Ludovic ics i v pretindea că “L’etat c’est Moi”.
Noi, democrați fiind, pretindem că ‘l’etat c’est nous’.
Da’ dăm vina tot pe el pentru ce nu ne convine!
Archives for posts with tag: Democratie
Cuvântul cheie este „sataniștii”. ‘Sus’, ‘jos’… nu contează!
Cei care acordă o oarecare atenție spațiului cultural nord-american au sesizat intensitatea cu care, de cel puțin 10 ani, ‘publicul’ este îndemnat să nu mai citească ‘presa’. Care e mincinoasă și vândută.
Noi, boșorogii de peste 60 de ani, ne aducem aminte și de spusele lui Ronald Reagan.
Cel în timpul căruia s-a întâmplat să se prăbușească comunismul și cel pe fruntea căruia au fost puși laurii.
Ronald Reagan este considerat a fi fost un mare comunicator.
Citind o mare parte din citatele care i-au fost atribuite, găsești foarte multe lucruri interesante. Și observi cât de măiastră a fost pana care le-a cizelat.
În asta să stea oare ‘esența comunicării’?
În ușurința cu care mesajul este strecurat dincolo de filtrul conștiinței și în adâncimea la care este înfipt în păienjenișul memoriei?
Efectele, și mai ales cele pe termen lung, sunt luate în calcul?
Atunci când judecăm ‘comunicarea’?
Este indubitabil că ‘guvernul’ poate fi ‘o problemă’.
Poate fi chiar „terifiant”.
Astăzi, de exemplu, guvernul Rusiei terifiază, cât se poate de direct, populația Ucrainei. Și, indirect, o lume întreagă.
Pe de altă parte, cam care ar fi fost situația dacă nu ar fi existat și celelalte guverne?
Daca guvernul condus de Zelenskii n-ar fi coordonat rezistența și dacă guvernele din UE și SUA nu ar fi coordonat ajutorarea Ucrainei?
Conflictul s-ar fi încheiat în câteva zile și noi am fi putut să ne întoarcem la ale noastre?
Și cine l-ar fi oprit pe Putin?
De ce să-l oprească cineva pe Putin?!?
Tot în Statele Unite continuă disputa dintre cei care consideră că Trump ar fi fost ajutat în timpul campaniilor electorale de către serviciile secrete aflate în slujba lui Putin și cei care neagă acest lucru, cu vehemență.
Trump a contestat rezultatul alegerilor pe care le-a pierdut.
O parte dintre suporterii săi au ocupat, efectiv, Capitoliul în încercarea de a ‘convinge’ Congresul American să invalideze rezultatele scrutinului electoral.
Lucrurile astea s-au întâmplat în sânul celei mai puternice democrații de pe planetă.
În sânul singurei forțe militare și economice capabile, și dispuse – pentru că nu are alternativă, să-l țină în frâu pe ‘Putin’. Pe orice dictator căruia i-ar trece prin cap să pună în pericol modul actual în care evoluează civilizația umană.
În situația asta ne mai întrebăm ‘de ce l-ar ajuta Putin pe Trump’?!?
De ce ar ajuta un dictator pe cel care era să distrugă singura democrație capabilă să-l țină în frâu?
Care democrație a pierdut deja enorm de mult din prestigiul pe care îl acumulase de-a lungul istoriei?
Care democrație este, încă, atât de puternică încât poate fi distrusă doar din interior?
Care democrație, ca toate celelalte, este doar atât de puternică pe cât este de eficient guvernul care pune în practică deciziile adoptate în mod democratic de către populație? De către „We, the People”?
Și atunci?
Cum să te apuci tu, ‘mare comunicator’ proaspăt ales – în mod democratic, să conduci – ca șef executiv al unui guvern, cea mai puternică națiune de pe planetă, să spui – chiar în timpul discursului inaugural, că „guvernul nu este soluția problemelor noastre, guvernul este chiar problema”?!?
Da, spunerea e foarte bine adusă din condei. Interpretarea a fost fără cusur. Publicul, exasperat de excesele unora dintre guvernanți – exasperat de excesele prea multora dintre cei ajunși prea puternici pentru capacitatea lor de discernamant, a fost încântat de cele rostite atunci.
Și efectul?
Nu cumva însuși accesul lui Trump la butoanele puterii a fost o consecință a dezgustului pe care îl au prea mulți dintre Americani cu privire la guvern? Și la politică, în general?
Și cine are de câștigat din toate astea?
Din erodarea, pe dinăuntru, a democrației?
Din erodarea încrederii oamenilor în capacitatea lor de a genera un act de guvernare transparent și perfectibil prin intermediul feed-backului democratic?
Cine are de câștigat din convingerea alegătorilor că cei aflați ‘la conducere’ sunt „sataniști”?!?
Indiferent de cine or fi ei, sloganul a apărut și este multiplicat, ‘pe garduri’, de cel puțin 10 ani…
Și un ultim calup de întrebări.
Reagan a fost un actor. Un artist. Dacă citatul chiar îi aparține, este foarte posibil ca frazarea să-i fi venit în mod natural.
Dar dacă îi aparține unui ‘specialist în comunicare’? În comunicare strategică?
Dacă și citatul cu care am început îi aparține tot unui ‘specialist’?
Nu vă ambalați! ‘Întrebările’ abia urmează.
Ce-o fi în capul specialiștilor ăștia?
Chiar nu-și dau seama ce efecte vor avea, pe termen lung, cuvintele pe care le înșiră ei?
Sau nu le pasă?
Și, pentru că trebuie să ‘descurc’ toate ‘ițele’ pe care le-am început, voi încheia cu o ‘traducere’.
Media este într-adevăr ‘mincinoasă’ și ‘vândută’. În viziunea celor care promovează conceptul bineînțeles…
Urmăriți doar vehiculele media pe care am reușit să le cumpărăm noi.
Doar celelalte, adică cele care nu au acceptat să se vândă, să-și pună ‘limba în slujba celui celui care plătește mai mult’, sunt mincinoase.
Noi suntem singurii care vă spunem adevărul!
Adevărul nostru… ‘alternativ’…
Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’.
Și Cîțu, dar mai puțin.
Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat.
Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…
Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…
Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!?
Ales prin vot democratic?
Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?
N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?
Și asta se aplică la toți aleșii!
De la președinte țării la președintele de bloc!
A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei?
Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?
Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”
Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual.
Din păcate, pleacă de la o premisă greșită.
Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’.
Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății.
Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.
‘Și atunci? Ce vrei să spui?
Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție?
Că orice-am face, tot prost iese?!?’
Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…
În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca.
Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi.
Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect.
Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’.
Noi! Mai ales pentru mine…
Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus.
Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.
Ce face orice om normal atunci când dă de greu?
Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul.
Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…
Simplu, nu?
De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru?
Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!?
Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….
‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame!
Ce e de făcut?’
În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca.
Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!
Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.
Adică știu ce am de gând să fac eu!
Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru.
Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită!
Să-și spună părerea.
Cât mai apăsat – ca să fie auzită.
Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori.
Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri.
Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!
‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?
Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este
NE PASĂ!
Ne pasă de soarta noastră!
Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar.
Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte.
Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!
‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’
Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic!
Semnalul, nu semnalele.
Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi.
Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne.
Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!
Uite care e treaba.
Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru.
Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.
În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv.
Să-și scoată oamenii la vot!
Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…
Și cum vor face chestia asta?
Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?
Ne place unde suntem?
Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum?
Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită?
Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot?
Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…
Ne place unde suntem?
Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani?
Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?
Pe bune?!?
Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva?
Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…
Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?
Și dacă nu ne place?
Ei de unde să afle?
Înainte să dea mămăliga-n foc…
“Vaccin antigripal nu se gaseste nici in Canada – tocmai am vorbit cu un prieten aseara, la telefon. Suntem de moda veche… de fiecare data ne intrebam unul pe altul daca avem Whattsapp – da, amandoi, si data viitoare vorbim tot la telefon.
In ce priveste votul…
Daca e vorba de o situatie ‘bipolara’ – cum era pana nu demult, si nu-ti place nici o varianta, cea mai buna metoda este sa te duci si sa-ti anulezi votul. Strigi in gura mare ca iti pasa!
Daca sunt mai multe variante, cat de cat credibile, te duci si ii votezi pe cei care n-au fost inca. Chiar daca nu ajung la putere, macar le stau celorlalti ca un ghimpe-n coasta. Si ii forteaza sa faca ceva. Sau macar recurgi la prima metoda.
Daca nu te duci deloc… e echivalent cu a spune intregii lumi – atat politicienilor cat si celorlalti, ca tu esti atat de demoralizat incat ai de gand sa accepti tot ce ti va intampla.
Si atunci?
De ce sa mai faca cineva ceva pentru ‘tine’? Isi vor aranja ploile intre ei si… Iar ceilalti ‘demoralizati’ vor crede ca sunt singuri. Ca nu mai e nimeni in situatia lor. Revoltati de ceea ce se intampla!
Abia mult mai tarziu – adica atunci cand va ‘exploda’ din nou mamaliga, isi vor da seama, atat unii cat si ceilalti, ca ceea ce au interpretat ei ca fiind ‘demoralizare’ era, de fapt, scarba!
Dar va fi mult prea tarziu… atat pentru ei cat si pentru noi!”
Textul asta a vazut ‘lumina internetului’ mai intai ca raspuns.
Sau, mai degraba, ca indemn.
Adresat unor doi oameni cat se poate de rezonabili. Si cat se poate de ‘scarbiti’!
Abia dupa ce l-am ‘sent’ mi-am dat seama ca cei doi nu sunt singurii aflati in situatia asta.
Ca NU sunt SINGURI!
Atâta vreme cât democrația funcționeză cu adevărat, afirmația de mai sus rămâne valabilă.
Numai că există și situația în care unii dintre presari se lasă ademeniți. Și devin „fiara de atac din lesa politicianului”. Moment din care democrația începe să aibe probleme.
Moment în care începem să ne întrebăm cine a fost primul. Oul sau găina?
Pentru un tratament corect, e nevoie să identifici cauza.
Cine e de vină?
Cititorii sau presarii?
Votanții sau aleșii neamului?
Toți trei în aceiași măsură?
Hai s-o luăm altfel.
Democrația este un mecanism de decizie. Modul activ prin care populația – devenită națiune, își hotărăște singură destinul. Alternativa – predominant pasivă, fiind reprezentată de autoritarism. Situție în care dictatorul face ce vrea, până când populației îi ajunge cuțitul la os.
Pentru ca decidenții să poată lua decizii cât de cât corecte, aceștia au nevoie de informații.
Politicienii trebuie să știe atât ce se întâmplă cât și starea de spirit a populației.
Fiecare dintre cetățeni trebuie să știe ce se întâmplă și ce gândesc ceilalți membrii ai comunității.
Cine sunt singurii care pot face, în mod transparent, toate aceste lucruri?
Cine sunt cei care pot ‘afla lucruri’? Bine, cu condiția să fie pasionați de meserie…
O să-mi spuneți că politicienii au mai multă putere. Și că cetățenii – tocmai pentru că sunt primii care trag ponoasele, ar trebui să fie mult mai responsabili decât sunt….
Păi da, numai că toate cele trei categoriile sunt, de fapt, una singură. Atât politicienii cât și cei din presă sunt, în același timp, și cetățeni. Adică vor suferi, și ei, consecințele degradării democrației din jurul lor.
Hai să renunțăm la ‘cine a fost primul’.
Să trecem la ‘cine se trezește primul’!
Să ne punem, fiecare dintre noi, câte un pic de cenușă-n cap.
Pentru că altfel nu ne mai crede nimeni.
Și să renunțăm la lese!
Doar câinii cu adevărat liberi pot păzi în mod eficient.
Restul… sunt buni doar pentru luptă. Între ei sau asmuțiți împotriva unor victime nevinovate.
Ca specie.
Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.
Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.
Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.
Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.
Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.
Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.
Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.
Și?
Ce facem în condițiile astea?
Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.
O fi bine?
O mai ducem mult asa?
– Du-te mă la vot!
– Bunicule… hai să fim serioși… ăsta e circ, nu referendum.
– Tu nu ești mândru că ai făcut 19 ani și poți să votezi? Nu pentru asta s-a dus tac-tu la revoluție în ’89? Pentru democrație? Unde dacă nu votezi, nu exiști?
– Sunt foarte mândru că pot vota și, în același timp, foarte supărat că țara în care trăiesc – și în care ați tot votat tu și tata în ultimii 30 de ani, a făcut în așa fel încât să trebuiască să stau acasă tocmai prima oară când aș fi putut să votez și eu . Democrație este atunci când ai posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză și după cum crezi tu, nu despre a pune un vot în urnă pentru că așa ți-a spus cineva. Sau pentru că ‘așa e normal’… Stai liniștit, o să mai am și alte ocazii!
Din pacate prea multi dintre pacatosi se decid sa spuna adevarul abia atunci cand este prea tarziu.
Atat pentru ei, adica dupa ce au pacatuit, cat si pentru ceilalalti, care nu mai cred nimic din ce spun acestia tocmai din cauza prea multelor pacate comise de ei.
Tot din pacate si tot de prea multe ori nici macar ajunsi in momente de criza prea multi dintre pacatosi nu au curajul sa dezvaluie intregul adevar. Mai degraba transforma oportunitatea unei confesiuni potential eliberatoare, macar din punct de vedere psihologic/moral, intr-o sordida lupta de ariergarda.
Dar asta nu inseamna ca printre spusele lor nu se gasesc adevarate perle. Ar fi pacat sa nu le ridicam din mizeria de pe jos, mai ales ca ne sunt extrem de folositoare chiar noua.
Ca sa nu prelungesc prea mult introducerea iata ce spunea Elena Udrea atunci cand procuratura a cerut pentru ea, intr-o sigura sedinta a Parlamentului, trei incuviintari pentru anchetare si tot trei incuviintari pentru arestare.(Exista oare rubrica pentru chestii din astea in World Book of Guinness Records? Poate la ‘ciudatenii’?!?)
Pentru ‘conspirationisti’ acest pasaj ar putea constitui un argument de genul ‘uite dom-le cum vor astia sa slabeasca Romania’. Pentru cei care au ‘boala’ pe ‘servicii’ inca un motiv sa sustina ‘astia au deja prea multa putere’!
N-am de unde sa stiu nici ce a vrut cu adevarat sa spuna Elena Udrea si nici daca serviciile au prea multa putere sau nu. Cu atat mai putin am vre-un argument clar cum ca ar exista vreo conspiratie malefica care ar incearca sa distruga, din exterior, statul roman.
Ca or fi tot felul de oportunisti si de pescuitori in ape tulburi care isi incearca permanent norocul… asta e cu totul si cu totul altceva.
Si, de fapt, exact asta a marturisit, printre dinti, Elena Udrea. Ca a facut parte dintr-un grup de indivizi care odata ajunsi la putere au incercat sa foloseasca aceasta putere in scop personal. Ba, mai mult, ca nu s-au multumit cu firmituri ci ca au incercat, din pozitiile pe care le ocupau si in mod total ‘netransparent’, sa schimbe structurile de putere din interiorul statului roman, tocmai pentru ca sa isi poata atinge mai usor scopurile. Indiferent care or fi fost acelea.
Ar fi mare pacat sa trecem prea usor peste marturisirea, chiar din partea unui ‘initiat’, ca exista astfel de tentative.
nicichiarasa 