Clorinarea apei este cea mai ieftină metodă de a reduce încărcarea microbiologică a apei. În același timp, prezența clorului în apa care intră în contact cu organismul uman este periculoasă pentru acesta. Mai ales atunci când sunt depășite anumite limite.

Un anumit număr de locuitori ai Bucureștiului au sesizat că apa care curge ziele astea la robinet miroase prea tare a clor.

Ministrul sănătății, om politic, le-a recomandat să nu mai folosească apa de la rețea. Să n-o mai bea și să nu se mai spele cu ea. ‘Nu este periculoasă pentru un om normal dar poate produce neplăceri persoanelor cu anumite sensibilități’.

O persoană suspusă în ierarhia furnizorului de apă potabilă – firmă cât se poate de privată, a dat asigurări că apa este cât se poate de potabilă și că prezența clorului este tocmai dovada eforturilor făcute de compania pe care o reprezintă pentru asigurarea potabilității apei furnizate.
După care a atras atenția asupra faptului că ei, ApaNova, au fost cei care au atras atenția ‘Apelor Române’ – regia de stat care furnizează apa brută către ApaNova, că ‘materia primă’ care intră în stațiile de epurare are foarte foarte mult amoniu – ceea ce impune folosirea unei mari cantități de clor.

Această situație a împărțit populația Bucureștiului în mai multe categorii.

Unii au băut apă plată și s-au spălat cu apă din puț.
Sau nu s-au mai spălat.
Alții au fost nevoiți să se spele cu apă de la robinet pentru că…
Sau au fost chiar nevoiți să bea apă de la robinet. Pentru că…

Și când o să dispară clorul din apă?

Încărcătura suplimentară de amoniu ar proveni din topirea bruscă a zăpezii. Ceea ce ar fi produs ‘spălarea’ terenurilor agricole de pe malurile Argeșului și ale Dâmboviței. Spălare care ar fi antrenat gunoi de grajd, azotat de amoniu și uree din îngrășăminte, alte gunoaie, etc., etc.,…
Când s-o termina de topit zăpada asta….

Dar nu toată apa cu care este alimentat Bucureștiul provine din Argeș și/sau Dâmbovița. Mai sunt forajele și încă câteva alte surse.
Mai scumpe însă. Nu e același lucru să lași Argeșul să-ți intre în stație sau să pompezi apa freatică de la o adâncime de 150 m…

Și uite-așa începi să te gandești la diferențele dintre o întreprindere privată și o companie de interes public.

Compania privată – tocmai pentru că acționarii ei pretind un anumit profit din partea administratorilor, va încerca să genereze măcar acel profit. Și, abia în subsidiar, va avea grijă doar de siguranța – nu și de confortul, mai ales când are monopol pe piața respectivă, celor cărora le furnizează apa.

Compania de interes public – controlată de politicienii aflați la putere în respectivul moment, va avea grijă – măcar declarativ, o foarte mare grijă față de confortul votanților și doar o preocupare secundară față de eficiența economică a demersului.

Asta în ipoteza – nerealist de optimistă, că atât ‘privații’ cât și ‘politicienii’ sunt oameni rezonabili. Care nu fură exagerat, care nu mint cu nerușinare…

Și-atunci?

Ce facem? Bem toți apă plată? Tot timpul? Și cum ne spălăm?

Dar care ar fi variantele?

Prima alternativă ar fi inlocuirea clorinării cu ozonificarea.
Să vorbesc românește?!?
Tehnologia folosită acum în București implică amestecarea unei anumite cantități de clor în apă. Care clor este dozat în funcție de încărcarea microbiologică a apei și care, în final, sterilizeaza respectiva apă.
Dezavantaje? Mirosul, clorul este toxic în sine iar combinațiile sale chimice cu alte substanțe dizolvate în apă sau întâlnite pe conducte pot fi și mai toxice.
Avantaje? Prețul și, mai ales, remanența! Adică acea cantitate minusculă de clor care rămâne în apă până în ‘ultima clipă’. Până când paharul cu apă ajunge la buzele noastre. Și care omoară agenții patogeni ajunși în apă, după ce aceasta a părăsit stația de epurare. Atunci când se tot peticesc conductele…
Ozonificarea – adică sterilizarea apei brute cu ajutorul ozonului, o forma foarte activă de oxigen, este cel puțin la fel de eficientă ca clorinarea, puțin mai scumpă, nu lasă nici un fel de miros, nu produce nici un fel de compuși toxici. Și nu usucă pielea după ce faci duș. Dar acționează doar în interiorul stației de tratare. Orice mizerie ‘cade’ în apă după ce aceasta a pornit pe conductă către robinetele noastre… acolo ajunge… O gasim ‘intactă’ în paharele noastre.

Asta înseamnă că dacă am vrea să trecem la ozonificare ar trebui să începem prin a aduce rețeaua de apă la niște parametri rezonabili de fiabilitate…
Cu ce bani?
Orice investitor privat ‘cere’ un profit. Care profit crește foarte mult costurile.
Din bani publici? Proveniți din majorarea taxelor? Orice majorarea ar duce la creșterea costurilor politice. Ca să nu mai vorbim de neîncrederea publicului în capacitatea administrației publice de a gestiona ‘banul cetățeanului’…

Ne-nvârtim într-un cerc vicios?
Nu vrem să plătim nici costurile bănești și nici pe cele politice?
Pentru ca nu mai avem încredere?
În nimic și în nimeni?

Și-atunci ce facem?
Ne săpăm fiecare câte un puț? Degeaba… apa din primii 20 de metri nu mai e potabilă iar mai jos e atât de scump ca nu mai merită. Și, oricum, ai nevoie de autorizație.
Ne lăsăm să murim de sete?

Și totuși… cercul ăsta vicios continuă să se învârtă doar pentru că ne furăm singuri căciulile… Unii fură/mint crezând că nu-i vede nimeni iar ceilalți se fac că nu văd… de lene. Asta într-o parte. În partea cealaltă … e invers. Fură unii dintre cei care se făceau că nu văd și închid ochii unii dintre cei care se știu deja cu musca pe căciulă…

O mai ținem mult?
Nu ni s-a facut sete încă?
Sau măcar un pic de scărbă?
De noi înșine?


Advertisement