Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo. Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…
În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol. Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….
Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este! Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.
Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav! Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă! ‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…
Ioan Aurel Pop știe ce spune. Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!
Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor! Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…
Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?
Într-un fel sau altul, am reușit să facem saltul de la ‘ridendo castigat mores’ la miștocăreala derizorie. Uitând că orice spunere vorbește în primul rând despre ‘comunicator’ și abia după aceea despre ‘obiectul comunicării’.
Satisfăcuți că au mai dat o palmă moravurilor învechite, tinerii frumoși și liberi se duc acum în Obor. Să o ardă ecologic. Uitând că fructele și legumele alea ‘verzi’, cele pe care le cumpără ei de la ‘precupeți’, au fost produse tocmai de nea Ion. De bețivul din poza de mai sus… De rudele și de prietenii lui!
Ne mirăm că ‘stânga’ are un ‘electorat captiv’, indiferent de câte ‘prostii’ face. Ne mirăm de câtă tracțiune are propaganda anti USR. Indiferent de cât de rezonabil sună programul lor. Indiferent de câte lucruri au reușit să facă de când au ‘spart gheața’. Ne mirăm de cât de multe voturi a obținut celălalt partid ‘anti-sistem’. ‘Cum de poate cineva să voteze cu extremiștii aia’?
Îl mai țineți minte pe Dorel? Pe vestitul Dorel? Pe amărâtul ăla de care ‘s-a făcut’ atâta mișto pe internet? De care am râs cu toții?
Câte articole/postări/luări de poziție de genul ăsta s-au perindat pe sub ochii noștri?
Și dă-i și combate… că muncitorul român, că statul, că obiceiurile… că săracul privat nu poate să plătească lefuri mai mari că-i ia statul o grămadă de taxe ca să plătească pensii și ajutoare…
Și ce vină are Dorel în toată chestia asta?
Te pomenești că Dorel o fi de vină că s-au terminat lopețile? Sau că ‘cineva’ a trimis pe un șantier prea mulți oameni și prea puține utilaje, materiale sau mai știu eu ce? Te pomenești că Dorel, ăla cu târnăcopul, o fi de vină pentru toate chestiile care merg prost?
Și atunci? Ce-i atât de greu de priceput, pentru marii comunicatori care ies pe bandă rulantă din toate universitățile – de la noi ca de pe tot locul, că ar fi mai bine să ni-l aliem pe Dorel în loc să-l împingem în brațele extremiștilor? De stânga, de dreapta… nu contează!
Cert este că genul ăsta de miștocăreală ieftină e combustibilul campaniilor ‘de comunicare’ abil orchestrate de cei care vor, simultan, să mulgă ‘banii europeni’ și să ne păstreze la ‘periferia Europei’. Într-un fel de limbo… într-un echilibru fragil… tocmai bun ‘pescuitul în ape tulburi’.
Cu cine să se identifice ‘nea Ion’ când vine vorba să voteze cu cineva? Cu aia care îi promit niște pensie/ajutor social și îi dau o găleată colorată sau cu cei care fac mișto de el? Cu ăia care își fac cruci până în pământ sau cu cei care fac bancuri despre ‘creștinii fără ș’?
Și ca să termin într-o notă mai veselă… vă invit să meditați pe marginea termenului ‘self-driven’.
Da, știu, nu toată lumea e familiară cu termenii automobilistici. A horse driven cart este o caruță trasă de cal/cai. A self driven car este un ‘automobil’ care se ‘auto-drivuiește’. Care se ‘auto-șoferește’. Car, adică autoMOBIL, este o chestie care se autopropulsează deja!
Ford face mașini care se autopropulsează – adică au motor, de când a făcut prima fabrică. Cele care mai au de așteptat, dar nu prea mult, sunt mașinile care se conduc singure. Self driven… Care nu mai au nevoie de șofer…
‘Câți bani trebuie să cheltuiești pentru a transforma un jurnalist decent și obiectiv într-un politruc infect?’
Ei bine, nu ai cum să transformi un jurnalist decent și obiectiv într-un politruc infect. Indiferent de câți bani cheltuiești și de câtă presiune pui pe respectiva persoană.
Nu poți transforma UN jurnalist „decent și obiectiv” într-un „politruc infect” pentru că foarte puțini jurnaliști sunt ‘decenți și obiectivi’ de unii singuri.
În primul rând, este foarte greu să fii obiectiv. E, de fapt, nenatural să fii obiectiv. Orice om normal are biasurile lui, punctele lui de vedere și așa mai departe. Tot ce poți să faci este să fii conștient că toți oamenii – adică și tu, cititorule, împreună cu mine, suntem biased. Adică ‘inclinați într-o parte’. Și e cel puțin la fel de important să te înveți să respecți punctele de vedere susținute de ceilalți.
În al doilea rând, ‘decența’ este o chestie care ține foarte mult de echipa din care faci parte. Dacă cei din jurul tău te trag de manecă de fiecare dată când calci alături… devii și tu decent. Iar odată devenit decent, contribui și tu la răspîndirea decenței în lume. Dacă prea mulți din jurul tău au renunțat la decență, să continui de unul singur te pune în postura de a fi luat de fraier. Vrea cineva chestia asta?
Problema devine mai simplă când îți dai seama că ne învârtim într-un cerc vicios. Într-o spirală a auto-distrugerii. Că ne tăiem, la modul colectiv, craca de sub picioare.
Abia după ce începi să-ți pui problema în felul ăsta devii obiectiv. Și decent. Fără să mai fie nevoie să te mai tragă cineva de mânecă.
Doar că s-ar putea să-ți dai seama că ești singur.
Cică unul era cam fustangiu. Avea și niște obiceiuri sexuale destul de ‘condimentante’. Colac peste pupază, avea și un papagal… Vorbitor!
Obiceiul tipului era să invite câte o ‘doritoare’ la el acasă și, înainte de a ‘trece la treabă’ să ‘negocieze’ cu ea ce urma să se întâmple. N-are rost să intrăm în amanunte.
Doar că tipul avea o problemă. Pe la jumătatea negocierilor și apoi pe toată durata ‘întâmplărilor’ papagalul se cam băga în seamă. ‘Insera’ tot felul de comentarii. Hazlii, nimic de zis, doar că diminuau concentrarea preopinenților. Nu e ușor să joci în Kama Sutra atunci când te umflă râsul!
Așa că tipul s-a hotărât. Că trebuie să pună piciorul în prag. Sau cortina pe colivie… Nimic! Papagalul continua să comenteze.
A fost nevoie de o discuție tete-a-tete. Sau tete-a-bec…
„Dacă te prind că mai scoți o vorbă, o singură vorbă, îți smulg toate penele!”
Treaba a funcționat o vreme. Papagalul se potolise. Mai ales că după un timp tipul ridicase cortina de pe colivie și papagalul se putea bucura din nou de spectacol…
Până când una dintre preopinente s-a dovedit a fi pe măsura tipului. Și a venit cu câteva idei proprii! Așa că cei doi au început negocieri serioase. Poziții, secvențe, alea alea…
La un moment dat, papagalul nu mai rezistă. Și face următorul anunț:
Îmi bag picioarele-n ele de pene, astea sunt faze de comentat!
19 Iulie 202130 August 202130 August 2021, mai pe-nserat
Cum era aia cu ‘doi iepuri dintr-un foc’? Uite ca în politică se poate…
America este o țară aflată într-o stare avansată de putrefacție! Da, dar uite ce frumos miroase….
N-am fost foarte surprins de căderea regimului Ceaușescu. Prea se-mpuțiseră lucrurile…
În zilele alea am umblat foarte mult pe stradă. Vroiam, pur și simplu, să văd. Așa că am văzut… Unde era o gramadă de oameni care striga ceva, hop și eu. Să văd ce strigă. Să-i văd cum strigă…
Eram deja inginer. Și habar n-aveam că urma să devin sociolog. Dar aveam o chestie în mine care mă împingea să fiu acolo. În „mijlocul maselor”…
Inclusiv în Piața Universității!
Tot nevoia de a fi acolo m-a făcut să fiu observator la alegerile din Duminica Orbului. N-am intrat in PCR. Nu atât din spirit civic ci pentru că ar fi trebuit să-mi fi ras barba. Aiurea, nu? De trei ori, în trei ocazii diferite, mi s-a propus să intru în partid. Și de fiecare dată mi s-a spus că: „Asta este o treabă foarte serioasă. Ți se vor deschide oportunități mari dar va trebui să renunți la barbă!” Le-am răspuns, fiecăruia, că „am să mă gândesc”. Toți trei m-au lăsat în pace… Or fi zis că-s nebun… Ca să pot fi observator, am fost nevoit să mă „întregimentez”. Așa că… am devenit membru PNL. N-au avut carnet să-mi dea, atunci. După aia… nu m-am mai dus eu pe acolo…
Fiind de față, n-am fost surprins nici de rezultatul votului. Când îi vedeam cum își fac cruce înainte de a băga buletinul în urnă – după ce își confirmaseră, unul altuia, în secția de vot, că l-au „găsit pe Iliescu”…
Am fost oarecum surprins de insistența cu care au continuat cei din Piața Universității. Era evident că elanul din Decembrie se istovise. Iliescu „și ai lui” reușiseră – cu banane, cu portocale, cu…, să pună batista înapoi pe țambal.
Am fost foarte surprins de 13-15. Un act cât se poate de gratuit.
Așa credeam eu… Ce rost a avut să alungi cu tam-tam o gașcă de neadaptați? Să te expui oprobiului extern? Să riști alienarea unei părți din populație? Să-ți creezi obligații? Cum să devii dator, politic vorbind, unei hoarde dezlănțuite?
Surpinderea asta a durat 31 de ani. Până azi dimineață…
Nici măcar nu știam ce zi era. La radio, Radio Actualități, cineva a vorbit vreo cinci minute despre cele întâmplate acum 31 de ani. După care a urmat alt subiect…
Abia în momentul acela am înțeles…
Gașca de neadaptați fusese adunată cu schepsis! Vă dați seama cam ce propagandă ar fi făcut toți tinerii aia dacă s-ar fi dus la ei acasă în loc să strige în Piață? Una e să stai de vorbă, tete-a-tete, cu bunica ta și alta e ca aceiași bunică să afle de la televizor – un singur post, dar foarte „profesionist”, ce trăznăi faci tu la București!
Oprobiul extern a fost căutat! Scopul era să rămânem separați, nu să ne aruncăm în brațele capitaliștilor veroși… „Nu ne vindem țara!”, dacă mai țineți minte….
Alienarea cărei părți din populație? Cea care a fost extrem de bucuroasă că și-a primit „rația de libertate”?!? Cea care și-a pus coada pe spinare după „evenimente”? Primii îi ciuguleau deja din palmă lui Iliescu iar plecarea celor din urmă a fost un adevărat bonus pentru organizatorii atrocităților la care am fost martori.
Și, la final dar nu în cele din urmă, am ajuns la „obligații”… Regimul Iliescu era deja dator vândut minerilor! Sau, mai exact spus, celor care controlau hoardele venite din Valea Jiului. Mineriada din Iunie a fost, de fapt, a treia!
Am început prin a vă povesti că am umblat mult pe străzi în zilele alea. Din Decembrie până în Iunie. În primul rând trebuie să precizez că eu, personal, n-am pățit nimic. În Decembrie mi-a țiuit un glonț pe la ureche – a doua zi m-am dus și-am găsit urma pe perete, undeva vis-a-vis de CC. În 13-15 nu m-a întrebat nimeni de sănătate, cu toate că aveam barba până în piept. Or fi crezut că sunt popă…
Întorcându-mă la mineri, voi începe prin a vă spune că erau 3 tipuri. Care nu prea semănau între ei…. Și nici nu se amestecau! Unii aveau treabă. Grupuri relativ organizate, mergeau cu capul într-o singură direcție, repede… În general, aveau salopete noi, cozi de lopeti noi, lămpașe noi… Alții veniseră să vadă și ei Bucureștiul. Oameni, în general, de peste 30 de ani. Cu salopete uzate, dar destul de curate. Fără „scule”. Cel mult câte un lămpaș. Se uitau de jur împrejur, de parcă-și căutau locul. Încercau și ei să înțeleagă ce căutau acolo… Și nelipsiții oportuniști! Tineri, zdrentăroși – salopetele de pe ei erau vechi, nereparate și, destul de murdare, cu ochii mereu la pândă… După un chioșc de unde să ia țigări pe gratis, după vre-o nefericită pe care s-o înghesuie într-un gang, după vre-un moșulică de care să facă mișto…
Și cum rămâne cu „obligațiile”? A făcut regimul Iliescu cu adevărat ceva pentru mineri? Ar fi putut, de fapt? De unde bani, de unde viziune…
Dacă stăm bine să ne gândim. minerii au ieșit cel mai prost din toată chestia asta. Mai bine de jumătate dintre protestatari au emigrat. Ceilalți au firme. Restul țării o duce mult mai bine decât acum 30 de ani. Nu atât de bine precum s-ar fi putut… mai bine decât bulgarii dar mult mai prost decât ceilalți est europeni… Valea Jiului e o ruină. Iar minerii o duc mult mai prost decât restul țării.
Aviz amatorilor. Celor dispuși să se lase vrăjiți de „cântecul sirenelor”!
Azi dimineață aveam întâlnire cu Pfizer. Și cu BioNTech…
Când să mă scol din pat, nevastă-mea îmi spune: – Am citit ceva foarte interesant pe net. Cică după ce te vaccinează, țesutul din jur devine magnetic. Pentru câteva ore. Iar la a doua doză cică ține mai mult. Mai ales dacă ți-o face în aceiași mână! – O să verific când mă întorc. Iau un magnet de pe frigider și vedem atunci.
Mă urc pe bicicletă și dăi pedale. Ajung, mă procesează… și o întreb pe asistentă care-i treaba cu magnetizarea. Zâmbește și mă sfătuiește să verific când ajung acasă. Mă duc în sala de supraveghere să-mi treacă ‘sfertul academic’. Injectații au fost mult mai terni decât data trecută. Nimeni nu scotea vreo vorbă, nici unul nu dadea semne că ar fi dispus la vre-un mișto, ceva… Așa că m-am mulțumit cu buletinul de știri de la televizor.
‘Bucuria oamenilor că au scăpat de mască’. ‘Am revenit la libertate’. ‘Guvernul a renunțat la restricții’.
Tre’ să recunosc că nu am înțeles nimic. Până la urmă, care e motivul de bucurie?
Că din ce în ce mai puțini oameni se îmbolnăvesc de chestia asta? Și că, în situația de acum, putem renunța – în anumite situații, la mască? Că nu mai este nevoie de o parte dintre restricții? Că ‘spațiul’ în care ne putem manifesta fără a face rău altora a (re)devenit un pic mai mare?
‘Semantics’… Culmea e că cei care folosesc această linie de argumentare sunt tot aia care predică ‘Sticks and stones may break my bones but words will never hurt’.
Pe bune? Cum să înțeleagă ‘omul de rând’ cât de groasă e situația dacă ‘cel de la televizor’ vorbește despre ‘am scăpat de mască’ și spune că ‘am revenit la libertate’?
OK, am înțeles. Netul e spațiul libertății absolute. Găsești acolo toate tâmpeniile. Inclusiv tâmpeniile mele…
Da’ totuși… parcă televizorul e altceva! Mai ales atunci când vorbim despre posturi cu ‘acoperire națională’…
Și nu cred că abia așteptați să vă spun cum devine treaba cu ‘magnetizarea’. Duceți-vă la ‘întâlnire’. E sigura metodă prin care puteți verifica singuri!
Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text. Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.
Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă. Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.
Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.
Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.
Băsescu avea, într-un fel, dreptate.
Rezultatele scrutinului prezidential din 28 Noiembrie 2004
Doar într-un fel. În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați. Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.
90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.
N-am avut pe altcineva pe cine să votăm? Asta e altă problemă. Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …
Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele. Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație. Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare? Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență? Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului? Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi? Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”. Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România. Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin. Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta? Sau vrem să o mai aprofundăm odată? Să mai experimentăm o tură de orori?
Anul acesta, pe caz de pandemie, ar urma ca procentul să scadă la 2.5%.
O fi bine? O fi rău? O fi justificat ca atunci când avem nevoie de bani pentru autostrăzi să tăiem de la educație? Sau, dacă vrem să pricepem ce se întâmplă cu adevărat, ar trebui să ne uităm și la cifrele absolute. La bani, nu doar la procente… Iar apoi și la execuția bugetară. Cât din bugetul alocat a fost cheltuit. Pe ce. Și cu ce rezultate.
Nu mi-am propus un blog de analiză economico-financiară. Mă voi rezuma la a sădi întrebări. Și la a trage concluzii personale.
Privesc diagrama și mă îngrozesc. Pentru că mai am deschisă o pagină de net.
Să presupunem că am căzut în cap. Și că am uitat tot ce știam vreodată despre conceptul de vaccin. Dar că țin minte ce înseamnă să fii profesor. Cadru didactic. Adică acel om care are menirea să învețe pe alții cum să învețe. Cum să citească și cum să caute informația de care are nevoie.
Păi dacă oamenii care trebuie să-i învețe pe conaționalii lor încă nu s-au hotărât cu privire la cum să reacționeze ‘pe caz de pandemie’… ce să ne mai mirăm de indecizia publicului larg… Și asta la mai bine de un an de când virusul a început să ne rărească! Să nu ne fi rărit destul?!?
Revenind la imaginea cu care am început, da, România cheltuiește mult prea puțini bani pentru educație.
Doar ca nu prea stiu cine ar trebui educati primii…
Publicul – și politicienii, cu privire la importanța sistemului de educație? Astfel încât cei implicați în sistem să se poată bucura de toată considerația pe care ar trebui s-o merite!
Sau cei implicați deja în sistem? Astfel încât să se ridice, cu adevărat, la înalțimea sarcinii pe care și-au asumat-o!
Declasarea profesorimii române, Mihai Maci, Edupedu.ro, 2019.
Orice națiune care vrea să rămână vie are nevoie de solidaritate. Între individualitățile care constituie fiecare generație și între generații. Generația tânără va crește sub influența celor aflate deja la maturitate. Iar cea aflată la senectute se va bucura, sau nu, de sprijinul generațiilor pe care le-a ajutat să crească. Iar fiecare dintre generații va avea doar atâta forță cât va fi în stare să genereze. Să genereze împreună. Ca o echipă. Ca o echipă constituită din colegi care se respectă între ei.
Înțelegem chestiile astea? Facem în așa fel, împreună, încât cei care au chemare pentru catedră să aibe curajul să-și urmeze chemarea? O vom duce, de la o generație la alta, din ce în ce mai bine.
Ne lăsăm în voia lui „după mine, potopul”? Atunci vom avea surpriza să experimentăm potopul. Pe pielea noastră!
Tradiția spune că „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”. În traducere liberă – și având în vedere că sfinții au început prin a fi oameni, ‘ne-o facem cu mâna noastră‘. Soarta. La ea mă refer!
Pe de altă parte, e adevărat că ne croim soarta în condițiile ‘pe care ni le-a dat Dumnezeu’… Adică pe care le-am moștenit de la predecesorii noștri. Care condiții sunt, și au fost din-totdeauna, influențate de o serie de factori obiectivi. În primul rând de natură geografică…
Aud pe foarte multă lume dorindu-și ‘o țară ca afară’. Înțeleg ce vor să spună și sunt de acord că avem foarte multe de învățat de la cei care au ajuns, ‘afară’, la niște rezultate deosebite.
Să fii primul are multe avantaje. Printre altele, avantajul de a fi primul care greșește. Și să vii din urmă are niște avantaje. Cu condiția să ții ochii deschiși…
Suntem în situația actuală pentru că atât am putut face, ca neam, în condițiile date. Carpații, frații noștrii, ne-au adăpostit cât au putut. Dar ne-au și despărțit unii de alții. Câmpiile mănoase ne-au dat de mâncare. Dar au și facilitat accesul tuturor celor celor care au avut chef să treacă pe-aici. Că bogății de luat cu japca s-au tot găsit…
Așa că noi am rămas puțin în urmă. Unii dintre vecinii noștri, aflați mai la adăpostul istoriei, au avut timp să-și cristalizeze cultura. Să-și rafineze valorile… Într-un cuvânt, să-și croiască soarta. Noi… când ne-am dezmeticit, am început să copiem. Din stânga, din dreapta… Mai de voie, mai de nevoie… La început mai timid, mai p-ormă am mai sărit și calul…
Acum ar fi momentul să clarific puțin lucrurile. Nu caut scuze și nu dau vina pe nimeni! Ideea e că trecutul a fost. Nu mai poate fi schimbat. Dar poate fi studiat! Dacă tot am trecut prin el, măcar să învățăm ceva! Dacă tot am rămas în urma unora dintre vecinii noștri, măcar să nu refacem, și noi, greșelile comise, deja, de ei.
Dacă tot am văzut că alții au putut, hai să ne croim, și noi, soarta noastră. Pentru că acum a început să se poată și în partea asta de lume! Și pentru că oportunitățile nefolosite au obiceiul să se răzbune…
Iar celor care spun că ‘suntem prea mici’ le sugerez să-și aducă aminte de câte ori n-au putut să doarmă din cauza câte unui țânțar!
nicichiarasa 