Unii zic ceva, altii spun altceva… cert este ca producatorul sustine ca in interiorul medalionului este o anumita cantitate de „sodium chloride”. Pe românește, clorit de sodiu. NaClO2. Care ar emite oxigen pur, pe o raza de 1,3 metri. Suficient încât să-l protejeze pe purtător de viruși.
Se pare ca medalioanele nu funcționeză chiar atât de bine.
Există variante.
Cea de mai sus, e de la Zepter. Vreo 800 de lei. Varianta cu clorit de sodiu era mai ieftina. 140-145 lei fără TVA.
Pentru săraki, se poate și aproape moca. Cumpărați clorit de sodiu în cantități mai mari – se folosește pentru dezinfectarea apei, și vă atârnați săculeți cu pulbere de gât. Sau puneți în niște castronașe pe birou. În jurul scaunului… Fiecare după cum îl duce mintea!
Hai să vedem ‘reacția presei’.
Amuzant…. foarte amuzant!
Păi dacă o agenție serioasă (?!?) de presă poate ieși cu un astfel de titlu… cum să ne mai mirăm că un primar poate cumpăra, din bani publici, coliere cu pandative din clorit de sodiu? Ca protecție împotriva Covid-19?!?
De câți morți mai avem nevoie?
Ce trebuie să se mai întâmple ca să ne vină și nouă mintea la cap?
Chiar era nevoie să devenim ‘grupul de control’?!? Dovada vie – câți om mai rămâne, că e mai bine să fii vaccinat decât sceptic ‘fără frontiere’?
Câți dintre alegători trebuie să mai moară pănă să le vină aleșilor mintea la cap? Câți dintre cititori trebuie să mai moară până să le vină ‘scriitorilor’ mintea la cap? Câți dintre telespectatori trebuie să mai moară până să le vină directorilor de programe TV mintea la cap? Câți dintre cumpărători trebuie să mai moară până să le vină ‘vânzătorilor’ mintea la cap?
Câți dintre noi trebuie să mai murim până să le vină supraviețuitorilor mintea la cap?
Mult mai frică decât mi-a fost la începutul pandemiei.
Atunci a fost vorba despre un simplu virus. Omenirea a mai făcut față unor chestii de genul ăsta. Niște carantină, la un moment dat un vaccin, mai devreme sau mai târziu urma să revenim la un nou normal.
Toate astea au venit. Fiecare la timpul lor. Mai întâi carantina și masca au temperat intensitatea pandemiei, apoi a venit speranța dată de vaccin. Distanțarea socială produsă de concediile de peste vară a făcut minuni. Ajutată și de vaccin.
După care au venit lecțiile grele!
Am aflat că unii dintre noi nu vor să se vaccineze pentru că, pur și simplu, nu le pasă de cei din jurul lor. Că nu vor să-și pună „botniță”. Din exact același motiv. Că sunt semeni de-ai noștri care după un an și ceva de zile încă nu acceptă realitatea. Sunt încă convinși că boala produsă de acest virus este doar o „gripă”. Alții încearcă să ne convingă, în continuare, să refuzăm vaccinul. Că provoacă infertilitate, că ne distruge sistemul imunitar, că bilgheitz, că doar cei cu imunitatea compromisă au nevoie cu adevarat de vaccin, că vaccinul asta a aparut prea repede… Iar culmea culmilor este numărul prea mare de medici care răspândesc, și ei, genul ăsta de informații.
Se vehiculează tot felul de explicații pentru numărul mic de vaccinați din Romania. Că oamenii nu mai au încredere în autorități. Că neîncrederea în politicieni s-a transformat într-o neîncredere generalizată. Că sunt prea mulți analfabeți funcționali. Care chiar dacă știu să citească, nu înțeleg nimic.
OK, ambele explicații se bazează pe niște realități. Triste dar cât se poate de reale. Doar că aceste explicații nu sunt suficiente. Neîncrederea și analfabetismul funcțional explică doar comportamentul masei.
Ar mai fi nevoie de explicații cu privire la comportamentul elitei. La modul inept, politicianist, în care a fost tratată criza de către ‘clasa politică’. La modul de-a dreptul lipsit de responsabilitate în care s-a comportat o prea mare proporție din clerul ortodox. La faptul că o prea mare parte a presei a vânat senzaționalul în loc să ofere informație de calitate.
Nu mi-e atât frică de virus cât mi-e frică de ceea ce suntem dispuși să ne facem unul altuia. Mai bine spus, mie frică pentru cât de puțin suntem dispuși să facem unul pentru celălalt.
Și imi mai este frică de faptul că prea mulți dintre politicieni sunt mai degrabă dispuși să ne dezbine – pentru a se putea ei cocoța mai ușor în scaunele vizate, în loc să ne dea un exemplu despre ce înseamnă colaborarea în caz de pericol. De faptul că prea mulți dintre noi sunt dispuși să-i înjure pe cei care nu sunt de acord cu ei – indiferent de tabăra din care fac parte, în loc să încerce să înțeleagă ce se întâmplă.
Mi-e frică de faptul că, la un secol și jumătate de la Unire, am uitat cât de greu este să răzbești singur. Și de cât de ușor le-a venit pescuitorilor în ape tulburi să ne dezbine!
Foarte multă lume nedumerită. Aproape nimeni nu mai înțelege ce se întâmplă!
‘De ce se ceartă ăștia ca chiorii în loc să discute între ei și să găsească soluții?!?’
Unii mai optimiști chiar se așteaptă ca în urma dialogului politic să fie adoptate „cele mai bune soluții”…
Realitatea nu mai seamănă demult cu ce scrie-n cărți! În cărțile alea scrise prin secolul XVIII. Rousseau, Locke, alea-alea…
Dacă vrei să știi ce se întâmplă astăzi, acum, trebuie să asculți buletinele de știri! Dacă vei fi suficient de atent, vei observa că ‘politic’ a devenit sinonim cu ‘trasul spuzei pe turta proprie’.
‘A fost luată o hotărâre politică’ înseamnă în zilele noastre ‘au făcut așa cum au crezut că e mai bine pentru partidul lor’.
Pentru partidul lor… au crezut ei că așa e mai bine pentru partidul lor… Sau pentru ei înșiși!
Mă rog, fiecare cât îl duce mintea… Păi da, numai că ei cu ‘credința’ lor și noi cu ponoasele!
Până pierd ei alegerile… se lungește coada la sicrie!
Până în ’89, am tot murit noi. La canal, dacă călcai pe bec. Multe dintre femeile noastre au murit apoi încercând să-și facă întrerupere de sarcină. Uterul lor devenise una dintre căile prin care partidul încerca să construiască societatea socialistă multilateral dezvoltată. La final, muream de foame. Apoi a ‘explodat mămăliga’.
A fost nevoie de o adevărată explozie pentru că foarte mulți dintre cei aflați ‘la mijloc’ nu se hotărau odată. Nu se hotărau să lase partidul din brațe. Își găseau tot felul de justificări. Că nu era dracul chiar atât de negru. Că înainte fusese și mai rău…
Apoi au murit ‘ei’. În noaptea de Crăciun, că tot erau atei. Bine, n-au murit singuri… i-am omorât noi! Ca mai toți revoluționarii care se respectă…
Și, pentru că tot era revoluție, moartea lor a fost cât se poate de sumară. ‘Formele’ au fost doar mimate. Logica procesuală a fost respectată doar în forma ei. Conținutul…
Un demers la fel de logic precum cel de mai sus. Cel puțin din punct de vedere formal…
Diferența majoră dintre cele două situații fiind că atunci au murit ‘ei’.
Iar acum murim noi.
De ce? De ce murim tot noi? La fel ca înainte de ’89?
Păi din același motiv. Cei de la vârf ‘se dau în bărci’ iar cei prinși la mijloc nu se hotărăsc pe ce drum s-apuce.
„„Sunt aproape 30% din salariații din sistemul de sănătate și asistență socială nevaccinați. Asta înseamnă că peste 50.000 de salariați din aceste domenii încă nu s-au vaccinat, pe care nu-i poți obliga. Nu știm dacă au trecut prin boală sau nu, nici statul nu știe. Sunt oameni care spun că dacă vor fi obligați să se vaccineze își vor suspenda contractul de muncă la cerere. (…) Ei nu vor să se vaccineze și punct. Au motivele lor, motive care sunt amplificate de ceea ce vedem că se întâmplă pe plan politic.
Gândiți-vă că au făcut acum denunțul la DNA pentru achiziția a celor 120 de milioane de doze de vaccin. Ce poate înțelege un om simplu sau un cadru medical că se întâmplă? De ce ați încheiat contract de 120 de milioane de doze de vaccin pentru populația puțină a României. E clar că cineva a făcut o afacere din acest lucru, iar acum trebuie să consume acele doze și cum să o facă decât prin obligativitatea unor categorii de a se vaccina. Acest lucru e ca un bumerang împotriva clasei politice. Pentru că subiectul nevaccinării cadrelor medicale, adus în spațiul public, s-ar putea să se întoarcă împotriva lor. Populația se va întreba: Dacă un medic nu se vaccinează, noi de ce am face-o?“, susține Viorel Husanu de la președintele Federației Sanitas București.”
Politica este doar o activitate. Ca toate celelalte. Doar unii dintre politicieni…
Doar unii! După cum doar unele dintre femei ajung să fie curve – de voie sau de nevoie, tot așa și cu politicienii. Doar unele dintre femei ajung să-și vândă trupurile și doar unii dintre politicieni ajung să-și tranzacționeze sufletele.
Și să nu uităm un lucru. Curvele nu pot exista prin ele însele. Nici unul dintre felurile de curve mai sus menționate. Fiecare dintre curve are nevoie de ‘contraparte’. Adică de clienți!
Și încă ceva. Curvăsăria – atât practicarea meseriei cât și ‘mersul la curve’, are nevoie de un mediu propice. Atâta vreme cât cei neimplicați direct vor accepta fenomenul ca fiind inevitabil, vor ajunge să ‘beneficieze’ – cât se poate de direct, de consecințele acestuia. De la infecții transmise și pe cale sexuală până la subdezvoltare socială și economică.
Toate astea însoțite, bineînțeles, de halaimosul specific activității.
Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.
Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.
Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.
Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.
Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.
Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani. Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică! Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.
Și încă ceva. Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’. Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață. ‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți. Toți îl uram. Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’. Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.
Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică. Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun. Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!
Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii. În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.
Din cauza pandemiei? Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…
Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă. Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.
Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’! Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?
Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți… Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’? Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap! Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…
PS.
Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe. ‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.
PS II
Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar. Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.
America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție! Da, dar uite ce frumos miroase….
N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu. Prea se-mpuțiseră lucrurile…
În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd. Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu. Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…
Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog. Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…
Inclusiv în Piața Universității!
Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului. N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba. Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun… Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…
Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului. Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…
Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității. Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.
Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.
Așa credeam eu… Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați? Să te expui oprobiului extern? Să riști alienarea unei părți din populație? Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?
Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…
Nici măcar nu știam ce zi era. La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…
Abia în momentul acela am înțeles…
Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis! Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață? Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!
Oprobiul extern a fost căutat! Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….
Alienarea cărei părți din populație? Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!? Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”? Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.
Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”… Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor! Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului. Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!
Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie. În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic. În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC. În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…
Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei…. Și nici nu se amestecau! Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi… Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo… Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…
Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt? De unde bani, de unde viziune…
Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta. Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme. Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni… Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.
Aviz amatorilor. Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!
Îmi încep aproape fiecare dimineață cu revista presei de la RFI.
Cele mai multe articole se referă la nerealizările guvernului. Care o fi ăla. Iar atunci când cei aflați la putere sunt rugați să explice situațiile actuale, cam toți scot în evidență nerealizările celor care au fost la putere înaintea lor.
Nimeni, nici ziariști și nici politicieni/activiști, nu vorbește despre greșeli, condiții obiective… sau orice altceva în afară de incapacitatea – sau, eventual, reaua voință, a celor aflați, în momentul respectiv, la butoanele puterii.
Ieri, 8 Iunie, toți indignații de serviciu vociferau despre inconștiența celor care au permis/lasat cascada Bigăr să se ‘prăbușească’. Necunoscând ce s-a întâmplat exact, nu pot comenta ‘faptele’. ‘Prăbușirea’…. Doar că însistența cu care activiștii în ale comunicării cereau socoteală autorităților pentru ceva care ține mai degrabă de Mama Natură decât de administrația statului m-a făcut să înțeleg cât de grea este, încă, moștenirea comunistă.
Este absolut clar că există o neîncredere funciară între funcționarii statului și restul populației. Am vrut să scriu „între autoritatea statului și restul populației” dar m-am oprit la timp. Pentru că tocmai asta e problema. Neîncrederea dintre populație și funcționari face să dispară exact „autoritatea statului”. Oamenii îndeplinesc, în dorul lelii, ceea ce li se spune pentru că nu au alternativă. Oamenii încearcă, tot timpul, să fenteze sistemul, tocmai pentru că nu au încredere în cei care populează sistemul. Adică, și de fapt, oamenii nu au încredere în sistem. Nici măcar cei din interiorul sistemului…
În țările cu tradiție democratică, sistemul a evoluat – sub presiunea maselor, către o funcționare organică. Toți trag la aceiași căruță – chiar dacă unii mai într-o parte și alții mai în cealaltă. Iar atunci când se întorc cu căruța de la moară fiecare dintre cei care au participat la efort se bucură de partea care i se cuvine de drept.
În țările cu tradiție autoritaristă, ‘vizitii’ își iau partea leului, argații se bat între ei pentru ce cade de la masa barosanilor iar populația așteptă, liniștită – de foame, să li se dea. Pentru că sistemul este, inevitabil, ineficient, din când în când populația ajunge să moară de foame. Adică le ajunge cuțitul la os. Și se răscoală.
În urma răscoalelor, se mai schimbă și cei din fruntea bucatelor. Noii veniți își încep domnia prin descăpățânarea câtorva dintre predecesori. Pe vremea fanarioților, cu sabia. Revoluționarii francezi au folosit ghilotina. În ’89, de Crăciun, a fost utilizat plutonul de execuție. Acum… completul de judecată…
Faptul că de treizeci de ani ne răsculăm abia în fața urnelor de vot este doar o chestiune de nuanță. Fenomenul a rămas același. Încă nu am învățat să tragem cu toții la căruță. Am rămas, încă, la trasul spuzei pe turta proprie.
N-am priceput, încă, de ce rămânem, aproape toți, cu pâinea necoaptă.
Și mai e ceva care mă roade. Trăim în era ‘comunicării’. Jumătate dintre cei chemați să-și dea cu părerea, despre orice, sunt prezentați ca fiind ‘specialiști în comunicare’. Și vorbesc, firesc, despre cum ar fi trebuit să comunice guvernul. Sau opoziția… Despre ce ar fi trebuit să fi făcut, guvernul și opoziția – adică să se înțeleagă asupra lucrurilor fundamentale, cum ar fi imunizarea anti-Covid sau construcția de autostrazi, nu vorbește nimeni! Adică am rămas tot în era ‘luptei de clasă’. Când dușmanul este identificat cu precizie, arătat cu degetul și combătut cu elan revoluționar! Sau, măcar, cu râvnă perpetuu reformatoare… Ei bine, în această eră a comunicării, specialiștii în domeniu turuie într-una despre
E chiar atât de greu de remarcat că o cascadă este, prin definiție, o „cădere”?!?
Întorcându-ne la greaua moșternire comunistă, voi reaminti motivele pentru care se prăbușesc toate regimurile autoritare. Cei care le conduc se luptă între ei pentru putere, uitând de rolul pe care îl au de îndeplinit. Uită de problemele reale. Să le identifice și să le rezolve. Sunt atât de preocupați să se mențină la putere încât ajung să uite de condiția fundamentală a rămânerii lor acolo. Funcționarea sistemului în fruntea cărora se află.
Uită că scaunul pe care s-au cocoțat este ‘ținut în cârcă’ de restul societății. Care societate se așteaptă, în schimbul acestei susțineri, la o singură chestie. Ca ‘sistemul’ să funcționeze în mod rezonabil.
Care funcționare ‘rezonabilă’ depinde de cooperarea dintre diversele segmente ale societății.
Care cooperare depinde de două lucruri. De deciziile adoptate de cei aflați, temporar, la butoane. De modul în care aceste decizii sunt comunicate și comentate în societate.
Deciziile pot fi bune sau proaste. Dacă sunt bune, vor contribui la funcționarea sistemului. La ‘supraviețuirea’ acestuia. Dacă sunt proaste…
Și iar ne-am întors la comunicare… Chiar și deciziile bune trebuie comunicate bine. Deciziile trebuie puse în aplicare. Cu cât sunt mai bine înțelese, cu atât mai bine vor fi puse în practică. Cu atât mai repede vor apare beneficiile aplicării lor. Și deciziile proaste trebuie comunicate bine. Cu cât mai bine sunt comunicate, cu atât mai repede va fi perceput caracterul lor dăunător. Cu cât mai adănc este ascuns rahatul sub preș, cu atât mai greu vor fi de înlăturat consecințele sale. Cu alte cuvinte, este esențial ca și comunicatorii să-și priceapă menirea. Să-și practice meseria cu responsabilitate și cu pricepere.
Responsabilitate și pricepere…
Aveți grijă băăă! Tocmai s-a prăbușit căderea!!!!
Pentru conformitate, trebuie să-i mentionez și pe cei care știu, cât de cât, să scrie. Chiar dacă nu reușesc să reziste, până la capăt, tentației. Pentru că așa or fi fost învățati la școală? Pentru că așa li se cere?!? Pentru că așa s-au obișnuit…
Relația mea cu spațiul creștin este prea complicată pentru a fi descrisă într-o postare pe blog. Într-o postare scurtă…
Din când în când, simt nevoia să aprind câte o lumânare pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. De multe ori, atunci când intru într-un lăcaș de cult, simt câte un fior.
În adolescență, pe vremea lui Ceașcă – atunci când mersul la biserică era văzut ca o formă de ‘dizidență’, de Paște mergeam la Mănăstirea Cașin. Ne adunam o gașcă de ‘neconvenționali’ și ne duceam, pe jos – din Giulești, pănă acolo. Nu intram. La ora la care ajungeam noi, nici n-am fi avut loc. Dar nu pentru slujbă mergeam noi până acolo. Pur și simplu simțeam nevoia să fim împreună cu alți oameni. Cu alți oameni care nu erau ‘înregimentați’. Întregimentați în acel prezent….
Anul acesta am simțit nevoia să repet experiența. Între timp, m-am mutat din Giulești. N-am reușit să conving pe nimeni din familie să mergem, undeva în apropiere, la slujba de la miezul nopții.
Așa că a rămas pe Duminică… Până am pus friptura la cuptor… a trecut de amiază.
Am luat-o la picior. Am cumparat un buchet de flori si am mers la o biserică. Ortodoxă. Am ajuns pe la 3. După amiază. La poartă era un lacăt. Dincolo de poartă, un câine. Nu atât fioros, cât foarte vocal.
Am mers mai departe. Până la Km Zero. Alt lacăt, fără căine. De data asta. Am luat tramvaiul. Am ajuns la Sfânta Cruce. Pe Mihai Bravu, lângă spitalul Victor Babeș.
Poarta era închisă. Era afișat un program. La 17:30 urma să se întâmple ceva. Să mai stăm o oră…? Soția mea a strecurat buchetul de flori prin gard și am dat să plecăm. A apărut o doamnă. De pe stradă.
-Să duc buchetul în biserică? – Putem intra?!? – Bineînțeles!
A deschis, firesc, poarta. Și a intrat! Am urmat-o.
Soția a luat florile și le-a dus în apropierea altarului. Lângă alte buchete. Înăutru mai erau două persoane. Încă două au mai intrat între timp. Am aprins trei lumânări, am mulțumit doamnei care ne-a deschis (mințile?), precum și doamnei de la lumânări, și ne-am văzut de drumul nostru.
Are rost să menționez că Sfănta Cruce este o biserică catolică? Și că îi înțeleg perfect pe ortodocșii care preferă să sărbătorească Paștele acasă?
Până la urmă, avem de a face doar cu două moduri distincte de a percepe comunitatea….
Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.
Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză. Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase. Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice. Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.
1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice. Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza. Am preferat să continuăm, în ritm de melc.
N-a fost foarte rău. Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci. Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.
Nu-i așa că-i interesant? Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’. Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!” Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor. Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.
Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm. Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile. Cum stăm la capitolul „agency”.
O mai lălăim mult? Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’. În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.
Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.
nicichiarasa 