Archives for category: economie

Covidul ăsta deschide perspective noi.

E o bună ocazie să ne dăm seama câte datorii avem.
Să înțelegem câți oameni contribuie la bunăstarea noastră.
Atâta câtă e.
Atâta câtă am fost, noi, în stare să punem la cale.

Astăzi e rândul gunoierilor.
A oamenilor care fac curat.
Cei care ne permit nouă, distanțaților social, să mai beneficiem de o pojghiță de normalitate.

Imi trebuia colorimetru.

O drăcărie care ajută la făcut poze. Îți reglezi monitorul în așa fel încât să redea culorile în modul ‘standard’. Sună ca dracu dar e destul de important.

Când am fost la New York – în 2005, am intrat la B&H Photo Video. Un fel de F64 din București, doar că un pic mai mare. Am și cumpărat câte ceva – de la un vânzător pe care îl chema tot Sarchis, așa că am rămas în baza lor de date.
Și îmi tot trimit mailuri…

Mare ofertă mare de sărbători! Aveau și colorimetru. Hai mă să iau și eu unul.
Prețul era OK. Cu tot cu transport și TVA tot era semnificativ mai ieftin decât la F64.

Lansez comanda, o achit și mă anunță că vine coletul pe 3. Aproximativ…

Pe 3 primesc un mail de la DHL – care a primit deja banii pe transport, că pot sa-mi facă ei vămuirea. Pe alți bani. Adică încă 100 de lei. Tot e bine, îmi mai rămâne și mie ceva.
Da, dar nu e chiar atât de simplu….
În mailul ăla zicea că eu trebuie să le trimit, printate, semnate și scanate la loc,
– o declarație pe proprie răspundere – că ce e înăuntru, la ce îl folosesc, că n-o să-l vând și că n-o să fac bani cu el.
– o împuternicire să acționeze în numele meu în vamă,
– o dovadă a plății și
– factura tradusă.

Primul impuls a fost să trimit coletul înapoi. Ăștia-s nebuni și cu nebunii nu te pui.
P-ormă m-am gândit să le dau un telefon.

„Unde să mă duc cu factura la tradus?!? Sâmbătă pe 4 Ianuarie? Că voi vreți și 29 de lei pe zi magazinaj… zi calendaristică, nu lucrătoare…
A, nu-i nevoie să o traduceți. Scrieți doar dumneavoastră cu pixul cât ați dat pe ele. Vin tot felul de trimiteri din China, cu valori foarte mici, și trebuie să confruntăm valoarea din factură cu dovada plății”

Adică DHL-ul face pe detectivul în vamă… în locul vameșilor…

Mă rog!

Când să printez alea, descopăr că s-a terminat tonerul. De tot!

Bine că am fost prevăzător. Acu vreo săptămână, trecând pe lângă un MediaGalaxy, mi-am adus aminte. Ia să iau eu niște toner…
Și am cerut. Toner pentru HP seria 2130… Vânzătorul îmi arată o imprimantă pe monitor – bucățică ruptă, și zice 302. OK. Am luat un 302 negru și unul color. Le-am aruncat în sertar.

Le scot din sertar, le bag în imprimantă – unde se potrivesc perfect, dar nu merge. Ce dracu are?!?
Le scot și mă uit la contactele electrice. Se potriveau și alea perfect.
Abia atunci m-am uitat la numere. Alea pe care le-am scos erau 652, astea pe care le cumparasem erau 302.
Adică eu cumpărasem cartușe pentru imprimanta HP 2130 dar ar fi trebuit să cumpăr pentru HP 2136. Dacă vă interesează, aveți aici toate explicațiile de la HP. Imprimantele sunt absolut identice iar cartușe 652 se găsesc, pe loc, doar la AUCHAN. Sau pe net. Vin în câteva zile….

Cu alte cuvinte, care e scopul nostru?
Ca specie, vorbesc.

Să ne facem, unul altuia, viața cât mai simplă?
Ca să ne bucurăm de ea, nu de alta!
Sau să ne punem unul altuia piedică?
Ca nu cumva să ne-o ia cineva înainte?

Și, preocupați fiind noi să ne ținem unul pe celălalt în frâu, nici n-am observat că cei care s-au prins cum devine treaba sunt deja dincolo de orizont….

Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Socrul meu a trecut ‘în rândul drepților’
Soția mea era deja acolo așa că am făcut de unul singur cei 550 de kilometri care ne despărțeau.
La volan. Pe ninsoare. Noaptea, în cea mai mare parte.

Fiind singur, am avut timp să gândesc.

Cei mai mulți dintre cei din jurul meu erau șoferi de TIR.
99.5% dintre ei conduc aproape perfect. Chiar dacă, de multe ori, condițiile sunt improprii. .
Accidentele produse de tiriști sunt rare. La fel de rare, din punct de vedere statistic, sunt și cele produse de restul șoferilor profesioniști.

Care șoferi profesioniști cară economia în cârcă.
De la pâinea proaspătă pe care o savurăm în fiecare dimineață până la betonul de la fundația caselor noastre.

Și atunci?
De ce avem o părere atât de proastă despre acești oameni?
De ce îi alintăm ‘neamul lui Manivelă’?
Doar pentru ca 0.5% dintre ei produc niște accidente suficient de dramatice încât să ajungă ‘subiect de presă’?
Doar pentru că patronii lor le pun la dispoziție niște camioane care nu merg chiar atât de repede pe cât am vrea noi să mergem?
Sunt ei de vină pentru faptul că noi, toți, n-am fost în stare să construim suficient de multe autostrăzi?
Sunt ei de vină că ….?
0.5% dintre ei sunt. De vină. Pentru multe lucruri.

Iar noi, restul, suntem de vină pentru faptul că nu suntem în stare să facem deosebirea dintre adevărații vinovați și cei care ne pun în față ‘pâinea noastră cea de toate zilele’ în fiecare dimineață.
Pe ploaie, pe ninsoare…

Străbunicul a fost felcer.
Undeva în Bucovina.
Străbunica se născuse într-o familie, probabil scăpătată, care facea parte din șleahta poloneză. Adică din ‘nobilimea de spadă’.
După ce a născut doi copii, pe Nela – străbunica mea – și pe Gheorghe, străbunica s-a plictisit de ‘viața la țară’ și i-a lăsat baltă pe toți trei.

Străbunicu’, cu doi copii mici, n-a avut de ales. S-a recăsătorit. Și a mai făcut doi. Pe Andrei și pe Zizi.

După care a venit războiul.
Primul, bineînțeles.
Mobilizat, străbunicul a luptat cu armele meseriei sale. A fost ‘sanitar’.
Chiar înainte de sfârșit, medicul regimentului s-a îmbolnăvit de tifos. Împreună cu mulți alții, bineînțeles. Dar nu pentru ‘alții’ a refuzat străbunicul să fie lăsat la vatră printre primii – avea deja patru copii, ci pentru comandantul său. Care îi devenise între timp prieten.
Comandantul a scăpat dar străbunicul nu. Contaminat și el de tifos. Medicul, camaradul său de arme, abia scăpat de faza acută a bolii, fusese prea slăbit pentru a-i întoarce serviciul. Iar ceilalți erau erau prea prinși de bucuria momentului.

Așa că bunica, domnișoară în toată regula – se născuse odată cu secolul, a rămas acasă. Cei doi frați mai mici nu puteau fi crescuți, mai ales atunci, de o mamă singură.

S-a măritat mai târziu, aproape de treizeci de ani.
Cu bunicul meu. Funcționar la stat.
Au avut doi copii, născuți amândoi înainte de război. Cel de-al doilea, de data asta.

După cum bine știm, în 1940 Basarabia a fost ocupată de Stalin.
Nu știu care a fost politica oficiala a statului român. Nu știu dacă conducătorii de atunci au oferit funcționarilor din administrația locală posibilitatea reală de a se retrage odată cu trupele. Și iarăși nu știu câți dintre aceștia au folosit eventuala ofertă.
La fel de ‘în ceață’ sunt cu privire la soarta celor rămași pe loc. Câți din ei or fi ajuns în Siberia…?
Tot ce știu este că după „Ostași, vă ordon: „Trece-ți Prutul!” ”, bunicii mei au fost trimiși într-o comună din județul Bălți. Să refacă administrația locală. Au trăit acolo până în 1944.

După care au fost ‘refugiați’ undeva lângă Târgu Jiu.
Bunicul era deja grav bolnav. A murit în primăvara lui 1945.

Satul în care fuseseră încartiruiți era foarte sărac.
Bunică-mea ar fi trebuit să-și crească, singură, cei doi copii dintr-o alocație de hrană – niște făină, ulei, zahăr și ceva gaz, și o sumă modică de bani pe care le primeau, ca refugiați, de la stat. Situație care nu avea cum să continue multă vreme.
Iar în satul ala, unde nu conoștea pe nimeni, nu era nimic de făcut.

Așa că bunică-mea a plecat, pe jos, până în Bucovina. Aranjase ca maică-mea și unchiul meu să primească un litru de lapte și o jumătate de păine pe zi iar gazda unde stăteau îi lăsa să culeagă ce vroiau din curte.

S-a întors după câteva luni și au plecat cu toții, cu trenul de data asta, înapoi în Bucovina.
Acolo unde bunică-mea găsise posibilitatea de a deschide un debit de tutun – asimilată fiind cu o văduvă de război. Chiar dacă bunicul nu luptase efectiv pe front, fusese ‘mobilizat pe loc’. Precum angajații de la Căile Ferate.
Numai că treaba asta nu a durat prea mult iar bunica a tot schimbat slujbele si ocupațiile.
La un moment dat cumpăra lapte de la țărani, îl punea la prins, lua smântâna de-o-parte iar din restul făcea brânză de vaci. Vindea brânza și o parte din smântână la un spital de tuberculoză, restul de smântână îl mâncau copii cu mămăligă iar cu zerul, amestecat cu tărâțe, creștea porci.
Abia după ce-am aflat povestea asta am înțeles de ce n-am văzut-o niciodată pe maică-mea mâncând mămăligă cu brânză și smântână…

Ultima slujbă pe care avut-o bunică-mea a fost aceea de administratoare a căminului unui liceu de fete. Erau ea, o bucătăreasă, un paznic bun la toate și încă două femei – care ajutau la bucătărie când era nevoie și făceau curățenie în restul timpului.
Personalul locuia în orășel iar bunică-mea în cămin. Maică-mea venise deja la facultate în București îar unchiul meu făcea o școală tehnică de construcții.

Așa că bunică-mea, rămasă fără supraveghere, s-a apucat de furat.
De la stat!
Împărțea cu colegii cele doua-trei kile de ulei/zahar/făină/biscuiți care se adunau la fiecare sfîrșit de lună.
Cu resturile de la cantină creștea porci în fundul curții. E adevărat că introducea o parte dintre ei în apoi în gestiune…
Dar nu pe toți!
Pe restul îi împărțea cu personalul iar partea ei din carne o trimitea mamei mele și unchiului meu.
Din când în când mai lua și câte o fată sau două să doarmă în camera ei. Doar cele cu ‘dosar curat’ erau acceptate ‘cu acte’ în cămin, nu toți cei considerați ‘chiaburi’ aveau tot timpul destui bani să-și țină copii în gazdă… iar bunică-mea se mulțumea cu mult mai puțin decât ‘prețul pieței’…

În 1962 a ieșit la pensie.
Până atunci, în fiecare an a avut parte de câte o ‘revizie contabilă’. Un fel de inventar mai puțin riguros.
Înainte de a primi decizia de pensionare, a fost supusă unui ‘control la sânge’. Făcut de același inspector care venise și în ultimii cinci ani.

„Doamna Ungureanu, sau dumneata ai fost proastă și n-ai luat un capăt de ață… sau eu sunt prost pentru că nu sunt în stare să-mi dau seama dacă ai furat ceva toți anii aștia!”

Recentul sondaj cu privire la legea ‘darii in plata’, si mai ales modul in care este comentat de presa, releva faptul ca majoritatea ‘consumatorilor’ nu prea inteleg care e treaba cu bancile si ca prea multi dintre cei care stiu se fac ca ploua.

“Majoritatea respondenților s-a pronunțat împotrivă ca beneficiarii legii să fie cei care și-au cumpărat mai multe case/terenuri și au dificultăți, fiind indicați ca beneficiari ai legii numai cei care au o singură casă (81%). De altfel, 89% dintre români consideră că este bine să existe o lege care să ajute persoanele fizice care au luat un credit și se află în dificultate financiară”, se menționează într-un comunicat al ARB.

Comunitatea bancară din România reiterează că se impune devansarea termenului de intrare în vigoare a Legii 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice.”

Teoria spune ca rolul bancilor este relativ simplu.
Ca orice intreprindere comerciala, acestea supravietuiesc doar in masura in care reusesc sa se faca folositoare clientilor lor.
In cazul bancilor moderne serviciile ‘vandute’ acestora pot fi impartite in doua categorii: fundamentale si accesorii.
Cele accesorii fiind facilitarea transferului de fonduri si tot ceea ce are de a face cu chestia asta.
Pe vremuri mai era vorba si de asigurarea protectiei banilor numai ca acest aspect a cazut in desuetudine. Avand in vedere comisioanele de retragere si dobanzile pasive extrem de mici este mai ieftin sa inchiriezi o caseta de valori decat sa tii banii in banca, cel putin pe termene relativ scurte.

Si iata ca am ajuns la rolul fundamental al bancilor.
Sa ia cu imprumut bani de la cei care nu au ce face, momentan, cu ei si sa-i dea, tot cu imprumut, celor care au, acum, nevoie SI reusesc sa-i convinga pe oficialii bancii ca vor fi in stare sa returneze, la termen, respectivele fonduri.
Remarcati ca nu am facut nicaieri vorbire despre ce fel de clienti este vorba – persoane fizice sau juridice.

Ei bine, in momentul actual bancile fac aceasta diferenta.

In afara de faptul ca persoanele fizice platesc alte comisioane si primesc alte dobanzi pasive fata de persoanele juridice.

In realitate persoanele fizice sunt discriminate de banci in mod groaznic.

Sa luam cazul cuiva care se hotaraste sa intreprinda ceva si ia credit ca persoana juridica. Incepe operatiunea si, la un moment dat, totul se duce dracului. Ei bine, firma da faliment, investitorul pierde ce bani a bagat acolo – de obicei toti, iar banca mai recupereaza ceva, daca mai poate. Iar investitorul ramane fara nici un fel de datorii si chiar cu obrazul curat.
Bine, vorbim aici de ‘cazul banal’ in care nimeni dintre cei implicati nu a savarsit vreo ilegalitate – atunci cazul se schimba fundamental.

Daca acelasi investitor are proasta inspiratie sa incerce aceiasi operatiune pe persoana fizica – din diverse motive, le discutam mai tarziu, atunci s-ar putea ca acesta sa-si blesteme zilele. Daca operatiunea nu-i iese, chiar daca el nu are nici o culpa in chestia asta, acesta va trebui totusi sa returneze bancii toata suma.

Chiar si in conditiile in care ar functiona legea falimentului individual – ceea ce inca nu este cazul, situatiile ar fi complet diferite. Dupa declararea falimentului firmei investitorul este ‘spalat’ de orice in timp ce dupa declararea falimentului personal individul mai are multe de tras.

In anumite situatii diferenta asta este pe deplin justificata. De exemplu in cazul unui imprumut de nevoi personale sau a datoriilor facute pe cardul de credit.

Dar nu este in nici un fel justificata in situatia unui credit ipotecar. Care este similar pana la identificare cu un credit acordat unei persoane juridice.
Persoana juridica garanteaza cu capitalul social si cu celelalte active ale sale in timp ce persoana fizica garanteaza cu bunul supus ipotecii. Iar banca, inainte de a vira banii, analizeaza cu atentie atat valoarea, si perspectiva acesteia, bunului ipotecat precum si posibilitatile viitoare ale creditatului – atat persoana fizica cat si juridica, de a restitui creditul.

Diferenta de abordare se vede cu ochiul liber.
Unde mai este raspunderea bancii pentru due-dilligence inainte de acordarea creditului unuei persoane fizice? In ce fel mai putem spune ca cei doi sunt parteneri egali in contract?

In situatia in care creditul este acordat unei persoane juridice banca isi preia, in mod efectiv, partea ei de risc. Daca nu a apreciat bine valoarea gajurilor sau perspectivele planului de afaceri banca are mari sanse sa ‘o ia in barba’ – chiar daca cei implicati se comporta perfect onest.
In cazul unui credit ipotecar acordat unei persoane fizice, cel putin deocamdata, banca nu isi asuma nici un fel de raspundere. Indiferent de orice, acesta va fi urmarit pana in panzele albe. Dispare total egalitatea care ar trebui sa existe intre parti.
Atat egalitatea dintre partile aflate in contract cat si egalitatea dintre clientii persoane fizice si clientii persoane juridice.

Iar faptul ca ‘oamenii de rand’ sunt intrebati ‘ce opinie au despre chestia asta’ este o actiune interesanta din punct de vedere sociologic dar irelevanta din punct de vedere rational, economic.

Da, intr-adevar, nu este ‘frumos’ sa fie iertati de datorii cei care s-au gandit sa faca ‘dezvoltari imobiliare’ pe persoana fizica cu scopul de a scapa de impozite.
Numai ca treaba asta nu are logica. Nici economica si nici legala.
Fenomenul trebuie controlat cu ajutorul legislatiei despre ‘faptele de comert’, nu pe baza vre unor considerente de ordin moral.
Ca sa nu mai vorbesc despre imposibilitatea de a face diferenta intre cei care ‘nu pot plati’ si cei care ‘pot plati dar nu vor’!

Pentru mine este de-a dreptul uluitor cum specialistii in imagine incearca, si de multe ori chiar reusesc, sa ne duca – cu dezinvoltura – de nas.

Sa luam exemplul legii ‘antifumat’.

Aproape toata lumea accepta ideea ca inhalarea de fum de tigara – de buna voie sau pentru ca nu ai aer curat pe care sa il respiri – creeaza conditii favorizante pentru aparitia unui mare numar de boli.

Si ce facem pe chestia asta?

Unii incearca sa interzica fumatul in cat mai multe locuri. Ceea ce mi se pare firesc – cu toate ca mai trag si eu cate o tigara, din cand in cand. Mai ales ca nu imi place, dar deloc, sa mananc in timp ce altcineva fumeaza langa mine.
Si ca sa-i ajute pe oameni sa se lase de fumat, sau sa nu se apuce, s-au gandit sa interzica comerciantilor sa expuna rafturile cu tigari chiar langa cele cu dulciuri si guma de mestecat exact acolo unde orice cumparator pierde mai mult timp si se plictiseste de moarte.

Altii spun ca daca interzicem total vanzarea de tutun vom ajunge ca pe vremea prohibitiei din America. Contrabanda va duce la cresterea coruptiei si, mai ales, vor scadea incasarile la buget. Argumentul forte al acestei linii de argumentatie fiind ca: “Industria tutunului este al doilea mare plătitor la bugetul de stat.”  Voi reveni.

Pana aici totul clar. Cine avea ceva de spus a facut-o pe fata, cu ce argumente i s-a parut lui ca vor avea mai mult impact.

Problema e ca in spatele acestor argumente stau lungi siruri de rationamente bazate pe cunostinte de psihologie aplicata, cunostinte care nu sunt puse prea des pe tapet. Nu sunt tinute la secret dar nici nu prea se vorbeste despre ele.

Pozitionarea marfurilor in magazine, de exemplu, este facuta dupa indelungi studii. Dulciurile – si tigarile, sunt puse langa casa de marcat tocmai pentru oamenii nu au, in mod real, nevoie de ele. Si atunci s-ar putea sa ‘uite’ sa le cumpere. Sau chiar sa nu le treaca vreodata prin cap sa o faca. Asa ca au fost pozitionate strategic, undeva unde nu poti face abstractie de ele. Copiii ii vor bate la cap pe parinti pana acestia vor ceda. Si apoi, nervosi, vor amana pe alta data mult promisa lasare de fumat.

Stiu ca povestea mea pare trasa de par dar ia ganditi-va mai bine!

Si acum, ca tot am vorbit despre lucruri care nu sunt secrete dar nu se prea vorbeste despre ele, haideti sa facem niste calcule.

Bugetul Sanatatii pe 2014:
Bugetul Ministerului Sanatatii: 7.8 miliarde lei
Bugetul Casei Nationale de Asigurari de Sanatate: 22.9 miliarde lei
Bugetul Administratiilor locale pentru Sanatate: Nu am reusit sa gasesc date centralizate la nivel national.
Total: cel putin 31.7 miliarde de lei. Adica aproximativ 7 miliarde de Euro.

Am mentionat mai sus ca cei din industria tutunului se bat cu caramida in piept ca ei sunt ‘al doilea mare platitor la bugetul de stat’. Hopa… adica aduc bani de-acasa?
Ei nu, singuri spun ca doar aduna “pur și simplu banii de la consumator”.
Pai si-atunci cum adica sunt ‘platitori’?
Nu v-am spus ca aici e multa pricepere in materie de dres busuiocul? Spui una la inceput, ca sa impresionezi, si apoi completezi ca sa nu te faci de ras. Numai ca ordinea in care este prezentata informatia este extrem de importanta. Cineva care se grabeste sau care este disponibil sa ia de bun tot ce citeste va ramane cu impresia ca industria tutunului chiar este importanta pentru constructia bugetului.

Si, cel putin la prima vedere, chiar este. Aproape 40% din bugetul sanatatii nu este putin lucru.
E foarte greu de evaluat daca acesti bani acopera cheltuielile pentru tratamentul bolilor provocate sau agravate de fumat.
Asa ca voi pune, pur si simplu o intrebare. Stie cineva vreo situatie in care doctorul v-a spus ‘poti sa fumezi linistit in continuare, la boala pe care o ai nu mai conteaza’?

S-a prins cineva ca am folosit exact aceiasi metoda a ‘iutelii de mana in conditii de nebagare de seama’ ca sa va induc un anumit sentiment?

Inseamna ca v-ati prins si ca voi sunteti adevaratii platitori de impozite.

Atunci cand vine vorba despre analizat, post factum, intentiile faptuitorilor treaba este atat de complicata incat mi se pare o pierdere de vreme. Primul obstacol fiind acela ca niciodata nu poti sti daca a fost vorba despre nestiinta sau despre asumarea costurilor, mai ales atunci cand acestea urmeaza sa fie platite de altii. Iar al doilea lucru care ma determina sa fac economie de efort este ca, de fapt, nu conteaza. Consecintele sunt aceleasi, indiferent de motivatiile celor care au initiat procesul.

Iar acestea, consecintele, fiind de natura factuala, sunt mult mai usor de analizat.

Numai ca, oricat de factuale ar fi, ele trebuie analizate in cheia potrivita.

Deci.
PSD-ul a initiat un amendament, ceilalti au protestat de forma, amendamentul a trecut pana la urma aproape in unanimitate, ‘o parte a presei’ a luat foc iar cei din tabara initiatorilor tac malc asteptand sa vada ce va face Iohannis.

Trecerea in revista este foarte schematica si fara o conexiune stransa cu spatiul media este greu de sesizat ce voi spune in continuare asa ca voi solicita din partea voastra un pic de incredere ‘oarba’. Bineinteles, doar pe durata urmatoarelor cateva paragrafe.

Ei bine, masura luata in parlament este prin excelenta una politica numai ca marea majoritate a analistilor o intorc pe toate fetele doar din punct de vedere economic. Foarte rar mai spune cate unul, si doar en-passant, ca cei care au votat in favoarea ei – toti, nu doar initiatorii, au facut acest lucru luand in considerare (numai?) apropierea alegerilor. Si apoi se apuca sa planga, in cheie economica, de grija deficitului bugetar de anul viitor.

Tocmai de aceea voi incepe prin a incerca sa inteleg ce efecte va avea aceast amendament mai ales in plan politic si abia apoi in plan economic.

Aparent scorul este 1 la 1. Parlamentarii ambelor tabere au votat cot la cot asa ca, cel putin la prima vedere, s-ar parea ca nimeni nu va castiga nimic din chestia asta.
Da, numai ca efecte vor fi – chiar daca ele nu vor putea fi transformate in voturi de nici una dintre parti.

Daca impartim scena politica si sociala – locul unde se joaca aceasta piesa de teatru, pana la urma destul de absurda – in tabere, vom observa cu usurinta ce se intampla:

– Parlamentarii, aproape toti, incearca in disperare sa isi pastreze sansele de a fi realesi. ‘Pai si ce te miri?’ Nu ma mir de ce fac ei, doar ma intreb daca agitatia lor ar mai fi fost atat de mare daca ar fi fost adoptata legea pensiilor pentru parlamentari si, anticipez un pic, ce ar fi fost mai ieftin? Sa platim pensiile alea ‘nesimtite’ sau sa facem fata catastrofei economice cu care ne ameninta marea majoritate a celor care au pareri pe tema asta?
– Platitorii de taxe se simt jefuiti.
– Bugetarii se simt aratati cu degetul.
– Marii operatori economici, cei care sperau sa prinda contractele de investitii de anii viitori, se simt frustrati ca nu vor mai avea la fel de multi bani la dispozitie.

Concluzia?

Exact in momentul in care eram pe cale sa gasim un minim consens national si sa incepem ce n-am facut in ultimii 25 de ani – adica sa ne apucam cu adevarat de treaba, iar am reusit sa gasim un motiv pentru a ne uita chioras unii la ceilalti! Parlamentul, impreuna cu intreaga clasa politica, au mai pierdut ceva din bruma de credibilitatea pe care o mai aveau, populatia este din nou dezbinata, prapastia dintre angajatori si forta de munca s-a mai adancit inca un pic…
Deci nimeni nu castiga nimic, nici macar in termeni relativi, numai ca toti pierdem din greu.

Mai conteaza daca cei care au trecut aceasta masura prin parlament stiau ce urma sa se intample? Sau daca tot ce au incercat sa faca a fost sa-si maximizeze sansele la urmatoarele alegeri?
Poate pentru istorici…

In ceea ce priveste efectele economice ale acestei masuri, daca or mai avea vreo relevanta…
Cresterea deficitului nu este de loc certa. O executie bugetara corecta, atat pe partea de colectare cat si pe partea de verificare cu atentie a costurilor, s-ar putea sa aduca mari surprize…
Cu atat mai mult cu cat toate cresterile astea salariale se vor duce imediat in consum. Chiar daca o parte din acest consum se refera la marfuri importate in conditiile unei colectari (mai) eficiente a taxelor bugetul va avea destul de mult de castigat.

Si inca o chestie foarte interesanta. Acu’ vreo doua zile am auzit pe cineva la televizor – imi pare rau dar nu am fost atent sa vad cine era si nici macar la ce emisiune – care intreba foarte inspirat: ‘oare de ce finantatorii internationali (FMI, BM, UE) protesteaza doar atunci cand vine vorba despre majorari de salarii sau scaderi de taxe si niciodata cu privire la faptul ca in Romania un kilometru de autostrada costa de 2-3 ori mai mult decat oriunde in alta parte?’ Bine, nu doar finantatorii internationali se comporta in felul acesta…

In incheiere as vrea sa va atrag atentia, doar aparent fara legatura, asupra unui articol publicat de DCNews.
“A treia sau a patra oară, după tragedia din Apuseni, văd că, în timp ce muncim ore în șir ca să rezolvăm totul, începe, cum se spune în afară, asasinarea caracterelor. Mai precis, pe cine vrem să terminăm. Vrem să-l terminăm pe Arafat. Și începe o linie de articole cu atacarea lui Arafat pe toate liniile. Ce nu se înțelege, în acest moment, este faptul că acest tip de atac continuu, nu întotdeauna fondat, pe bază de informații credibile (mai precis cu ‘aparenta de credibilitate’, completarea mea), va face ca, în viitor, multor colegi să le fie teamă să ia decizii, să coordoneze o intervenție și să avem o situație mult mai gravă în situații urgente”, a mai zis Raed Arafat.”

Vorbeam mai sus despre faliile care exista in societatea romaneasca, si care o impiedica sa functioneze cat de cat multumitor. Ei bine, iata unul dintre mecanismele prin care apar si sunt adancite aceste falii.
Pana la revolutie ‘presa centrala’ ne batea la cap ad nauseam cu ‘unitatea de nezdruncinat a intregului popor in jurul conducatorului iubit’ iar acum fiecare tabara are cate un ‘organ de presa’ cu ajutorul caruia isi ataca ‘dusmanii’, inclusiv sub centura daca nu se gaseste un motiv real.

Pe termen scurt s-ar putea ca ‘divide et impera’ sa dea rezultatele scontate numai ca pe termen lung aceasta tactica duce intotdeauna la pierderi strategice.

Pertractarile intense care au loc in ultima vreme pe tema noului Cod Fiscal si pozitionarile diversilor actori politici si economici mi-au readus in atentie diferenta fundamentala dintre TVA si taxa pe stalp/supraacciza pe combustitbil.

Sumele colectate la buget din TVA sunt undeva la 58% din cat ar trebui sa fie pe cand taxa pe stalp si cea pe combustibil se incaseaza aproape in intregime.

De ce? Simplu. Stalpii si cantitatile de combustibil sunt foarte greu de ascuns. Si atunci taxele care li se adreseaza sunt usor de evidentiat si de perceput.

In schimb atunci cand vine vorba de TVA lucrurile pot fi complicate la nesfarsit. Nu sunt specialist in contabilitate dar nu e foarte greu sa pricepi notiunea de firma fantoma in carca careia sa pui TVA-ul neplatit dupa care sa o dizolvi. Nu poti face acelasi lucru si in cazul celorlalte doua taxe.

Si mai e o chestie. 24% e un procentaj enorm fata coeficientii de rentabilitate cu care se lucreaza acum. Iar acest lucru ofera un avantaj competitiv imens celor care reusesc sa fenteze fiscul in materie de TVA, in raport cu cei care il platesc. De voie sau de nevoie.
Haideti sa facem un experiment mental.
Sa presupunem ca avem o firma care are vanzari, nete, de 1 miliard de lei anual. Asta iseamna ca pana la sfarsitul anului ar fi trebuit sa plateasca TVA de 240 de milioane. Sa presupunem, in continuare, ca se hotaraste sa plateasca doar jumatate din suma. Ramane cu 120 de milioane. Dar are si cheltuieli suplimentare, de la contabili care sa aranjeze lucrurile pana atentii oferite celor care contribuie la bunul mers al lucrurilor. Sa presupunem ca aceste cheltuieli consuma jumatate din TVA-ul neplatit.
La sfarsitul ‘schemei’ firma respectiva tot ramane cu 60 de milioane de lei. ‘Curati’, in sensul ca nu mai trebuie sa plateasca impozit pe venit si apoi pe dividende. Asta corespunde unei eficiente economice de 6% pe an, ceea ce in conditiile actuale este excelent. Unii se chinuie sa obtina o asemenea performanta din activitatea de baza.

Concurentul acestei firme, un nou venit pe piata, are, fiind la inceput, doar 100 de milioane vanzari si inca nu si-a pus la punct schema de evaziune fiscala. Ca atare va plati tot TVA-ul.
Pentru ca este o firma mai mica si mai ‘nervoasa’ reuseste sa fie putin mai eficienta in activitatea de baza dar, per total – adica cu tot cu ce castiga prima firma neplatind tot TVA-ul, nu poate ajunge la performanta celui ‘harsit in rele’.
Oare cat va dura pana cand isi va pune la punct schema de evaziune? Cu toate ca pentru el va fi mai anevoios, tocmai pentru ca acesta din urma va avea la dispozitie doar 12 milioane de lei pentru a ‘organiza lucrurile’ – presupunand ca va actiona in aceiasi parametrii cu prima firma. Iar ipoteza de la care am plecat, ca o firma mai mica si chiar la inceputul activitatii reuseste sa fie mai eficienta decat una matura, amandoua actionand intr-un domeniu in care sunt volume mari de vanzari – aici apare tentatia mare in materie de fentare a TVA-ului – reprezinta un ideal destul de greu de atins.

Si uite asa se explica de ce in 2014 incasarile din TVA au scazut cu toate ca vanzarile au crescut. Pentru ca daca TVA-ul este suficient de mare chiar ‘merita’ sa nu il platesti.

Ce s-ar intampla daca TVA-ul ar scadea la 20%?

Pastrand premisa ca ‘intreprinzatorul’ e hotarat sa plateasca doar jumatate atunci firma cu vanzari de 1 miliard ar opri pentru ea 100 de milioane. Din care ar trebui sa ‘dea mai departe’ tot 60 de milioane, in situatii din astea nu prea poti miscora ‘contributiile’. Ar insemna sa ramana cu 40 de milioane. Tot o suma uriasa si sunt mari sanse ca cel putin un timp sa continue in aceasta maniera. Firmele mai mici, in schimb, ar fi puternic descurajate sa mai incerce sa puna pe picioare scheme de genul asta.

Am lasat pentru final o alta deosebire. Aceea ca taxa pe stalp este platita de firme din banii lor si abia dupa aceea transferata sub forma de costuri catre consumatori in timp ce TVA-ul si supraacciza sunt platite direct de consumatori si doar colectate de catre firme.

E de notorietate disputa care se poarta acum in jurul Codului Fiscal.

Interventia de aseara a lui Bogdan Glavan la Digi 24 mi-a atras atentia asupra unui aspect mai putin mentionat.
‘Nici un guvern nu actioneaza cu adevarat in maniera liberala daca nu este fortat de alegatori.’
‘Nu ma intereseaza din ce motiv a promovat Ponta acest Cod Fiscal, probabil pentru ca pur si simplu vrea sa se mentina la putere, dar prilejul este prea bun pentru a fi ratat’
(Am redat din memorie, am sa caut linkul cand voi putea)

Asa ma gandeam si eu.
Ar fi pacat ca din ratiuni politicianiste liberalii sa isi ia votul inapoi chiar pe un subiect atat de drag oricarui liberal autentic.

Inteleg presiunile externe.
Daca in timp ce grecilor li se baga austeritate pe gat cu polonicul cel mare noi ne apucam sa scadem taxele, si ‘ne iese’, atunci ‘austeritatea de dragul austeritatii’ va primi o lovitura de maciuca chiar in moalele capului.

Ce nu inteleg eu, nedumerire impartasita probabil si de cei care l-au rugat pe Iohannis sa promulge Codul Fiscal, este de ce se joaca unii cu chibriturile daca nu stiu cum se face focul in siguranta.

In ceea ce priveste ‘iesitul’, chestia asta depinde aproape exclusiv de noi.
Principalul este sa lasam deoparte ambitiile meschine si sa ne apucam o data serios de treaba.

Dupa cum spunea Deng Xiaoping, nu conteaza culoarea pisicii atata timp cat prinde soareci.
Oamenii nu sunt atat de destepti pe cat se cred ei dar nici atat de prosti pe cat ii cred unii.
La un moment dat incep sa se prinda ca pisica doar se face ca alearga dupa soareci.

%d bloggers like this: