Mult mai frică decât mi-a fost la începutul pandemiei.

Atunci a fost vorba despre un simplu virus. Omenirea a mai făcut față unor chestii de genul ăsta.
Niște carantină, la un moment dat un vaccin, mai devreme sau mai târziu urma să revenim la un nou normal.

Toate astea au venit. Fiecare la timpul lor.
Mai întâi carantina și masca au temperat intensitatea pandemiei, apoi a venit speranța dată de vaccin.
Distanțarea socială produsă de concediile de peste vară a făcut minuni. Ajutată și de vaccin.

După care au venit lecțiile grele!

Am aflat că unii dintre noi nu vor să se vaccineze pentru că, pur și simplu, nu le pasă de cei din jurul lor.
Că nu vor să-și pună „botniță”. Din exact același motiv.
Că sunt semeni de-ai noștri care după un an și ceva de zile încă nu acceptă realitatea. Sunt încă convinși că boala produsă de acest virus este doar o „gripă”.
Alții încearcă să ne convingă, în continuare, să refuzăm vaccinul. Că provoacă infertilitate, că ne distruge sistemul imunitar, că bilgheitz, că doar cei cu imunitatea compromisă au nevoie cu adevarat de vaccin, că vaccinul asta a aparut prea repede… Iar culmea culmilor este numărul prea mare de medici care răspândesc, și ei, genul ăsta de informații.

Se vehiculează tot felul de explicații pentru numărul mic de vaccinați din Romania.
Că oamenii nu mai au încredere în autorități. Că neîncrederea în politicieni s-a transformat într-o neîncredere generalizată.
Că sunt prea mulți analfabeți funcționali. Care chiar dacă știu să citească, nu înțeleg nimic.

OK, ambele explicații se bazează pe niște realități. Triste dar cât se poate de reale.
Doar că aceste explicații nu sunt suficiente.
Neîncrederea și analfabetismul funcțional explică doar comportamentul masei.

Ar mai fi nevoie de explicații cu privire la comportamentul elitei.
La modul inept, politicianist, în care a fost tratată criza de către ‘clasa politică’.
La modul de-a dreptul lipsit de responsabilitate în care s-a comportat o prea mare proporție din clerul ortodox.
La faptul că o prea mare parte a presei a vânat senzaționalul în loc să ofere informație de calitate.

Nu mi-e atât frică de virus cât mi-e frică de ceea ce suntem dispuși să ne facem unul altuia.
Mai bine spus, mie frică pentru cât de puțin suntem dispuși să facem unul pentru celălalt.

Și imi mai este frică de faptul că prea mulți dintre politicieni sunt mai degrabă dispuși să ne dezbine – pentru a se putea ei cocoța mai ușor în scaunele vizate, în loc să ne dea un exemplu despre ce înseamnă colaborarea în caz de pericol.
De faptul că prea mulți dintre noi sunt dispuși să-i înjure pe cei care nu sunt de acord cu ei – indiferent de tabăra din care fac parte, în loc să încerce să înțeleagă ce se întâmplă.

Mi-e frică de faptul că, la un secol și jumătate de la Unire, am uitat cât de greu este să răzbești singur.
Și de cât de ușor le-a venit pescuitorilor în ape tulburi să ne dezbine!