‘Oamenii ăștia care răspândesc informație înșelătoare pe internet, indiferent că o fac din prostie sau din interes, vor înțelege la un moment dat cât rău au făcut. Cum or să se simtă atunci?’
Până una alta, nici una dintre cunoștințele mele care s-au vaccinat nu a dat colțul. Și nici n-au văzut interiorul vreunui spital… infectați fiind cu Covid.
Printre cei care nu s-au vaccinat… situația e oarecum diferită… Cu toate ca nevaccinații sunt, printre cunoștințele mele, de vreo 4 ori mai puțini decât ceilalți, 8 dintre ei lipsesc la apel. Adică nu mai sunt printre noi, după ce au fost diagnosticați cu Covid.
De când cu pandemia asta de Covid, există două teorii care încearcă să explice reticența împotriva vaccinurilor. Și, în special, împotriva celui anti-covid.
Lipsa de încredere în autorități – civile, științifice, etc., și lipsa de educație a populației. A populațiilor, de fapt… Bineînțeles că aceste două teorii pot fi ‘împletite’. Lipsa de educație – adică neînțelegerea conceptului de vaccin, va exacerba neîncrederea într-o autoritate publică care bălmăjește situația. Aceiași lipsă de educație la nivelul celor aflați într-o poziție de autoritate publică îi va face pe aceștia să bălmăjească situația. Lipsa de încredere a autorităților publice locale în șefii lor – autoritățile publice centrale, va… Lipsa de considerație a autorităților centrale față de autoritățile publice locale – și fată de cetățeanul de rând, va… Avem de a face cu o intersecție de cercuri vicioase. Intersecție care produce vârtejul în care suntem!
Ei bine, eu cred că totul ni se trage de la capră! De la relația pe care o avem, fiecare dintre noi, cu ‘capra vecinului’! Da, ‘educația’ are de a face cu tot fenomenul ăsta. Tot așa și cu ‘nivelul de încredere’. Numai că aceste două ‘variabile’ sunt doar elemente de ghidaj. Ele ‘decât’ influențează fenomenul. ‘Motorul’ ‘vârtejului’ în care abia ne mai tragem suflarea este ‘invidia’!
Invidia profundă! Invidia aia care provine din neputință. Din sentimentul acela paralizant că oricât te-ai chinui, tot n-ai să ieși vreodată la liman!
Invidia aia care se ostoiește abia după ce moare și capra vecinului. Invidia aia care poate fi înțeleasă, de vecin, abia după ce și acesta va fi rămas fără capră…
Invidia aia care poate fi depășită, de amândoi, doar împreună!
Prin educație, dacă se poate. Sau după ce dau, amândoi, cu capul de prag. Pragul de sus, de jos…
Și înțeleg, amândoi, că indiferent de curtea în care moare capra, întreg satul va avea de suferit.
Mirosul de hoit nu ține cont de garduri!
„Conform aceluiași studiu GfK, românii din segmentul 18-29 de ani acordă importanţă banilor și poziţiei sociale, sunt descurcăreţi, dar în sensul negativ, care denotă superficialitate. De asemenea, aproapele ajunge să ne intereseze atunci când este mai bun pentru că acest lucru ne frustrează.
Nepotismul, pilele și relaţiile sunt caracteristice românilor astăzi, ajungând în unele situaţii să conteze mai mult decât studiile. Respondenţii din segmentul 30-49 de ani îi văd pe români ca ţinând la tradiţie și familiști. Ei îi consideră solidari, dar în bula lor, deschiși și responsabili.(?!?, mirarea îmi aparține)”
Nota Bene. Studiul despre care este vorba a fost făcut în 2018. Înainte de toată ‘chestia asta’.
Situația vaccinarii personalului didactic, pe fiecare școală și localitate, la 19/11/2021, cf. Ministerului Învățământului. De remarcat, cel puțin în câteva localități rurale din Vaslui, faptul că toate școlile care raportează la nivelul câte unei comune au aceiași rată de vaccinare. Chiar daca sunt în sate diferite. Școli gimnaziale, primare, grădinițe…
Valul 1, valul 2… suntem acum la mijlocul valului 4.
De vre-un an avem și vaccin. Care vaccin funcționează. Nu e ‘perfect’ – precum cele de pojar și de poliomielită, dar ajută foarte mult. Noi nu. Nu si nu!
La început, când nu erau destule, s-au ‘dat’ și ‘pe sub mână’. Înghesuială mare la programare, s-au dus câte unii la sute de kilometri de casă doar pentru a primi ‘vaccinul salvator.’ Iar cei care au putut, au găsit metode să sară peste rând.
Exasperate, autoritățile publice ne-au amenințat cu impunerea certificatului de vaccinare. Imediat, centrele de vaccinare au fost, din nou, luate cu asalt. Dar nu pentru multă vreme. Adoptarea certificatului nu este foarte ‘populară’ printre cei care trebuie să faca pasul decisiv. Aleșii poporului stau cu ochii pe popor. Și cum poporul nu se prea înghesuie la vaccin – ba chiar manifestează zgomotos împotriva serului, nici cei care urmează să ceară votul poporului nu se înghesuie să încurajeze vaccinarea.
‘Poporul’ e împărțit în trei. Entuziaștii ‘pro’. S-au vaccinat imediat cum au putut. Când le-a venit rândul. Entuziaștii ‘contra’. Care au apucat să-l ia pe ‘nu’ în brațe – indiferent de motiv, nu discut asta acum, și care nu vor să renunțe la el. Unii din convingere iar alții, pur și simplu, pentru că nu vor să-și recunoască – față de ei înșiși, greșeala inițială. Nehotărâții. Nu chiar convinși de argumentele ‘contra’, ar vrea totuși ‘să mai aștepte.’ ‘Să se mai așeze lucrurile!’ Când au fost împinși – când adoptarea certificatului Covid părea iminentă, de exemplu, unii dintre ei dintre ei s-au dus. Când presiunea a scăzut, nehotărârea a revenit.
Când îi întrebi ‘de ce’, fiecare dintre ei are câte un răspuns. Care mai de care mai propriu. Dacă analizezi răspunsurile, înțelegi că la baza lor este încrederea. Sau lipsa de…
‘Entuziaștii’ pro au încredere. Pleacă de la premiza că cei care produc vaccinul vor sa-l vândă, nu să ne omoare. Că ce care l-au verificat n-or fi proști să-și dea singuri foc la valiză. Și că cei care l-au cumpărat – în cazul nostru, ‘autoritățile române’, sunt de bună credință. Măcar cu privire la subiectul ăsta.
Și entuziaștii contra au încredere. În cei care le-au sucit mințile.
Nehotărâții, adică majoritatea, pur și simplu nu mai știu ce să creadă. Nu se pricep la ‘știință’, ca să ia o hotărâre pe cont propriu. Depind, în situația asta, de sfatul ‘autorităților’. De ce spune popa, învățătorul, primarul, de ce se spune la ‘televizor’…
Astă vară am vizitat câteva mânăstiri bucovinene. În fiecare dintre ele s-a găsit câte un părinte să-mi spună că port degeaba mască. Că doar cei care nu cred, în Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Și alte chestii de genul ăsta. Aproape 5000 de școli vor rămâne închise pentru că mai puțin de 60% din personal a fost vaccinat. Pe diversele canale TV auzi tot felul de oameni, inclusiv medici, exprimând tot felul de îndoieli – unele aberante, cu privire la vaccin. Parlamentul ezită să adopte legea certificatului de vaccinare.
Suntem într-un cerc vicios. Adică alergăm după coadă!
Oamenii nu se vaccinează pentru că așteaptă un semnal clar din partea ‘autorităților’ iar acestea nu-l dau pentru că le e frică de ‘ce-o să spună oamenii’. Adică de cum or să voteze…
Între timp, jmecherii se aranjează singuri. Fiecare după convingerile lui. Unii sar rândul la vaccinare, alții își cumpără certificat ‘verde’…
Până în ’89, am tot murit noi. La canal, dacă călcai pe bec. Multe dintre femeile noastre au murit apoi încercând să-și facă întrerupere de sarcină. Uterul lor devenise una dintre căile prin care partidul încerca să construiască societatea socialistă multilateral dezvoltată. La final, muream de foame. Apoi a ‘explodat mămăliga’.
A fost nevoie de o adevărată explozie pentru că foarte mulți dintre cei aflați ‘la mijloc’ nu se hotărau odată. Nu se hotărau să lase partidul din brațe. Își găseau tot felul de justificări. Că nu era dracul chiar atât de negru. Că înainte fusese și mai rău…
Apoi au murit ‘ei’. În noaptea de Crăciun, că tot erau atei. Bine, n-au murit singuri… i-am omorât noi! Ca mai toți revoluționarii care se respectă…
Și, pentru că tot era revoluție, moartea lor a fost cât se poate de sumară. ‘Formele’ au fost doar mimate. Logica procesuală a fost respectată doar în forma ei. Conținutul…
Un demers la fel de logic precum cel de mai sus. Cel puțin din punct de vedere formal…
Diferența majoră dintre cele două situații fiind că atunci au murit ‘ei’.
Iar acum murim noi.
De ce? De ce murim tot noi? La fel ca înainte de ’89?
Păi din același motiv. Cei de la vârf ‘se dau în bărci’ iar cei prinși la mijloc nu se hotărăsc pe ce drum s-apuce.
„„Sunt aproape 30% din salariații din sistemul de sănătate și asistență socială nevaccinați. Asta înseamnă că peste 50.000 de salariați din aceste domenii încă nu s-au vaccinat, pe care nu-i poți obliga. Nu știm dacă au trecut prin boală sau nu, nici statul nu știe. Sunt oameni care spun că dacă vor fi obligați să se vaccineze își vor suspenda contractul de muncă la cerere. (…) Ei nu vor să se vaccineze și punct. Au motivele lor, motive care sunt amplificate de ceea ce vedem că se întâmplă pe plan politic.
Gândiți-vă că au făcut acum denunțul la DNA pentru achiziția a celor 120 de milioane de doze de vaccin. Ce poate înțelege un om simplu sau un cadru medical că se întâmplă? De ce ați încheiat contract de 120 de milioane de doze de vaccin pentru populația puțină a României. E clar că cineva a făcut o afacere din acest lucru, iar acum trebuie să consume acele doze și cum să o facă decât prin obligativitatea unor categorii de a se vaccina. Acest lucru e ca un bumerang împotriva clasei politice. Pentru că subiectul nevaccinării cadrelor medicale, adus în spațiul public, s-ar putea să se întoarcă împotriva lor. Populația se va întreba: Dacă un medic nu se vaccinează, noi de ce am face-o?“, susține Viorel Husanu de la președintele Federației Sanitas București.”
Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.
Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.
Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.
Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.
Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.
Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani. Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică! Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.
Și încă ceva. Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’. Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață. ‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți. Toți îl uram. Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’. Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.
Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică. Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun. Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!
Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii. În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.
Din cauza pandemiei? Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…
Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă. Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.
Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’! Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?
Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți… Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’? Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap! Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…
PS.
Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe. ‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.
PS II
Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar. Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.
Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…
Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune: – Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână! – O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.
Mă urc pe bicicletă și dăi pedale. Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’. Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.
‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.
Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic. Până la urmă, care e motivul de bucurie?
Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta? Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască? Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții? Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?
‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.
Pe bune? Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?
OK, am înțeles. Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile. Inclusiv tâmpeniile mele…
Da’ totuși… parcă televizorul e altceva! Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…
Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’. Duceți-vă la ‘întâlnire’. E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!
Titlul este cea mai succintă descriere a unei ‘spirale istorice’.
Care spirală se poate îndrepta în orice direcție. Și cu orice viteză. Putem avea cercuri vicioase și cercuri virtuoase. Putem avea dezvoltări fulminante, prăbușiri catastrofale, baterea pasului pe loc sau, în cazurile cele mai fericite, dezvoltări organice. Toate astea în funcție de ce s-a priceput fiecare comunitate să facă în condițiile pe care i le-a pus norocul la dispoziție.
1990 a fost un an de inflexiune. Anul în care am fi putut face orice. Bine, nu chiar orice. ‘Orice’ doar în sensul celor de mai sus. Am fi putut să schimbăm direcția în mod fundamental. Și viteza. Am preferat să continuăm, în ritm de melc.
N-a fost foarte rău. Dacă ne uităm în urmă, cu ochii deschiși, vom constata că ne este – în medie, mult mai bine decât ne era atunci. Întrebarea care se pune este dacă mai putem continua în felul acesta. Și unde vom ajunge.
Nu-i așa că-i interesant? Avem încredere în armată. Care doar a existat – în ultimii 70 de ani, fără să demonstreze – de fapt, nimic. În afară de niște rezultate cu adevărat excepționale obținute undeva unde n-am fi avut, de fapt, ce căuta. Doar că acele rezultate sunt mai degrabă consecințele unor eforturi și abilități individuale decât rodul unei ‘funcționări sistemice’. Avem încredere în biserică. În ciuda unor manifestări de-a dreptul aberante ale câtorva dintre capetele presupus luminate care gestionează destinele ‘spirituale’ ale credincioșilor ortodocși. Chestie care, de fapt, nu mă miră. Fiind doar încă o dovadă a întelepciunii populare… „Fă ce spune popa, nu ce face popa!” Avem încredere în sistemul de educație. Unde, iarăși, rezultatele sunt mai degrabă datorate eforturilor individuale. Ale profesorilor dedicați, ale elevilor cu adevărat interesați să învețe, ale părinților care au grijă de educația copiilor lor. Și nu avem încredere în parlament/guvern. Instituții a căror funcționare rezultă direct din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Din alegerile pe care le facem în cabina de vot. Din modul în care cei care lucrează ‘la stat’ – adică noi, împreună cu rudele și prietenii noștrii, aleg să-și ‘facă datoria’. Din reacțiile pe care noi alegem să le avem în fața realităților cu care ne confruntăm zi de zi. Care alegeri – toate cele de mai sus, sunt influențate direct de educația pe care am primit-o acasă, la școală, în armată – care am trecut pe-acolo, în biserică și – dar nu în ultimul rând, de interacțiunile zilnice cu ceilalți membrii ai societății din care facem parte.
Astea sunt circumstanțele actuale. Adică situația în care ne aflăm. Hai să vedem acum cine sunt cei care iau deciziile. Cum stăm la capitolul „agency”.
O mai lălăim mult? Sau pricepem odată că deciziile din 1990 aveau de a face doar cu viteza de evoluție? Pentru că pe vremea aia nu aveam altă variantă decât ‘în sus’. În timp ce acum totul ‘este pe masă’. Suntem într-o situație ‘de supraviețuire’. De supraviețuire colectivă. Iar noi am rămas la faza în care tot încercăm să ‘optimizăm’. Să mai agonisim ceva foloase pentru noi înșine.
Problema fiind că dacă mai tragem mult de spuză, râmân toate turtele crude.
Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.
O fi bine? O fi rău? O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație? Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.
Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară. Mă voi rezuma la a sădi întrebări. Și la a trage concluzii personale.
Privesc diagrama și mă îngrozesc. Pentru că mai am deschisă o pagină de net.
Să presupunem că am căzut în cap. Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin. Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.
Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg… Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească! Să nu ne fi rărit destul?!?
Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.
Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…
Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație? Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!
Sau cei implicați deja în sistem? Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!
Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.
Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații. Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate. Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească. Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.
Înțelegem chestiile astea? Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea? O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.
Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”? Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!
nicichiarasa 