Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.

Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză.
Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase.
Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice.
Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.

1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice.
Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza.
Am preferat să continuăm, în ritm de melc.

N-a fost foarte rău.
Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci.
Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.

Ionuț Sociu, Românii și instituțiile. Trei decenii de neîncredere.

Nu-i așa că-i interesant?
Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’.
Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”
Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor.
Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.


Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm.
Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile.
Cum stăm la capitolul „agency”.

Nu este cert unde se trage linia corigenței la analfabetism funcțional sau dacă este nevoie să se tragă vreo linie. Însă este cert că analfabeții funcțional sunt victimele ineficienței sistemelor naționale de educație. Ei sunt cei care nu înțeleseseră adunările, atunci când s-a trecut la înmulțiri. La maturitate, ei devin un cost social mai mare pentru comunitate decât un cetățean instruit. Totuși, ei sunt capabili să funcționeze în comunități mici, cu puține reguli sociale. Pot învăța o meserie, cum ar fi condusul mașinii, pot întemeia familii și pot lua credit de la banca. Nu sunt oameni răi ci doar unii cărora trebuie să le explici de multe ori ca să priceapă.

Cristian Lică, Cum recunoști un analfabet funcțional, Republica.ro, 2019-12-24

Consecințe?

„1. „Campania de vaccinare în mediul rural este un dezastru”, îmi spune un oficial guvernamental, care cunoaște bine cifrele vaccinării. „Oamenii sunt speriați de ce văd la televizor, stau toată ziua pe un singur post TV de unde li se spune că fac cheaguri de sânge de la vaccin sau chiar pot muri”, completează. „Sunt comune de 2000 de locuitori unde doar 15 oameni doresc să se vaccineze”, îmi dă un exemplu.
2. În două săptămâni maximum, vom avea mai multe doze de vaccin decât doritori. Vom fi la circa 3 milioane de oameni imunizați. Mai e nevoie de alte 6-7 milioane de români care trebuie convinși, ca să ajungem la rata de imunizare de 60 la sută. Atunci va începe greul.
3. Criza politică nu poate ascunde adevărata criză din România, cea de încredere. Propaganda antivaccinistă nu ar fi avut succes dacă statul n-ar fi dinamitat toate punțile de încredere între autorități și cetățeni. S-au deschis fronturi și conflicte inutile, s-au aruncat bani în presă în campanii de informare fără niciun impact, s-au călcat unii pe alții pe coadă și pe atribuții, s-au comis erori de comunicare stupide.”

Florin Negruțiu, Facebook, 2021-04-20

O mai lălăim mult?
Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’.
În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.

Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.

Advertisement