Spune cineva pe net că filmul se termină cu discleimărul:
“UK a mai câștigat un an de pregătire și, în cele din urmă, a învins”
Nu l-am vazut. Nici n-am de gând…
Dacă se vede cineva cu scenaristul, vă rog să-i transmiteți din partea mea că anul ăla de pregătire a fost valabil și pentru Hitler.
Diferența dintre cele doua spații socio-culturale fiind că nazismul era deja ‘copt’ în timp ce englezii nu erau, încă, pregătiți din punct de vedere psihologic pentru un ‘nou’ război. În anul ăla de pregătire, Hitler a construit tancuri și avioane în timp ce englezii s-au obișnuit cu gândul că vor trebui să mai învingă odată Germania. Hitler a început războiul tocmai în 1939 pentru că abia atunci a avut la dispoziție suficiente arme. Dacă le-ar fi avut in 1938, intra atunci în război.
Cam același lucru se întâmplă și acum. După WWI, americanii s-au retras dincolo de Atlantic, englezii dincolo de Marea Mânecii iar francezii au impus despăgubiri imense de război Germaniei învinse. Economia germană s-a scufundat în mocirlă iar mizeria rezultată a constituit ‘îngrășămantul natural’ în care au înflorit aberațiile lui Hitler. După WWII, americanii au fost mai isteți. Și-au dat seama că dacă se mai retrag odată, Europa va relua ciclul. Poate cu alți actori, doar că războiul s-ar fi întors cu aceiași regularitate. Așa că planul Marshall și NATO. Europenii, care învățaseră și ei lecția, au constituit UE. Aranjament care a ‘conținut’ comunismul în spatele Cortinei de Fier, unde s-a prabusit sub propria greutate – precum toti colosii cu picioare de lut. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, am reintrat în ‘necunoscut’. “Neconoscut” pentru că l-am uitat deja, dacă l-om fi înțeles cu adevărat vreodată… Euroatlanticii au clamat victoria – vezi ‘sfârșitul istoriei’ prevăzut de Fukuyama, analist la State Department pe vremea când i-a venit ideea, în Martie 1989 – iar postsovieticii au refăcut traseul urmat de naziștii nemți. Au dat vina pe trădătorii interni – adică pe ‘Gorbaciov’- refuzând să recunoască – cu toate că abia ce se confruntaseră cu ele, ‘limitările’ intrinseci modelului autoritar.
Din păcate, euroatlanticii au uitat de învațămintele trase la sfârșitul WWI. Au lăsat spațiul ex-sovietic să se descurce singur. Și pentru că shit happens… it did!
Revenind la Hitler, francezii ar fi trebuit să reocupe Germania în 1936. Când Hitler a intrat in Renania, încâlcând brutal tratatul de la Versailles. Doar că ‘elitele politice’ franceze și britanice ale momentului nu erau ‘pregătite’. Drept pentru care a venit momentul 1938. Nici atunci nu ar fi fost târziu. Armata germană încă nu era suficient dotată pentru a face față unui asalt hotărât, declanșat de toate țările din jurul Germaniei. Dar, din nou, elitele politice nu erau suficient de ‘pregătite’.
Suntem, iarăși, în aceiași situație. Ne punem, din nou, aceiași întrebare. Merită să-l înfruntam pe dictator? Mai ales că acum dictatorul ne poate distruge. Și pe el s-ar putea să nu-l intereseze ce rămâne in urma lui!
Întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri sunt următoarele:
Cât de departe sunt dispuși să meargă cei din jurul dictatorului? Cei care fac posibilă dictatura ‘internă’.
Iar după ce vom fi aflat răspunsul la prima întrebare va trebui să ne uităm în sufletele noastre și să ne întrebăm
CUM DRACU’ DE-AM AJUNS, DIN NOU, ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE!?!
Cineva m-a tras de mânecă. Cică anul ăsta se fac 40 de ani de când am început cursurile Politehnicii.
Și mi-am adus aminte.
Când ne-am întors în băncile școlii – dupa ce satisfacusem (?!?) stagiul militar – am aflat că “în sfârșit, anul acesta numărul inginerilor l-a depășit pe cel al intelectualilor”. Și cică nu era banc!
De vreo 30 de ani încoace, tragem cu toții – intelectuali, ingineri și ‘mireni’, consecințele acelei realizări ‘epocale’.
La mulți ani. Sănătoși. Și la mai multă minte! Mai multă decât aveam pe vremea aia…
„toată știința este redusă la 0 (zero) din momentul în care Dumnezeu este scos din ecuație. Asta o zic ca viitor medic.” „… Dr. Ben CARSON, care a făcut operația gemenilor siamezi în 1987, operație care până atunci nu supraviețuise nimeni. Secretul operației este că, Dr Carson Ben, este creștin Adventist si un Medic cu Mâini înzestrate”
„Ce fel de viitor medic credincios? Ăsta-i oximoron. Poți să fii credincios pentru tine, dar nu băga credința/religia în știință! Pune în funcțiune gărgăunii și gândește critic! Nu uita, religia a fost mereu contra științei!”
Prima chestie care îmi sare în ochi este limba folosită de ‘viitorul medic’. „operație care până atunci nu supraviețuise nimeni”… Așa o fi gândind el, pe scurtătură… o fi traducerea automată de vină… de, nici trollii ăștia nu au resurse nelimitate la dispoziție…
Să depășim ‘formalitățile’ și să intrăm în cestiune.
Treaba e complicată rău. Am să încep prin a reaminti că eu, unul, sunt agnostic. Că n-am habar dacă există vre-un dumnezeu ‘fizic’. Care să-și fi băgat coada pe undeva. Care să fi cauzat – sau măcar contribuit cu ceva la, apariția lumii. La ‘devenirea’ ei în ceea ce este acum. Tot ce știu este că eu, unul, nu am nevoie de un astfel de ‘agent extern’ care să ‘justifice’ ceva. Ceva din ceea ce există.
Constat totuși niște realități care nu pot fi contestate. Chiar dacă sunt de natură ‘metafizică’. Adică produse de credință. De credința oamenilor în Dumnezeu. În Dumnezeul fiecăruia dintre ei. De la actele de eroism ale Maicii Tereza până la ororile săvârșite de Inchiziție.
În sensul ăsta, spusele ‘viitorului medic’ încep să capete greutate. Știința devine ‘neutră’ – adică ‘fără valoare’, atunci când este operaționalizată de ‘oameni fără Dumnezeu’. De oameni cărora nu le pasă de nimic altceva în afară de propria persoană. Medici care aleg profesia doar pentru câștigurile mari. Avocați care se folosesc de știința dreptului doar pentru a ocoli legea. Preoți care îmbracă sutana doar pentru că buzunarele acesteia sunt niște adevărați magneți pentru ochii dracului. ‘Cadavre didactice’ care aleg cariera exclusiv de dragul vacanțelor lungi. Oameni politici care se folosesc de științele politice pentru a ajunge la putere, pe care putere o folosesc apoi doar în scop propriu…
Pe de altă parte, atunci când alegi să sprijini un personaj precum Trump – declarând că faci acest lucru în numele credinței, devii o demonstrație cât se poate de clară a faptului că nu e suficient să crezi în ceva!
Mai departe. „Religia a fost întotdeauna împotriva științei”?!?
Unii ‘capi religioși’ au fost, într-adevăr, ostili – până la extrem, unora dintre aceia care activau în domeniul științei. Știm cu toții că Giordano Bruno a fost ars pe rug din ordinul nu mai știu cărui papă. Pentru că spusele lui Giordano Bruno puneau în pericol poziția respectivei căpetenii religioase…
Doar că ororile săvârșite de anumiți ‘oameni ai bisericii’ nu trebuie să ne facă să-i uităm pe cei care – tot oameni ai bisericii fiind, au contribuit enorm la apariția si progresul științei. Charles Darwin s-a pregătit, la universitate, pentru a intra în rândul clerului anglican iar Georges Lemetre – părintele Big-Bangului, a fost preot catolic. Doar primii doi care mi-au venit în minte….
‘Religia a fost împotriva științei’ este, de fapt, un ‘fals’. Teologia susține că ‘voința Domnului’ poate fi aflată prin studierea consecințelor sale. Prin studierea ‘realității care ne înconjoară’. Adică exact ceea ce face știința… Iar realitatea este că majoritatea ‘oamenilor de știință’ din trecut – și o parte dintre cei contemporani nouă, au fost – și continuă să fie, credincioși. Toți aceștia au studiat realitatea – și continuă să o facă, încercând, pur și simplu, să intuiască voința lui Dumnezeu. A Dumnezeului în care crede fiecare dintre ei.
Până la urmă, atât religia cât și știința sunt moduri de raportare la realitate. Moduri de gândire. Având atât o dimensiune individuală cât și una socială.
Iar efectele care apar în zona realului – modul în care noi schimbăm lumea, sunt consecințele felului în care noi, indivizi și societăți, acționăm în fiecare dintre spațiile de gândire pe care tot noi le-am definit. Consecințe ale felului în care noi, indivizi si societăți, alegem să punem în practică credințele și informațiile pe care le avem la dispoziție.
Imediat după întâlnire, detractorii lui Marcel Ciolacu i-au reproșat: ‘Cum îți permiți să-i dai sfaturi? După câte a făcut ea și după câte n-ai făcut tu!’
Să le luăm pe rând, lăsând la urmă lucrurile făcute de Maia Sandu.
Mai întâi faptele și apoi spusele.
Marcel Ciolacu l-a lăsat din brațe pe Liviu Dragnea. Punct. Firesc, ne-firesc… vă aduc aminte cortegiile de PSD-isti care l-au condus la tribunal pe Adrian Năstase. Și pe alții, dar nu mai stau să-i enumer.
La întâlnirea cu Maia Sandu, Ciolacu a spus două lucruri. A făcut o promisiune și a formulat o constatare.
Că România a fost și VA RĂMÂNE cel mai apropiat prieten al Moldovei de peste Prut. Și că e nevoie de ‘hotărâre și voință politică pentru…’
Și ce rămâne de văzut?!?
Dacă România va rămâne cel mai bun prieten al Moldovei! Și dacă noul guvern al României va avea ‘hotărârea și voința politică necesare pentru a implementa rapid reformele de pe agenda europeană, atât de necesare pentru bunăstarea cetățenilor din România’.
Maia Sandu a început deja implementarea măsurilor ‘de pe agenda europeană’ în Republica Moldova. După cum bine a lăudat-o, implicit, Marcel Ciolacu. Pentru ‘hotărârea și voința politică solidă’ demonstrate deja de Președinta Republicii Moldova, Excelența Sa Maia Sandu.
Pesimistul: ‘Țara asta nu se mai face bine!’ Optimistul: ‘Poate și-au dat seama, în sfarșit, că nu se mai poate așa. Că lucrurile trebuie urnite odată din loc. Trebuie să le dăm o șansă!’ Realistul: ‘De unde să știu eu ce-i în capul lor? Cred că nici ei nu știu… Singurul lucru cert este că trebuie să stăm cu ochii pe ei. Și să reacționăm atunci când vedem că se întâmplă ceva. De bine, de rău… Până la urmă, e vorba despre viața noastră! Despre singura noastră viață… Dacă-i lăsăm să facă ce vor ei – în loc să facă ce trebuie, ne merităm soarta!’
Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’. Și Cîțu, dar mai puțin.
Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat. Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…
Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…
Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!? Ales prin vot democratic?
Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?
N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?
Și asta se aplică la toți aleșii! De la președinte țării la președintele de bloc!
A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei? Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?
Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”
Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual. Din păcate, pleacă de la o premisă greșită. Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’. Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății. Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.
‘Și atunci? Ce vrei să spui? Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție? Că orice-am face, tot prost iese?!?’
Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…
În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca. Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi. Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect. Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’. Noi! Mai ales pentru mine…
Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus. Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.
Ce face orice om normal atunci când dă de greu?
Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul. Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…
Simplu, nu?
De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru? Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!? Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….
‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame! Ce e de făcut?’
În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca. Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!
Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.
Adică știu ce am de gând să fac eu! Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru. Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită! Să-și spună părerea.
Cât mai apăsat – ca să fie auzită. Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori. Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri. Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!
‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?
Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este
NE PASĂ!
Ne pasă de soarta noastră!
Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar. Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte. Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!
‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’
Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic! Semnalul, nu semnalele. Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi. Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne. Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!
Uite care e treaba. Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru. Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.
În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv. Să-și scoată oamenii la vot! Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…
Și cum vor face chestia asta? Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?
Ne place unde suntem? Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum? Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită? Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot? Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…
Ne place unde suntem? Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani? Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?
Pe bune?!?
Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva? Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…
Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?
Valul 1, valul 2… suntem acum la mijlocul valului 4.
De vre-un an avem și vaccin. Care vaccin funcționează. Nu e ‘perfect’ – precum cele de pojar și de poliomielită, dar ajută foarte mult. Noi nu. Nu si nu!
La început, când nu erau destule, s-au ‘dat’ și ‘pe sub mână’. Înghesuială mare la programare, s-au dus câte unii la sute de kilometri de casă doar pentru a primi ‘vaccinul salvator.’ Iar cei care au putut, au găsit metode să sară peste rând.
Exasperate, autoritățile publice ne-au amenințat cu impunerea certificatului de vaccinare. Imediat, centrele de vaccinare au fost, din nou, luate cu asalt. Dar nu pentru multă vreme. Adoptarea certificatului nu este foarte ‘populară’ printre cei care trebuie să faca pasul decisiv. Aleșii poporului stau cu ochii pe popor. Și cum poporul nu se prea înghesuie la vaccin – ba chiar manifestează zgomotos împotriva serului, nici cei care urmează să ceară votul poporului nu se înghesuie să încurajeze vaccinarea.
‘Poporul’ e împărțit în trei. Entuziaștii ‘pro’. S-au vaccinat imediat cum au putut. Când le-a venit rândul. Entuziaștii ‘contra’. Care au apucat să-l ia pe ‘nu’ în brațe – indiferent de motiv, nu discut asta acum, și care nu vor să renunțe la el. Unii din convingere iar alții, pur și simplu, pentru că nu vor să-și recunoască – față de ei înșiși, greșeala inițială. Nehotărâții. Nu chiar convinși de argumentele ‘contra’, ar vrea totuși ‘să mai aștepte.’ ‘Să se mai așeze lucrurile!’ Când au fost împinși – când adoptarea certificatului Covid părea iminentă, de exemplu, unii dintre ei dintre ei s-au dus. Când presiunea a scăzut, nehotărârea a revenit.
Când îi întrebi ‘de ce’, fiecare dintre ei are câte un răspuns. Care mai de care mai propriu. Dacă analizezi răspunsurile, înțelegi că la baza lor este încrederea. Sau lipsa de…
‘Entuziaștii’ pro au încredere. Pleacă de la premiza că cei care produc vaccinul vor sa-l vândă, nu să ne omoare. Că ce care l-au verificat n-or fi proști să-și dea singuri foc la valiză. Și că cei care l-au cumpărat – în cazul nostru, ‘autoritățile române’, sunt de bună credință. Măcar cu privire la subiectul ăsta.
Și entuziaștii contra au încredere. În cei care le-au sucit mințile.
Nehotărâții, adică majoritatea, pur și simplu nu mai știu ce să creadă. Nu se pricep la ‘știință’, ca să ia o hotărâre pe cont propriu. Depind, în situația asta, de sfatul ‘autorităților’. De ce spune popa, învățătorul, primarul, de ce se spune la ‘televizor’…
Astă vară am vizitat câteva mânăstiri bucovinene. În fiecare dintre ele s-a găsit câte un părinte să-mi spună că port degeaba mască. Că doar cei care nu cred, în Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Și alte chestii de genul ăsta. Aproape 5000 de școli vor rămâne închise pentru că mai puțin de 60% din personal a fost vaccinat. Pe diversele canale TV auzi tot felul de oameni, inclusiv medici, exprimând tot felul de îndoieli – unele aberante, cu privire la vaccin. Parlamentul ezită să adopte legea certificatului de vaccinare.
Suntem într-un cerc vicios. Adică alergăm după coadă!
Oamenii nu se vaccinează pentru că așteaptă un semnal clar din partea ‘autorităților’ iar acestea nu-l dau pentru că le e frică de ‘ce-o să spună oamenii’. Adică de cum or să voteze…
Între timp, jmecherii se aranjează singuri. Fiecare după convingerile lui. Unii sar rândul la vaccinare, alții își cumpără certificat ‘verde’…
La începutul anilor ’80, puțin înainte de declanșarea ‘foametei’, umbla un banc. Un banc premonitoriu…
„Bulă intră în scara de bloc, cocoșat sub un sac plin cu hârtie igienică. Se întâlnește cu un vecin. – Bună seara, Bulă. Ce faci cu tot cur-papier-ul ăsta? – Ce să fac vecine… Am auzit că vin vremuri căcăcioase…”
Mai țineți minte ce căutam cu disperare prin magazine în primele zile după ce pandemia fusese declarată în mod oficial?
De când cu criza guvernamentală, Iohannis a ajuns un fel de ciuca bătăilor.
De unde, până nu demult, doar PSD-ul avea ceva cu el, acum este înjurat din toate direcțiile.
Mărturisesc că până acum cinci minute nu reușeam să înțeleg de ce.
Până la urmă, Iohannis de acum este perfect congruent cu cel de acum un an. Cu cel de acum 2 ani…. Și, din aproape în aproape, cu cel pe care l-am votat. Constant, fără inițiativă. Adică mărginit și predictibil.
Și atunci? De unde toate aceaste ‘luări de poziție’? Ce-a făcut omul ăsta de a reușit să supere pe toată lumea?
N-a găsit o soluție? Adică a lăsat ‘clasa politică’ să se descurce singură? I-a lăsat pe ‘ei’ să scoată castanele din focul în care tot ‘ei’ le-au aruncat?
Cu alte cuvinte, politicienii de acum îi reproșează lui Iohannis că se comportă altfel decât toți predecesorii săi. Iliescu a fost un pumn de fier într-o mănușă de ‘mamă dragă’. Constantinescu un entuziast care a încercat să păzească stâna de lupi cu ajutorul unei haite de potăi. Băsescu, un jder camuflat într-o blană de lup ca să dea bine în peisaj.
Ei bine, Iohannis a fost primul care a lăsat turma să-și poarte singură de grijă. Primul care nu i-a mai obligat pe ciobani să lase lapte și pentru miei. Primul care nu a luat tain de la lupi. Și, dincolo de orice, primul care a refuzat, sau nu s-a priceput, să facă ordine între cei care trăiesc de pe urma turmei.
Supărarea turmei… e firească. Supărarea mieilor, cât se poate de normală! Supărarea ciobanilor… e anormală! În sensul că ar fi trebuit să știe și ei atîta lucru. Dacă vrei să ai o turmă sănătoasă… Dar care e treaba cu ‘prădătorii’? De ce s-au supărat lupii?
Simplu! Pentru că turma are ocazia să-și dea seama cu cine are de-a face. Pe cine duce în spate!
Că ciobanii sunt nepricepuți iar lupii prea lacomi! Și. mai ales, pentru că atât ciobanii cât și lupii au nevoie de o perdea de fum.
În spatele căreia să-și ascundă nepriceperea! Incapacitatea de a-și gestiona lăcomia.
