Mi-am luat cuptor.
A venit cu instrucțiuni
Bon apetit!
Archives for category: aici sunt banii dumneavoastra
„Fă ce spune popa, nu ce face popa.”
Așa ne învată înțelepciunea populară…
Mai zilele trecute, în plină pandemie și cu mai puțin de 6 săptămâni înainte de alegerile parlamentare, Patriarhul Daniel a spus niște chestii.
Drept pentru care, CTP a considerat că trebuie să spună și el ceva cu ocazia asta.
Patriarhia, prin intermediul purtătorului său de cuvânt, a replicat.
CTP a răspuns la rândul său.
Unii analiști au analizat răspunsul Patriarhiei…
Iar alți analiști au început să ne atragă atenția, pe diverse tonuri, că încercarea de a băga zâzanie între Biserică, de fapt între întâi-stătătorul ei, și poporul credincios este o lucrare diavolească. Care e doar pe placul Moscovei.
Nimeni nu se întrebă ce-ar mai fi scris CTP-ul dacă Patriarhul n-ar fi spus chestiile alea.
Tot așa, nimeni nu se întreabă cum de în fruntea BOR-ului se află o persoana atât de contestabilă… Un frate care ridică niște semne de întrebare cu privire la casa părinteasca, un dosar din arhiva Securității despre care nu e foarte clar dacă a fost distrus sau nu – dar care a existat, o tânără care ar dori un test de paternitate…
Și chiar credeți că toate astea ar putea slăbi legătura dintre Biserică și popor? În condițiile în care poporul a învățat, de mult, să facă diferența dintre cuvintele și acțiunile preoților?
Alaltăieri l-am scos pe Bob din casă.
Am cumpărat un fotoliu rulant, s-a urcat în el, am coborât cu liftul și….
Conform regulilor UE, la intrarea în scară a fost instalată o rampă. Din tablă striată…
Click pe poza de sus si veti vedea ca nu e singura construita sub acelasi unghi precum treptele de langa ea…
Până la încercarea de a-l scoate pe Bob la plimbarea, aveam ceva aprehensiuni cu privire la posibilitatea reală a cuiva de a folosi rampele astea. Dar, ne-fiind problema mea, am plecat de la premiza că or fi știut ceva cei care le-au făcut. Și cei care au dat banii pe ele…
La coborâre, ne-a ajutat un vecin.
La urcare a fost mai simplu. Lângă rampă este și o bară. Bob trăgea de bară, eu împingeam din spate… Nu ne-am rupt, nici unul, picioarele. A fost pe-aproape, data viitoare instalez un scripete….
Teoretic, rampele astea ar trebui să permită celor cu dizabilități să se miște singuri.
Adică membrii comunității fac un efort material pentru a adapta spațiul urban la nevoile celor cu dizabilități. În felul acesta, persoanele în cauză pot contribui mai mult la propria stare de bine. Sau chiar pot redeveni productive. Reducând în acest mod eforturile depuse de membrii valizi ai comunității.
Că doar n-o să-i lăsăm pe cei invalizi să putrezească în apartamente!
Îi cărăm noi în brațe pe scări sau coboară ei pe rampă, oamenii ăștia trebuie să poată ieși din casă, nu?!?
Teoria sună bine… în practică…
În practică, înțelegem cu adevărat problema abia după ce dăm cu capul de ea!
Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”
Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.
La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.
Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?
Și cu noi cum rămâne?
Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?
Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?
Când vom învăța să:
Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?
Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…
Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.
Nu sunt credincios.
N-am lucrat vreodată în ‘aparatul central de stat’.
N-am încercat vreodată să fac ‘revoluție’.
Într-un cuvânt, n-am avut treabă pe dealul Patriarhiei. Până nu demult…
Ieri, a doua zi de Craciun, am ieșit să-mi dezmortesc picioarele. M-am gândit că de pe Dealul Patriarhiei s-ar putea sa se vadă bine în jos, spre oraș. Așa că…
Și am înțeles cum a ales Ceaușescu locul pentru Palatul care urma să simbolizeze Victoria Socialismului împotriva Poporului.
N-am de unde să știu pe unde-l duceau pe Ceașcă la lucrarile Marii Adunări Naționale. Palatul unde se întrunea are, firește, mai multe intrări. S-ar putea să n-o fi preferat pe cea de lângă Patriarhie…
Dar n-avea cum să uite de ea!
Tot ce știu este că vulturul care o străjuiește apărea pe ecranul televizorului de fiecare dată când la Telejurnal se făcea vorbire despre legile care fuseseră votate. Spre „propășirea” poporului muncitor, bine-nțeles!
Așă că noul palat trebuia construit cel puțin la fel de ‘sus’ ca cele ridicate de orânduirile care împilaseră poporul. Catedrala unde se distribuia „opiu” către populație și Camera unde politicienii retrograzi puneau la cale oprimarea.
Noul palat trebuia construit cel puțin la aceiași înălțime deasupra oamenilor muncii.
Să ne mai mirăm că și mai noua catedrală trebuia construită cel puțin la fel de sus?
Să ne mai mirăm că n-au mai rămas bani pentru educația noii generații?
Ar trebui totuși să aducem aminte de avertismentul lui Coșbuc!
Cica ‘post coitum, omne animal triste’.
Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.
Și bine fac.
Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.
Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.
Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.
În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.
Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.
Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?
De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?
Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?
Există o foarte mare mirare în spațiul public.
Cum de-a ajuns cineva ca Dăncilă să ocupe scaunul pe care a stat, cu nu foarte mult timp în urmă, Adrian Năstase?
Dintr-una-n alta. Adică dintr-o alegere-n alta. Ca urmare a unei succesiuni de decizii. Unele obligatorii iar altele cât se poate de libere. Dar încă neasumate de cei care le-au făcut.
În decembrie 1989, a explodat mămăliga. Oamenii au ieșit pe stradă, pentru că, efectiv, nu mai puteau sta acasă. Puterea politică a fost preluată de Frontul Salvării Naționale, o organizație para-statală. Pentru că cineva trebuia să țină locul statului comunist ce tocmai fusese dizolvat.
În 6 Februarie 1990, „FSN s-a transformat într-un partid politic, pentru a putea candida la viitoarele alegeri.” În realitate, posibilitatea de a candida a fost doar un pretext. Au transformat structura para-statală într-un partid pentru că așa au vrut ei. Dacă ar fi vrut doar să candideze la alegeri, ar fi înregistrat, ca toți ceilalți, un partid politic. Să nu uităm că între 6 Februarie și 20 Mai statul FSN a organizat alegerile în care candida partidul FSN.
Alegerile organizate de statul FSN au fost câștigate de partidul FSN. 66.31% la Cameră, 76,47% la Senat și 85,07% la Președenție.
Alegerile au fost cât se poate de libere – adică voturile au fost numărate corect, iar oamenii au votat așa cu justificarea că ‘Ei au făcut Revoluția. Doar n-o ia puterea veneticii aștia care „n-au mâncat salam cu soia” !!!’
Sigur se va găsi cineva să-mi spună cineva că același lucru se întâmplă și acum. Partidul aflat la putere este cel care organizează alegerile…
O parte dintre bucureșteni au ales să-și manifeste nemulțumirea față de toate aceste în mijlocul Pieței Universității. Puterea proapăt investită a ales să mulțumească, în mod oficial, minerilor veniți ‘spontan’ să curețe piața de ‘drogați’.
În 1996, la urne, majoritatea a ales să încerce și altceva. Altceva decât ceea ce experimentaseră între 1990 și momentul respectiv.
După care, crezându-se cu sacii-n căruțe, cei mai mulți dintre cei ‘cu spirit liber’ și-au văzut de treabă. Adică de interesul propriu. Lăsând ‘piața liberă’ să acționeze. Așteptându-se ca ea, piața singură, să ‘facă ordine’.
Adică să facă ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ordine în ogradă.
Să transforme o populație debusolată – după 50 de ani de comunism, precedat de 10 ani de dictatura regală/corporatism antonescian, într-o națiune liberă și complet funcțională.
Fiecare dintre ‘orientați’ și-a văzut de treaba lui, lăsându-i pe ceilalți ‘să piară pe limba lor’ – dacă tot nu erau în stare de altceva.
În mod firesc, cei lăsați de izbeliște s-au raliat celui care promitea mai mult.
Și uite-așa Iliescu i-a luat fața lui Vadim Tudor în 2000…
Al doilea (treilea, patrulea….) mandat Ion Ilescu.
Ce poate fi mai definitoriu pentru acea perioadă decât doctoratul făcut cadou de către „Profesorul” Adrian Năstase protejatului său, „Micul Titulescu”?
Și uite-așa am ajuns la momentul ‘despărțirii apelor’. 2004. Românii aveau de ales, la turul doi, între Adrian Năstase și Traian Băsescu.
„Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti?“
Mai țineți minte momentul 1996? Când cei deja ‘woke’ au ales să-și vadă mai degrabă de treaba lor, înainte de a scoate căruța la drumul mare?
După care a urmat cea mai uluitoare succesiune de trei decizii colective din istoria noastră recentă.
Băsescu își dăduse, treptat, arama pe față. Cu toate astea, a fost confirmat în funcție de trei ori. 2007, 2010 și 2012.
Rezultatul?
În iarna lui 2012, PDL – jumătatea rebelă a fostului FSN, a pierdut alegerile în fața unei coaliții formate din jumătatea Iliesceană a FSN-ului și Partidul Național Liberal. Ce mai contează că această alianță s-a prăbușit foarte repede…
2015 părea să fi marcat un nou punct de inflexiune. Tragedia de la Colectiv a provocat exprimarea nemulțumirii care mustea pe tot locul. Drept pentru care au ieșit în stradă suficient de mulți oameni încât să determine demisia guvernului Ponta.
Iar România a asistat la repetarea momentului 1996.
Crezând că au scăpat de ceea ce va fi cunoscut ulterior sub numele de ‘Ciuma Roșie’, wokii s-au întors la treburile lor. Lăsându-l pe Cioloș să se descurce de unul singur.
Să mai mirăm de rezultele din 2016?
De succesiunea de prim miniștri propulsați de PSD pe prima scenă?
Grindeanu, Tudose, Dăncilă?
Nu atât de persoanele în sine cât de modul de funcționare a partidului? Cât și de (lipsa) de reacție eficientă a organismului social?
‘Ce reacție visezi, mă? Ești copil? Când tot ce-și dorește ‘alternativa’ este să ‘dea drumul hățurilor’? Să ‘elibereze’ ‘capitalismul sălbatic’?’
Ce-or fi înțelegând adepții neo-liberalismului din toată chestia asta… rămâne de văzut.
Cum își propun ei să susțină ‘sectorul privat’ în condițiile în care nu-i interesează calificarea muncitorilor și nici starea lor de sănătate….? Cum o funcționa piața – chiar eliberată de actualele disfuncționalitați, atâta vreme cât majoritatea ‘consumatorilor’ rămân săraci, analfabeți și bolnavi…?
Să revenim la ‘incest’.
Practicat pe scară largă în Egiptul Antic și în Persia. Precum și, într-o formă mai atenuată, de către cea mai influentă familie din Europa Medievală.
Cu ce rezultate? Dinastiile Egiptului Antic s-au succedat relativ repede – mai ales ca statele din jur n-au reprezentat, până târziu, vre-un pericol real. Și nu cred ca este nevoie să vă aduc aminte despre consecințele dinastice și sociale ale aberațiilor genetice produse de cosangvinizarea conducătorilor imperiali din Spania Habsburgică și din Rusia Țaristă!
Dar ce legătură este între incest/cosangvinizare și transformarea PSD-ului din formațiune para-statală în partid politic?!?
Păi care este esența incestului?
Săvârșirea deliberată a unui act contra naturii. Act prin intermediul căruia membrii unui grup încearcă să pastreze pentru ei constrolul asupra unor privilegii, nu?
Justificarea fiind ‘noi suntem deasupra naturii/firescului’. Și ‘mai dă-i dracului pe restu’!
Iar cel mai trist este ca nu văd nici o diferență de substanță între atitudinea asta și crezul neo-liberal. Ceea ce explică și incapacitatea funciara a celor care se revendică de la fiecare dintre aceste doua curente de a se respecta cu adevărat între ei.
Și mai ales de a colabora. În interesul lor reciproc.
Cele două grupuri se comportă ca două săbii care se bat între ele pentru a intra în posesia tecii!
Iar cel mai greu de înțeles este apatia cu care tratăm noi, restul, situația.
Când ne vom da odată seama că taberele astea două se bat pe căciula noastră? Și că noi stăm cu capul gol, în ger și soare?
Când o să le arătăm odată clar, cu subiect și predicat, că noi suntem gâsca cu ouă de aur? Și că au doar de pierdut dacă ne fură din tain?
Lucrurile tind sa aibe o cauză ‘de suprafață’ și o alta ‘de profunzime’.
De foarte multe ori, cauza ‘de profunzime’ este manipulată de unii și/sau de alții. În situația asta, manipularea devine cauză aparentă.
Indiferent de părerile fiecaruia dintre noi despre PSD, este prea multă sărăcie în România.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Sărăcie care are multe cauze și care poate fi folosită în multe feluri.
Problema este ce facem în continuare.
Dăm vina unii pe alții pentru existența ei?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Facem mișto de cei care se află în această situație?
Creem condiții reale pentru ca cine vrea să poată ieși din sărăcie?
Sau îi lasam pe ‘maeștri’ să-și construiască în continuare capital politic pe spatele săracilor de care facem noi mișto?
„Stau într-un hotel din ăla aparent modernizat si renovat, dar în care poți să simți parfumul anilor de comunism ieșind de sub fiecare placă de gresie postdecembristă. Cobor la micul dejun. Nu mi-e foame, dar aș ucide pentru o cafea.
E frig. Azi s-a făcut răcoare. Pe terasă e un grup mare de copii veniți în tabără. Probabil sunt de pe undeva dintr-un orăsel mic de provincie, dar mai mult ca sigur sunt săraci. Mă uit la ei cum se bucură mâncând crenvuști din ăia trași în folie de plastic și cum chicotesc fericiți când își întind pe pâine un maglavais maro care seamănă a nutella. Doar seamănă. Nu le pasă, sunt fericiți.
Profesorii care au grijă de ei sunt la fel de săraci, dar asta nu mai e o noutate în România zilelor noastre. Nu-mi cereți să vă spun de unde știu că-s săraci, sărăcia se simte din cele mai mărunte gesturi, din șlapii de plastic ordinar, păstrați special pentru „la mare”, din bluzele de trening ponosite, din tot.
Din boxe se aude tare despacito. Îmi beau cafeaua și mă gândesc trist că asta-i România reală. Săracă și sărăcită, cu oameni care abia-și mai duc zilele și copii care se bucură la niște crenvurști de plastic.
Iar imbecilul ăla le-a cerut scuze pușcăriașilor.”
Și pentru că domnul de la Transavia ne sugerează că dormim în cizme, să ne aducem aminte că ne-am mai trezit odată.
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
Doar pe jumătate… L-am lăsat să continue… De trei ori…. După ce o luase razna pe arătură….
Citatul ăsta este scos de la naftalină de fiecare dată când cineva se supără pe sat… indiferent de cât de justificată o fi supărarea respectivului…
Partea proastă este că supărarea respectivă e prost direcționată.
Începând de la Goga!
„țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei”…
Și cum rămâne atunci cu ‘zidul de latinitate care a apărat Europa de invazia turcilor’?
Cu faptul că Principatele Romane au reușit să se unească aproape împotriva celor care conduceau pe atunci Europa?
Cu ‘amănuntul’ că 260 000 de soldati ruși dotati cu 810 tunuri n-au fost suficienți în fața celor 160 000 de turci, cu doar 210 tunuri, mobilizați în Bulgaria să apere Marea Poartă în 1877? Așa că marele duce Nicolae, comandantul corpului expediționar rus, cere ajutorul armatei Române și plasează dispozitivul ruso-român care asedia Plevna sub comanda lui Carol I…
Am menționat aici doar fapte care erau deja istorie pe vremea când Goga își varsa năduful!
Care sunt argumentele care ar demonstra că „țara” ar fi căzut, și încă rușinos, la vre-un examen de capacitate „în fața Europei”?
Foarte mulți indivizi care se comportau precum niște arendași veroși constituiau prea mare parte din clasa politică? Atunci și acum? Și cu ce era vinovată „țara” pentru chestia asta? În condițiile în care, cel puțin pe vremea aia, nu se putea vorbi despre vreo democrație cât de cât funcțională?
Eminescu atrăsese deja atenția că răspunderea, în astfel de situații, cade pe umerii clasei superpuse…
Chiar prin destinul său – de-a dreptul tragic, Goga este un excelent exemplu de disfuncționalitate a respectivei clase politice.
A început prin a face pușcărie, în imperiul chezaro-crăiesc, pentru eforturile sale de a apăra drepturile românilor din Ardeal și a sfărșit prin a da România pe mână lui Carol al II – alt ‘exemplar de primă mână’…
…și se curăță de la coadă!”
Numai că pentru asta trebuie să ne vină mintea la cap.
Atât nouă, alegătorilor, cât și lor, oamenilor politici – cei care își arogă lor toate victoriile ‘noastre’ și ne reproșează nouă toate neisprăvirile, inclusiv ale lor.
De ce-ar fi bine să le vină și ‘lor’ mintea la cap?
Am început cu Goga, l-am menționat pe Eminescu – în calitate de sociolog !, și voi încheia cu Coșbuc.
Nu cred că vrea cineva să joace în filmul ăsta!
Atunci hai să ne vedem fiecare dintre noi de ce avem de făcut, „transparent” și ‘pe bune’, astfel încât lucrurile să intre odată în normal.
Și România în Europa.
Cu capul sus!
