele greselii noastre sa ne strice chiar noua insine vietile.
Asta inseamna cu adevarat sa ne respectam intre noi.
Intorsul cu spatele nu insemna prea des ‘respect pentru persoana/dorintele/intimitatea omului’. De prea multe ori inseamna doar lasitate. Si din pacate efectele lasitatii tind sa se acumuleze intr-atat incat unii ajung sa creada ca ‘mamaliga nu explodeaza’.
O fi bine sa ajungem pana acolo?

Nu mai bine, daca tot declaram in cor ca ‘asa nu se mai poate’, ne apucam sa facem ceva tocmai ca sa nu ajungem pana acolo?

Adica sa ne tragem unul pe celalalt, cu respect dar cu fermitate si la timp, de maneca?

Pana la urma despre asta este vorba in democratie.
Fiecare isi spune parerea despre ce se intampla in cetate. Cu respect pentru ceilalti si pentru parerile lor dar in asa fel incat sa se auda.
Abia dupa aceea vin ‘alegerile’. Dupa ce fiecare care a avut ceva de spus a avut ocazia sa o faca si spusele sale au fost luate in seama.

Altfel nu mai este vorba despre democratie ci despre domnia gloatei.

Dezbaterile electorale s-au transformat in confruntari.

Lasand pentru mai tarziu comportamentul celor doi contracandidati cel mai puternic argument care ma impinge catre aceasta concluzie este puzderia de titluri din presa care vorbesc despre ‘cine a castigat aceasta runda?’, X ‘a lovit mai puternic!’, Y ‘a terminat runda in picioare’…

Inteleg ca media are nevoie de rating si ca cea mai usoara cale spre a-l obtine este sa transforme cat mai multe lucruri in spectacol dar parca de data asta a cam exagerat.

Democratia, pentru a fi cu adevarat functionala – altfel are mari sanse sa se transforme in tiranie a majoritatii, are nevoie de un cadru institutional care sa asigure trei lucruri:

– Ca voturile exprimate sunt transformate in actiune politica conforma cu intentia alegatorilor – domnia legii!
– Ca informatia circula liber in societate, in asa fel incat alegatorii sa decida in cunostinta de cauza – libertatea cuvantului!
– Ca alegatorii sunt motivati sa analizeze cu atentie optiunile pe care le au la dispozitie si sa exprime in mod explicit, prin vot, deciziile la care au ajuns!

Daca primele doua sunt evidente cel de al treilea pare mai dubios. Ce legatura are cadrul institutional cu ‘constiinta civica’, cu intelegerea de catre alegatori ca este vorba despre chiar viata lor, nu a altora?

Pai sa vedem.

Biserica e institutie?
Nu cea ortodoxa sau oricare dintre cultele organizate ci ‘biserica’ in sine, comunitatea dintre oameni si divinitatea pe care acestia o respecta/adora. Eu cred ca e.
Pai daca ne uitam la ceea ce se intampla, practic, in multe dintre locurile in care institutia ‘teoretica’ numita ‘biserica’ se intersecteaza cu practica, adica in unele dintre bisericile cladite de om din piatra, locurile de munca ale preotilor, observam tot felul de nefacute. In loc ca enoriasii sa primeasca invatatura de iubire si respect reciproc acestia sunt invatati sa-i dispretuiasca pe cei care nu sunt intocmai asemenea lor. O fi bine?

Primariile sunt institutii?
Nu reiau argumentele de mai sus dar iarasi, in prea multe dintre ele primarii se lasa ademeniti dintr-o tabara intr-alta si se comporta ca nista vatafi in loc sa gospodareasca comunitatea. Nu-i vede lumea? Adica cei care i-au ales?

Parlamentul este o institutie?
Acolo unde ajung, cel putin teoretic, niste oameni pe care noi i-am ales pentru a fi iar ei si-au asumat sa fie reprezentantii nostri. La ultima numaratoare cam 10% dintre ei au probleme de ordin juridic. Ce se intampla acolo? Oare in ce fel influenteaza faptul acesta ‘entuziasmul’ cu care vede restul societatii ‘viata politica’?

Presa este o institutie?
As spune chiar ca este o institutie esentiala, nu?
Si atunci de ce campania electorala la care asistam este tratata ca si cum ar fi un spectacol sau o intalnire sportiva care merita transmisa doar de canalele specializate?
De ce intalnirile dintre cei doi candidati sunt prezentate si interpretate ca si cum ar fi meciuri de box? Cine ce lovitura a dat sau ce impresie a facut?
De ce foarte multi dintre comentatori pun problema in termeni de ‘care dintre cei doi a castigat runda asta’?

Din cate stiu eu castigatori ar trebui sa fim noi toti, impreuna si doar cei care ajung, temporar, ‘la putere’.

Intalnirile de genul asta nu sunt menite, sau mai bine spus, nu ar trebui sa …, determine un castigator intre cei doi. Ar trebui sa ne ofere noua, alegatorilor, prilejul de a evalua care dintre cei doi ni se pare, fiecaruia dintre noi, mai potrivit functiei pentru care candideaza, nu?

Ce pretentii mai avem de la ei dupa aceea daca noi insine, prin reprezentantii nostri din presa, tratam alegerile ca pe un concurs? Ca si cum functiile elective ar fi un fel de premiu oferit in urma unui ‘concurs de frumusete’?

Si dupa aceea ne mai miram ca un primar, ales de comunitate, refuza accesul unor oameni, din acea comunitate, care doreau sa organizeze un priveghi intr-o cladire publica administrata de primarie (folosita in mod obisnuit si pentru asa ceva) doar pentru ca nu ii placeau ochii celui care urma sa pregateasca mancarea?

politica la capul mortului

Ne mai miram ca unul dintre candidati, prim ministru in functie – o pozitie obtinuta tot in urma unor alegeri, ii poate spune celuilalt “Sa fiti ala de la mine din birou, cuminte”  si asta doar pentru ca respectivul avea o dorinta simpla “Ar fi foarte frumos dacă am vorbi unul după altul.”?!?

Cand vom intelege, o data pentru totdeauna, ca indiferent de importanta lor toate aceste institutii sunt populate cu oameni? Oameni care ajung acolo, direct sau indirect, in urma alegerilor pe care le facem fiecare dintre noi! Oameni care au o responsabilitate politica si care trebuie trasi la raspundere pentru faptele lor. Si cum altfel decat exprimandu-ne parerea despre activitatea lor prin vot?

Ca, oricata ‘importanta declarativa’ (lip service) dam cadrului institutional, intreg conceptul de ‘proces democratic’ ramane gol si lipsit de semnificatie atata vreme cat prea multi dintre oameni – atat dintre alegatori cat si dintre cei care populeaza/anima institutiile – nu se respecta intre ei? Ca un loc (‘caldut’?) ocupat in interiorul unei institutii nu il izoleaza pentru multa vreme pe ocupantul sau de ceea ce se intampla in restul societatii? Ca absenta de la vot ii indeparteaza/izoleaza, mai ales pe plan afectiv, pe cei din interiorul institutiilor de realitatea cotidiana a comunitatii? Ca un comportament agresiv/autoritar/nepasator a celor aflati temporar in interiorul instutiilor, oricare dintre ele, nu face decat sa fragilizeze intreaga structura sociala?

Si cine sa lamureasca toate acestea?
Fiecare dintre noi, bineinteles!
In cabina de vot, ‘impreuna’ din punct de vedere simbolic. Doar in felul acesta vom putea comunica celor din interiorul institutiilor ce dorim de la ele. Si in functie de prezenta la vot, cat de puternic.
Apoi fiecare dintre noi acolo unde ii este locul, in interiorul sau in exteriorul institutiilor, punand in practica solutia pe care am ajuns in mod democratic.

Iar in timp ce votam putem face observatia ca exact asa cum atunci cand avem stampila in mana suntem absolut egali intre noi tot asa atat interiorul cat si exteriorul institutiilor se afla in acelasi loc, in interiorul societatii!

Revenind la mirarea din titlu.
Cum de noi toti, intreaga societate, am ingaduit ca ‘politica’ – activitatea de a gestiona treburile ‘organizatorice’ ale unei ‘cetati’ – sa se transforme in ‘lupta acerba pentru ciolan’ dusa intre cateva grupuri de locuitori ale aceleiasi cetati, pe spinarea tuturor celorlalti si punand in pericol intreaga cetate, ‘combatanti’ si victime colaterale la un loc?

%d bloggers like this: