Archives for category: economie

Any way you look at what’s currently happening, it doesn’t make any sense.

Forget about ‘we’re throwing away 30% of the food we produce while a third of us die of hunger’.
That’s ‘peanuts’. Not for those whose children go to bed hungry but…

People living on the northern side of the Mediterranean Sea had accomplished something marginally short of miraculous.
They had come up with an ideology which convinced them to respect each-other. Christianity.
They had been able to develop the best mechanism for allotting resources. The ‘free market’.
And the best mechanism for reaching decisions for the entire community. Currently called ‘democracy’.

In their attempt to understand, they have devised an extremely original manner of looking at things. ‘Science’.
Based on what they had learned through ‘science’, they had developed ‘technology’.

Working as a team – they used to respect each-other, as children of the same god – and making ‘good’ use of their technology, they had been able to conquer the rest of the planet.

At some point, Europe used to export almost everything – including coal, and import inconsequential things. Silk, spices, tea, sugar, cotton and tobacco.
At that moment, England was considered the factory of the world. It used to manufacture and export the most technologically advanced ‘wares’. Fabric, ‘china’, steel products, machinery, chemicals… And coal! Which was warehoused around the globe and used, eventually, by the English steamships plying the seas for commerce. And for war…

Look at us now!
We depend on our former colonies for much of our energy. Oil, that is.
We depend on the rest of the world for much of the fancy foods we currently eat. Brazilian beef, tropical fruit, fancy sea-food…
And we depend on China for cheap manufactured goods. From clothes to cameras to cranes. ‘White goods’, electronics – computers included, and almost everything else which is sold at decent prices.

Not to mention the fact that Europe had been the flashing point for three World Wars. I, II and the Cold one.
Not to mention the fact that as I write the biggest country in Europe – Putin’s Russia, is trying to annex some 15 % percent of one of its neighbors. Ukraine, also an European country.

If any of this does a modicum of sense to any of you… please let me know!

I, for one, am at a loss. I understand what happened – stay tuned, but I have no idea when we’ll figure out we’re on the wrong track. Going in the wrong direction.

This is the first time that I’ve read anything written by Daniel Kowalski. Here’s what I learned, about Kowalski, while reading his his essay about Marx.

I’m not sure that Kowalski had actually read the communist manifesto. And I’m sure that he didn’t understand much of it.

The point being that Marx described society as being composed of the ruling class – those who owned things and gave orders, the ‘doers’ – the qualified/skilled workers, those we currently describe as ‘middle class’, and the ‘underdogs’ – the lumpen-proletariat.

And if Marx hated anybody more than he hated the rulers… those people were the lumpen-proletariat! Because the lumpen-proletariat were so poor that they did everything the rulers asked them to do.

Let’s get to the ‘visionary’ part. Read carefully, the manifesto is crystal clear. Communism was not supposed to ‘dawn’ while Marx was still alive. For communism to become viable, the middle-class had to became poor. To loose their perks. To be reduced to ‘lumpen’ status. But since the middle class already had ‘conscience’ – was aware of its ‘value’, they were supposed to understand what was happening to them. And to revolt against those who were benefiting from the process.

In Marx’s vision, the impoverished middle class was supposed to become aware of its predicament, and only then to let itself be led into the new era of ‘eternal bliss’ by the “the most advanced and resolute section of the working-class parties of every country, that section which pushes forward all others; on the other hand, theoretically, they have over the great mass of the proletariat the advantage of clearly understanding the line of march, the conditions, and the ultimate general results of the proletarian movement.” Also known as ‘communists’.

I’ll end up my comment drawing your attention to the growing wave of anti-capitalist propaganda which is being ‘vented’ over the internet.

The fact that Marx’s remedy for what he saw as the scourge of capitalism – inequality, was an absolute idiocy – the “workers’ dictatorship”, doesn’t erase the fact that Marx the prophet was right after all. The middle class is being squeezed out.

The communism has failed. Because it was based on dictatorship.

The current flavor of capitalism – increasingly monopolistic, will soon follow suit. Not because its capitalist nature but because of its monopolistic – aka dictatorial, dimension.

In my book – I have experimented both communism and democratic(ish) capitalism, there’s no real difference between the communist ‘one ideology solves all problems’ and the ‘greed is good’ mantra.
In practice, all we have is a single, uni-dimensional, idea forcefully being imposed upon all the people who happen to live in a place at the given moment. ‘Money/capital is bad’, hence it has to be abolished, versus ‘money/capital is everything’, hence it has to be enshrined.
I’m not a christian but I’m fully aware that ‘you shall not make yourself an idol’ is a very wise teaching. Specially when that idol is golden.

Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.

În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba.
Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri…
Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii.
Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.

Cred că ați început să vă prindeți.
Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.

Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.

‘OK. Ce vrei să spui?
Cine a greșit?
Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’

„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…

La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.

În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap.
Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…

Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional.
De un sistem de învățământ funcțional.
De un sistem de justiție funcțional…

De o presă funcțională. Adică independentă!

Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.

Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?

Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei.
Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.

Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…

Haite de troli furioși bântuie rețelele sociale și înveninează atmosfera.

Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.

Pe cei cu ‘capul în nori’!
Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.

Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.

PS
Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’.
Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.

https://republica.ro/ministerul-sanatatii-ar-trebui-desfiintat-azi-avem-dovada-ca-zsistemul-incontrolabil-din-sanatate-chiar

Mi-am luat cuptor.

A venit cu instrucțiuni

Bon apetit!

Covidul ăsta deschide perspective noi.

E o bună ocazie să ne dăm seama câte datorii avem.
Să înțelegem câți oameni contribuie la bunăstarea noastră.
Atâta câtă e.
Atâta câtă am fost, noi, în stare să punem la cale.

Astăzi e rândul gunoierilor.
A oamenilor care fac curat.
Cei care ne permit nouă, distanțaților social, să mai beneficiem de o pojghiță de normalitate.

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Recentul sondaj cu privire la legea ‘darii in plata’, si mai ales modul in care este comentat de presa, releva faptul ca majoritatea ‘consumatorilor’ nu prea inteleg care e treaba cu bancile si ca prea multi dintre cei care stiu se fac ca ploua.

“Majoritatea respondenților s-a pronunțat împotrivă ca beneficiarii legii să fie cei care și-au cumpărat mai multe case/terenuri și au dificultăți, fiind indicați ca beneficiari ai legii numai cei care au o singură casă (81%). De altfel, 89% dintre români consideră că este bine să existe o lege care să ajute persoanele fizice care au luat un credit și se află în dificultate financiară”, se menționează într-un comunicat al ARB.

Comunitatea bancară din România reiterează că se impune devansarea termenului de intrare în vigoare a Legii 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice.”

Teoria spune ca rolul bancilor este relativ simplu.
Ca orice intreprindere comerciala, acestea supravietuiesc doar in masura in care reusesc sa se faca folositoare clientilor lor.
In cazul bancilor moderne serviciile ‘vandute’ acestora pot fi impartite in doua categorii: fundamentale si accesorii.
Cele accesorii fiind facilitarea transferului de fonduri si tot ceea ce are de a face cu chestia asta.
Pe vremuri mai era vorba si de asigurarea protectiei banilor numai ca acest aspect a cazut in desuetudine. Avand in vedere comisioanele de retragere si dobanzile pasive extrem de mici este mai ieftin sa inchiriezi o caseta de valori decat sa tii banii in banca, cel putin pe termene relativ scurte.

Si iata ca am ajuns la rolul fundamental al bancilor.
Sa ia cu imprumut bani de la cei care nu au ce face, momentan, cu ei si sa-i dea, tot cu imprumut, celor care au, acum, nevoie SI reusesc sa-i convinga pe oficialii bancii ca vor fi in stare sa returneze, la termen, respectivele fonduri.
Remarcati ca nu am facut nicaieri vorbire despre ce fel de clienti este vorba – persoane fizice sau juridice.

Ei bine, in momentul actual bancile fac aceasta diferenta.

In afara de faptul ca persoanele fizice platesc alte comisioane si primesc alte dobanzi pasive fata de persoanele juridice.

In realitate persoanele fizice sunt discriminate de banci in mod groaznic.

Sa luam cazul cuiva care se hotaraste sa intreprinda ceva si ia credit ca persoana juridica. Incepe operatiunea si, la un moment dat, totul se duce dracului. Ei bine, firma da faliment, investitorul pierde ce bani a bagat acolo – de obicei toti, iar banca mai recupereaza ceva, daca mai poate. Iar investitorul ramane fara nici un fel de datorii si chiar cu obrazul curat.
Bine, vorbim aici de ‘cazul banal’ in care nimeni dintre cei implicati nu a savarsit vreo ilegalitate – atunci cazul se schimba fundamental.

Daca acelasi investitor are proasta inspiratie sa incerce aceiasi operatiune pe persoana fizica – din diverse motive, le discutam mai tarziu, atunci s-ar putea ca acesta sa-si blesteme zilele. Daca operatiunea nu-i iese, chiar daca el nu are nici o culpa in chestia asta, acesta va trebui totusi sa returneze bancii toata suma.

Chiar si in conditiile in care ar functiona legea falimentului individual – ceea ce inca nu este cazul, situatiile ar fi complet diferite. Dupa declararea falimentului firmei investitorul este ‘spalat’ de orice in timp ce dupa declararea falimentului personal individul mai are multe de tras.

In anumite situatii diferenta asta este pe deplin justificata. De exemplu in cazul unui imprumut de nevoi personale sau a datoriilor facute pe cardul de credit.

Dar nu este in nici un fel justificata in situatia unui credit ipotecar. Care este similar pana la identificare cu un credit acordat unei persoane juridice.
Persoana juridica garanteaza cu capitalul social si cu celelalte active ale sale in timp ce persoana fizica garanteaza cu bunul supus ipotecii. Iar banca, inainte de a vira banii, analizeaza cu atentie atat valoarea, si perspectiva acesteia, bunului ipotecat precum si posibilitatile viitoare ale creditatului – atat persoana fizica cat si juridica, de a restitui creditul.

Diferenta de abordare se vede cu ochiul liber.
Unde mai este raspunderea bancii pentru due-dilligence inainte de acordarea creditului unuei persoane fizice? In ce fel mai putem spune ca cei doi sunt parteneri egali in contract?

In situatia in care creditul este acordat unei persoane juridice banca isi preia, in mod efectiv, partea ei de risc. Daca nu a apreciat bine valoarea gajurilor sau perspectivele planului de afaceri banca are mari sanse sa ‘o ia in barba’ – chiar daca cei implicati se comporta perfect onest.
In cazul unui credit ipotecar acordat unei persoane fizice, cel putin deocamdata, banca nu isi asuma nici un fel de raspundere. Indiferent de orice, acesta va fi urmarit pana in panzele albe. Dispare total egalitatea care ar trebui sa existe intre parti.
Atat egalitatea dintre partile aflate in contract cat si egalitatea dintre clientii persoane fizice si clientii persoane juridice.

Iar faptul ca ‘oamenii de rand’ sunt intrebati ‘ce opinie au despre chestia asta’ este o actiune interesanta din punct de vedere sociologic dar irelevanta din punct de vedere rational, economic.

Da, intr-adevar, nu este ‘frumos’ sa fie iertati de datorii cei care s-au gandit sa faca ‘dezvoltari imobiliare’ pe persoana fizica cu scopul de a scapa de impozite.
Numai ca treaba asta nu are logica. Nici economica si nici legala.
Fenomenul trebuie controlat cu ajutorul legislatiei despre ‘faptele de comert’, nu pe baza vre unor considerente de ordin moral.
Ca sa nu mai vorbesc despre imposibilitatea de a face diferenta intre cei care ‘nu pot plati’ si cei care ‘pot plati dar nu vor’!

%d bloggers like this: