Archives for posts with tag: Iohannis

intre România în Schengen?
De exemplu…

Context:
La JAI-ul din decembrie 2022 s-a stabilit, din nou, că România – și Bulgaria – nu întrunesc, ‘încă’, toate condițiile pentru a fi acceptate în Schengen.

Spritz-pauză:
Dacă vă place alergatul în jurul cozii, încercați să determinați care dintre cei doi factori a fost mai important:
Cancelarul Austriei a crezut că are ceva de câștigat – în plan politic ‘intern’, se apropie alegerile și stă prost în sondaje, sau
cancelarul Austriei a putut face chestia asta pentru că România încă nu e în Schengen. Ca urmare a faptului că noi – NOI – încă nu ne-am ‘spălat hainele’. În familie, în public…

Să revenim.
Din punct de vedere ‘tehnic’, ne aflăm în fața unei ‘măsurători multidimensionale’.
În situația în care mai mulți decidenți – fiecare cu setul său de interese/criterii de evaluare, încearcă să determine care ar fi cea mai bună ‘cale de urmat’.
‘Deciziile anterioare ne-au adus aici, unde suntem acum. Ce facem mai departe?’
Multidimensionalitatea măsurătorii constă în multitudinea de agenți măsurători, de criterii individuale de măsurare – declarate sau nu, de raporturile de putere dintre agenții măsurători – asumate sau nu. Peste care își pune amprenta evoluția, în timp, a fiecăruia dintre acești ‘parametri’. Fiecare dintre acești ‘parametri’, dintre aceste variabile, sunt obiectivate de oameni. Toate măsurătorile sunt ‘obiectivate’ de oameni… Care oameni, indiferent de cât de obiectivi vor să fie/se cred că sunt, sunt supuși răzgândirii!
Care răzgândire – reevaluare sună mai bine? – este un lucru cât se poate de firesc.

Nota Bene, ‘firesc’ nu exclude ‘autodistructiv’.
Exact asta fiind menirea oricărui decident cu scaun la cap. Să pună feed-backul la treabă atunci când maximizează șansele de supraviețuire a sistemului de care se ocupă.

Complicat?!?
Voi simplifica. Cu barda!

Avem un decident. Eu!

Care eu a fumat timp de 45 de ani. Și a început să tușească.
Ce face eu ăsta? Se lasă de fumat sau îi dă înainte?
Maximizează șansele de supraviețuire a organismului sau se mângâie singur pe cap?
‘Tusea nu e de la fumat. E de la poluare! Faptul că mi-am făcut de cap în ultimii 45 de ani nu a avut nici o consecință asupra situației de acum. Eu m-am comportat firesc, alții sunt de vină!’

Ce încercăm să maximizăm?
Viitorul? Împreună cu ceilalți? (Asta e altă discuție, cel puțin la fel de pasionantă)
Sau stima noastră de sine? (Fără de care nu avem nici un fel de viitor, vezi discuția de mai sus)

Am divagat până dincolo de orizont?
‘Dincolo de orizont’ e totuși pe aceiași planeta, se putea și mai rău…

Decidenții adunați la JAI-ul din decembrie 2022 au ‘determinat’ ceva. Suma vectorială a deciziilor lor a fost obiectivata – adică ‘pusă în practică’, prin ‘sentința’: ‘România și Bulgaria nu îndeplinesc toate condițiile pentru a accede în Schengen’.

Acuma, că m-am întors la subiectul cu care am început, voi încerca să folosesc ‘impresiile’ cu care m-am întors din excursia de dincolo de orizont.

Am rupt pisica acum 33 de ani. Și tot încercăm să intrăm în ‘celălalt club’.
Practic, mai avem doar doi pași de făcut. Schengen și OECD.

După care… chiar că nu vom mai avea pe cine da vina!

Și uite că iepurele a ieșit singur din pălărie…

Feed-backul primit la JAI a fost: ‘Nu îndepliniți toate condițiile!’

Ce variante avem?

Dăm vina pe alții sau încercăm să ‘îndeplinim condițiile’?

‘Păi ce condiții să mai îndeplinim?
Tu nu vezi că ăștia se schimbă de la o zi la alta?!?
Că li se năzare tot felul de chestii?!?’

‘Nu îndepliniți toate condițiile’ înseamnă cel puțin două lucruri.
Repet, avem de a face cu o măsurătoare multidimensională. ‘Condițiile’ sunt atât ‘tehnice’ cât și ‘artistice’.
Pe cele ‘tehnice’, le îndeplinim de mult. Suficient de bine încât diverse alte foruri europene să ne certifice în sensul ăsta.
De ceva vreme, stăm prost doar la capitolul ‘impresie artistică’.
Adică, pe românește, comportamentul nostru nu generează suficient de multă ‘solidaritate europeană’!

Să mai traduc?
Încă nu suntem văzuți suficient de bine.
Din punct de vedere rațional, adică la rece, cam toți decidenții din Europa si-au dat seama că Europei i-ar fi mai bine cu noi înautru.
Dar nu încă suficient de bine!
Imaginea României este, încă, suficient de ‘incertă’ încât celor cărora ‘le vin idei’ să li se pară că România poate fi folosită pe post de piñata. Pe post de ciuca bătăilor.

‘Bine bă!
Și dacă tot le știi tu pe toate, cum rezolvăm chestia asta?’

Simplu!
Ne lăsăm de fumat!

‘Te-ai țicnit?!?’

Suntem ciuca bătăilor pentru că nu suntem o echipă!
Suntem foarte atenți la paie și ignorăm, cu grație, bârnele.
‘Admirăm’, cu lupa, paiele din ochii altora și nu băgăm în seamă bârnele din ochii noștri!

Ieșirea e colea.
Tot ce trebuie să facem este să ne spălăm pe ochi.
Să înțelegem odată că reproșurile nu ajută la nimic.
Să înțelegem odată că pentru a ieși din rahat ai nevoie să vezi cărarea.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși, vom continua să ne rostogolim în rahat.
Câtă vreme vom continua să înjurăm cu ochii închiși – pe ‘trădătorii’ din mijlocul nostru și/sau pe ‘dușmanii’ din afară – vom continua să ne ducem după fentă.

Trădătorii trebuie eliminați și dușmanii trebuie puși cu botul pe labe!
Asta nu se discută.

Pentru a face lucrul ăsta este nevoie să ne uităm în ochii lor.
Iar pentru a te putea uita în ochii cuiva, trebuie să faci două lucruri.

Să-i deschizi pe-ai tăi. Ca să vezi!
Și să te speli pe ochi. Ca să nu te faci de râs…

Pentru ca meciul să înceapă cu adevărat, participanții trebuie să se privească ochi în ochi!
Doar așa vom ști cine în echipa cui e.
Doar așa vom ști cine are de gând să respecte regulile. Cine are tendința să se prefacă. Și ce vrem să facem în continuare.

Continuăm să ‘vopsim gardul’ sau învățăm ‘leopardul’ să folosească litiera?

‘Și ce legătură are Iohannis cu toată treaba asta?
El e leopardul? Pe el trebuie să-l învățăm bunele maniere?’

Am scris toata tevatura asta degeaba… N-am fost suficient de clar!
‘Leopardul’ suntem noi!

Noi suntem cei care trebuie să punem lucrurile în ordine.
Ce e mai important? Credibilitatea lui Iohannis sau intrarea in Schengen?

Nu se poate una fără cealaltă?
Foarte corect!
Dar vom fi luați cu adevărat în serios abia după vom înceta să-l scoatem ‘în față’ pe ‘Iohannis’!
Pentru toate greșelile făcute de noi.
De fiecare dintre noi.

De noi toți!

Advertisement

“I do not believe that the solution to our problem is simply to elect the right people. The important thing is to establish a political climate of opinion which will make it politically profitable for the wrong people to do the right thing. Unless it is politically profitable for the wrong people to do the right thing, the right people will not do the right thing either, or if they try, they will shortly be out of office.”
Milton Friedman

Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’.
Și Cîțu, dar mai puțin.

Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat.
Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…

Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…

Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!?
Ales prin vot democratic?

Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?

N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?

Și asta se aplică la toți aleșii!
De la președinte țării la președintele de bloc!

A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei?
Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?

Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”

Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual.
Din păcate, pleacă de la o premisă greșită.
Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’.
Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății.
Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.

‘Și atunci? Ce vrei să spui?
Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție?
Că orice-am face, tot prost iese?!?’

Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…

În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca.
Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi.
Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect.
Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’.
Noi! Mai ales pentru mine…

Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus.
Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.

Ce face orice om normal atunci când dă de greu?

Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul.
Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…

Simplu, nu?

De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru?
Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!?
Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….

‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame!
Ce e de făcut?’

În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca.
Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!

Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.

Adică știu ce am de gând să fac eu!
Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru.
Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită!
Să-și spună părerea.

Cât mai apăsat – ca să fie auzită.
Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori.
Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri.
Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!

‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?

Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este

NE PASĂ!

Ne pasă de soarta noastră!

Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar.
Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte.
Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!

‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’

Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic!
Semnalul, nu semnalele.
Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi.
Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne.
Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!

Uite care e treaba.
Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru.
Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.

În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv.
Să-și scoată oamenii la vot!
Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…

Și cum vor face chestia asta?
Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?

Ne place unde suntem?
Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum?
Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită?
Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot?
Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…

Ne place unde suntem?
Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani?
Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?

Pe bune?!?

Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva?
Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…

Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?

Și dacă nu ne place?
Ei de unde să afle?

Înainte să dea mămăliga-n foc…

De când cu criza guvernamentală, Iohannis a ajuns un fel de ciuca bătăilor.

De unde, până nu demult, doar PSD-ul avea ceva cu el, acum este înjurat din toate direcțiile.

Mărturisesc că până acum cinci minute nu reușeam să înțeleg de ce.

Până la urmă, Iohannis de acum este perfect congruent cu cel de acum un an. Cu cel de acum 2 ani….
Și, din aproape în aproape, cu cel pe care l-am votat.
Constant, fără inițiativă. Adică mărginit și predictibil.

Și atunci?
De unde toate aceaste ‘luări de poziție’?
Ce-a făcut omul ăsta de a reușit să supere pe toată lumea?

N-a găsit o soluție?
Adică a lăsat ‘clasa politică’ să se descurce singură?
I-a lăsat pe ‘ei’ să scoată castanele din focul în care tot ‘ei’ le-au aruncat?

Cu alte cuvinte, politicienii de acum îi reproșează lui Iohannis că se comportă altfel decât toți predecesorii săi.
Iliescu a fost un pumn de fier într-o mănușă de ‘mamă dragă’.
Constantinescu un entuziast care a încercat să păzească stâna de lupi cu ajutorul unei haite de potăi.
Băsescu, un jder camuflat într-o blană de lup ca să dea bine în peisaj.

Ei bine, Iohannis a fost primul care a lăsat turma să-și poarte singură de grijă.
Primul care nu i-a mai obligat pe ciobani să lase lapte și pentru miei.
Primul care nu a luat tain de la lupi.
Și, dincolo de orice, primul care a refuzat, sau nu s-a priceput, să facă ordine între cei care trăiesc de pe urma turmei.

Supărarea turmei… e firească. Supărarea mieilor, cât se poate de normală!
Supărarea ciobanilor… e anormală! În sensul că ar fi trebuit să știe și ei atîta lucru. Dacă vrei să ai o turmă sănătoasă…
Dar care e treaba cu ‘prădătorii’? De ce s-au supărat lupii?

Simplu!
Pentru că turma are ocazia să-și dea seama cu cine are de-a face. Pe cine duce în spate!

Că ciobanii sunt nepricepuți iar lupii prea lacomi!
Și. mai ales, pentru că atât ciobanii cât și lupii au nevoie de o perdea de fum.

În spatele căreia să-și ascundă nepriceperea!
Incapacitatea de a-și gestiona lăcomia.

Cică unul era cam fustangiu.
Avea și niște obiceiuri sexuale destul de ‘condimentante’.
Colac peste pupază, avea și un papagal… Vorbitor!

Obiceiul tipului era să invite câte o ‘doritoare’ la el acasă și, înainte de a ‘trece la treabă’ să ‘negocieze’ cu ea ce urma să se întâmple. N-are rost să intrăm în amanunte.

Doar că tipul avea o problemă. Pe la jumătatea negocierilor și apoi pe toată durata ‘întâmplărilor’ papagalul se cam băga în seamă. ‘Insera’ tot felul de comentarii. Hazlii, nimic de zis, doar că diminuau concentrarea preopinenților. Nu e ușor să joci în Kama Sutra atunci când te umflă râsul!

Așa că tipul s-a hotărât. Că trebuie să pună piciorul în prag. Sau cortina pe colivie…
Nimic! Papagalul continua să comenteze.

A fost nevoie de o discuție tete-a-tete. Sau tete-a-bec…

„Dacă te prind că mai scoți o vorbă, o singură vorbă, îți smulg toate penele!”

Treaba a funcționat o vreme. Papagalul se potolise. Mai ales că după un timp tipul ridicase cortina de pe colivie și papagalul se putea bucura din nou de spectacol…

Până când una dintre preopinente s-a dovedit a fi pe măsura tipului.
Și a venit cu câteva idei proprii!
Așa că cei doi au început negocieri serioase. Poziții, secvențe, alea alea…

La un moment dat, papagalul nu mai rezistă.
Și face următorul anunț:

Îmi bag picioarele-n ele de pene, astea sunt faze de comentat!

19 Iulie 2021
30 August 2021
30 August 2021, mai pe-nserat

Cum era aia cu ‘doi iepuri dintr-un foc’?
Uite ca în politică se poate…

„”În această sesiune, voi cere ca prioritate zero la Senatul României – camera decizională – să fie introdus pe ordinea de zi proiectul de lege “Fără penali în funcţii publice”, astfel încât, după promulgarea legii, domnul prim-ministru penal, condamnat, să organizeze referendumul prin care românii să se exprime dacă doresc sau nu penali în funcţii publice. Eu sunt ferm convins că românii, peste 90%, nu doresc penali în nicio funcţie publică. Cer Biroului permanent al Senatului, liderului de grup al PSD şi nu în ultimul rând domnului Barna – susţinătorul proiectului “Fără penali în funcţii publice” – şi domnului Cioloş să introducă pe ordinea de zi, în prima şedinţă a Senatului, proiectul de lege “Fără penali în funcţii publice””, a declarat Ciolacu într-o conferinţă de presă susţinută la Neptun.

El susţine, cu referire la premierul Florin Cîţu, că nu sunt mai multe feluri de penali.

“Penalii sunt penali, sunt condamnaţi şi stau la puşcărie sau stau acasă. (…) Dacă ne-ar fi anunţat mai înainte de a fi premier, am fi ştiut cu cine avem de-a face. Iniţiator e domnul Barna, domnul Cioloş. Noi dorim să o urgentăm, să o pună pe ordinea de zi şi domnul Cîţu, tocmai condamnat penal, să organizeze referendumul’, a adăugat liderul PSD.”

https://www.agerpres.ro/politica/2021/08/30/ciolacu-cere-introducerea-de-urgenta-pe-ordinea-de-zi-a-senatului-a-initiativei-fara-penali-in-functii-publice–770906

https://www.stiridiaspora.ro/dragnea-la-un-pas-sa-decapiteze-psd-vrea-sa-si-faca-partid_474164.html?fbclid=IwAR0J2Mvuow5o_UnveBdPpeaLa9yIbWgkmahWFFcQwztvZFO4OVyda6BXWJc

https://www.stiridiaspora.ro/marcel-ciolacu–despre-liviu-dragnea–nu-e-prost–nu-si-ar-dori-sa-devina-un-instrumentul-lui-klaus-iohannis_471724.html

Cica ‘post coitum, omne animal triste’.

Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.

Și bine fac.

Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.

Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.

Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.

În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.

Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.

Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?

De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?

Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?

Mihai Gabriel Boboc.

Din când în când, realitatea de zi cu zi are prostul obicei să ne dea cu firma-n cap.

Atunci chiar și cei mai individualiști dintre noi realizează că nici măcar ‘jmecherii’ nu se pot apăra singuri în toate situațiile.

În momentele astea în ne aducem aminte, ‘jmecheri’ și oameni de rând, de ‘protecția statului’.

Astea sunt momentele in care începem să reproșăm.
Polițistului de la 112 că nu a fost profesionist. Și nici măcar empatic.
Celor de la putere faptul că un astfel de incapabil a fost angajat pe un post de o asemenea importanță.
Și tuturor celorlalți ‘intermediari’ că nu și-au făcut ‘datoria’.

Tot astea sunt și momentele în care realizăm că, totuși, în administrația de stat sigur mai sunt măcar câțiva care știu ce fac. Pentru că altfel ar fi chiar și mai rău!

Mai realizăm ceva. Măcar unii dintre noi. Că „Statul Român trebuie resetat!

Perfect de acord.
Numai că, înainte de a ne apuca de treabă, avem nevoie să înțelegem cum am ajuns aici.
Ca nu cumva să ne întoarcem înapoi…

Nu e vorba doar de vinovății individuale. Și nici măcar de grup.
Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis… partide… toți aștia sunt, într-adevăr, parte din problemă. Fiecare dintre ei au făcut câte ceva… mai bine, mai rău… Fiecare dintre ei au fost, la rândul lor, factori de decizie. Au avut ocazia să facă. Să-și pună pecetea pe mersul lucrurilor. Să ‘facă diferența’

Acum am ajuns la concluzia că nici unul dintre ei nu a făcut destul.
Situația actuală sugerează, cu putere, același lucru.

Dar noi, aștialalți, ce-am făcut?

Când aud că ‘statul nu-și face datoria’ mi se aprind beculețele de alarmă.
Și încep să urlu… în sinea mea!

Da’ cine populează statul ăsta?!?

Niște omuleți verzi, veniți de pe Marte?

Când te duci la primărie, mai ales într-o localitate mai mică, nu constați, cu ‘stupoare’, că-l cunoști pe cel de la ‘ghișeu’? Că d-aia ți-e ușor să-i dai ‘atenția’….?
Știm, cu toții, care sunt mecanismele prin care ‘slugile numite politic’ ajung să ocupe prea multe dintre pozițiile de la stat.
Avem, cu toții, rude și prieteni printre profesioniștii care rezistă încă în structurile de stat. Care ne tot povestesc ce se întâmplă pe-acolo.

Și cu toate că știm atâtea, dormim în cizme.
Până când nepoatele noastre sunt omorâte.

Abia atunci întelegem, încă odată, că suntem la voia întâmplării.

O furtună din senin. I se pune vre-unui nebun pata noi. Vine molima. Sau războiul.

Ce bine-ar fi dacă statul ar funcționa cum trebuie… Dacă toate cunoștințele – și poate chiar rudele, noastre ar face ce trebuie și atunci când sunt angajate la stat. Așa cum ne place să credem că facem noi, aștia din ‘privat’.

Dacă n-am fi dormit… dacă n-am fi lăsat pe toți neisprăviții aștia să ni se urce-n cârcă… dacă am fi ascultat poveștile profesioniștilor…

… dacă n-am fi dat șpaga aia atunci …

Adoptarea acestei legi a impartit România in două tabere si a determinat Banca Centrala Europeana sa ne trimita un aviz extrem de ciudat dar care lamureste multe.

Unii se bucura ca in sfarsit cineva le-a dat peste nas bancilor, bancile – sau mai bine spus bancherii si actionarii – spumega de furie iar cei de la UE nu prea stiu pe unde sa mai scoata camasa.

Treburile nu sunt totusi chiar atat de complicate.

Pe vremea cand toata lumea era plina de sperante bancile au dat o gramada de credite cu garantie imobiliara iar „consumatorii” s-au angajat voiosi sa le plateasca. Bancile isi facusera calculul ca nu pot sa piarda – doar ele insele facusera evaluarile cu privire la bunurile puse sub ipoteca. In plus exista si prevederea ca atunci cand executarea garantiei nu acopera valoarea datoriei banca se poate indrepta asupra altor bunuri ale debitorului sau chiar asupra veniturilor sale viitoare. Iar clientii nu fusesera atenti la amanunte de genul asta.

Dupa criza situatia a devenit paradoxala. Oamenii s-au trezit ca au de platit rate enorme pentru o proprietate care valoreaza jumatate din pretul platit pe ea cu doar cativa ani inainte dar bancile inca nu aveau prea mari probleme. Toti cei care mai aveau slujbe – adica majoritatea debitorilor – au continuat sa plateasca ratele pentru ca nu aveau alta alternativa. Daca s-ar fi oprit banca le-ar fi luat casa – pe care ar fi vandut-o la un pret ridicol de mic – iar ei tot ar fi trebuit sa plateasca restul datoriei. In plus fata de chiria pentru noua locuinta.

In situatia asta nenea Parlamentul European de mana cu nenea Consiliul Europei s-au gandit ca macar de acum in colo sa ii protejeze pe consumatorii europeni de credite. Asa ca au emis Directiva 2014/17/UE. 50 de pagini din care rezulta ca incepand cu data de 21 martie 2016 contractele de credit ipotecar incheiate in Europa sa semene cu cele din America. Adica datoria sa fie stinsa in intregime atunci cand imobilul care face obiectul ipotecii intra in posesia bancii.

Parlamentarii romani au facut un pas mai departe si au prevazut in noua lege posibilitatea ca si cei care au incheiat contracte de credit inainte de aceasta data sa poata iesi din ele prin aceiasi metoda.

Din momentul acesta „formalistii” au sarit in sus. Cum se poate ca statul sa intervina legislativ intr-un contract deja incheiat, de comun acord, intre doua parti?
Cum se poate ca un act legislativ sa aibe efecte in mod retroactiv?

Pai hai sa o luam altfel.
Atunci cand a fost incheiat contractul banca a fost cea care a trimis un evaluator la fata locului si tot ea a stabilit cat din valoarea stabilita de acel evaluator va fi luata in calcul la stabilirea ipotecii.
Acea valoare nu face si ea parte din contract? De ce acum, cand debitorul nu mai poate – sau nu mai vrea, pentru ca nu mai are nici un sens din punct de vedere „economic” – sa ramburseze creditul nu se mai face in nici un fel vorbire despre acea „valoare”?
Nu este si asta o forma de modificare, chiar daca implicita, a contractului?
A manifestarii de incredere reciproca dintre parti?

Adica banca are voie sa spuna „pardon, am gresit” dar clientul nu?

Sincer sa fiu, inteleg foarte bine temerile bancherilor.
Si pe cele ale Bancii Centrale Europene.
Ba chiar si pe cele ale proprietarilor de case – daca legea va intra in vigoare in forma actuala preturile vor mai scadea, cel putin pe termen scurt.

Numai ca lucrurile trebuie lamurite repede.
Daca am inteles ca principiul dupa care au functionat lucrurile pana acum nu a fost bun – si asta este foarte clar, inclusiv din directiva citata mai sus – atunci situatia trebuie remediata pentru toti, nu doar pentru viitor.

Sau poate ca la asta se refera cei care vorbesc cu atata patima despre „hazardul moral”?
La faptul ca daca situatia nu se reglementeaza repede lumea isi va pierde de tot increderea in sistemul bancar?

Pe vremea lui Ceasca erau cate unii care sustineau sus si tare ca:

– el nu era chiar atat de rau, coana Leana ar fi fost cea responsabila de toate porcariile care ni se intamplau si ca

– oricum el nu stia tot ce se intampla cu adevarat pentru ca cei din jurul lui ii ascundeau realitatea si il invatau ‘la prostii’.

Dupa ce, spre stupoarea imensei majoritati a ‘analistilor’, Iohannis a fost ales presedinte al Romaniei a inceput sa circule teza ca nu Ponta ar fi fost de vina pentru ‘infrangerea’ suferita ci strategii sai de campanie impreuna cu consilierii pe care acesta i-a avut la dispozitie.

Cei care sustin acest mod de a vedea lucrurile comit o dubla eroare.

In primul rand alegerile nu se castiga si nici nu se pierd. Cel mai potrivit, sau mai bine spus cel despre care majoritatea alegatorilor cred ca este cel mai potrivit dintre toti candidatii, este ales sa indeplineasca o functie pentru urmatoarea perioada de timp. A interpreta alegerile in termeni de castig/pierdere denota un mod de gandire mai degraba feudal decat democratic. Alegerea intr-o functie publica poate fi inteleasa ca o oportunitate de a contribui cu ceva la bunul mers al societatii sau ca pe o ocazie de a linge de pe degete niste miere ramasa acolo atunci cand au fost impartite roadele stupului… Si totusi, parca e o oarecare diferenta intre a ‘nu lega gura boului care treiera” si ”cine-mparte, parte-si face”, nu?

In al doilea rand cine pe cine alege? Consilierii pe candidat sau candidatul pe consilieri? Iar daca este vorba despre un efort de echipa – a intregului partid, de exemplu – de ce ‘se’ incearca acum impartirea responsabilitatii?

Imi propusesem sa revin la preocuparile mele de natura mai mult teoretica decat practica dar se pare ca nu sunt in stare sa rezist tentatiei.

In seara asta, dupa multe pertractari, s-a intamplat.
Marea confruntare care urma sa aleaga apele.

Nu cred ca s-a intamplat acest lucru.
Mie unuia nu mi s-a parut ca aceasta ora si jumatate a adus ceva nou in ceea ce ii priveste pe cei doi competitori, fiecare dintre ei doar a confirmat ceea ce toti stiam deja despre ei.
Tocmai de aceea nu intentionez sa vorbesc de la inceput despre ce s-a intamplat acolo.

Foarte interesant a fost ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Comentariile.

Tocmai pentru ca nu s-a intamplat nimic nou, nici macar in ceea ce priveste difuzarea acestei confruntari – doar televiziunile de stiri au preluat aceasta emisiune, cel putin din cate am observat eu – comentatorii au inceput sa disece mai ales prestatiile ‘artistice’ ale celor doi si, intr-o mai mica masura, modul in care au fost ajutati, sau nu, de staffurile de campanie.
Foarte interesant, intr-adevar, dar poate un pic pe langa problema.

USL-ul ne-a promis ca ne va scapa de Basescu. N-a reusit. Basescu mai are un pic si ne va scapa el singur de el insusi – i se va termina mandatul in mod natural.

Aritmetic – daca ne gandim la faptul ca aproape 9 milioane de oameni au votat pentru demiterea lui – foarte multi alegatori romani se cam saturasera de el de vreo doi ani incoace. Nu stim precis daca de persoana lui sau de rolul jucat de acesta: presedinte-jucator pana la limita regulamentului si cateodata chiar dincolo de ea. Putem doar sa presupunem ca de ambele. N-a fost sa fie. Pe de o parte n-au fost destui cei care au votat pentru demitere iar pe de alta ‘sistemul’ a hotarat ca mai bine sa o lase asa cum a cazut decat sa-si asume riscuri – daca poporul nu stie ce vrea n-o sa ne apucam noi acum sa facem valuri.

Reintorcandu-ne la cei doi, de data asta chiar a sarit in ochi – pentru cine a vrut sa vada – deosebirea fundamentala dintre ei.
Ponta s-a desfasurat: activ, pregatit, cu date, cu initiativa. Pana la urma este nu doar mai tanar ci si in plina viteza – conduce de doi ani o tara intreaga din functia executiva de prim ministru si se pare ca ii si place.
Despre Iohannis nu se poate spune ca doar s-a aparat, a lovit si el – cateodata chiar puternic. Dar a fost mult mai calm, nu s-a agatat de amanunte si chiar s-a ferit cu abilitate de capcane garnisite cu cifrele precise pe care un prim ministru in exercitiu le are la degetul mic.

Cu alte cuvinte Ponta a fost jucatorul activ – rol pe care il exerseaza deja de doi ani si care se potriveste de minune varstei sale – pe cand Iohannis a fost elementul reactiv al intalnirii – ajutat atat de temperament cat si de experienta sa mai lunga de viata.

“(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”

Si acum vine intrebarea la care trebuie sa raspundem duminica:
Ce fel de presedinte vrem?

Jucator activ sau mediator reactiv?

Noi trebuie sa facem aceasta alegere, nu mai este nimeni altcineva care sa o faca.

Da, in mod evident rezultatele pe care le va obtine cel care va fi ales vor depinde, in mare masura, de echipa pe care alesul va sti sa o coaguleze in jurul său. Iar acea echipa sunt sigur ca va tine cont de mesajul pe care il vom trimite noi, adica de genul de om pe care il vom alege. Si aici intram intr-un fel de rationament circular. Sunt convins ca fiecare dintre cele doua staffuri de campanie a analizat cat a putut de bine toata aceasta actiune inainte de a face o recomandare.
Din pacate singura metoda realista de a determina care dintre cele doua staffuri a ‘avut dreptate’ este de a astepta rezultatul votului. Staffurile n-au avut – sau cel putin n-ar fi trebuit sa aibe – ca țintă obtinerea unei prestatii artistice cat mai ridicata din partea candidatului sfatuit ci una care sa ii creasca acestuia sansele de a fi ales. Adica un mod de comportament care sa se potriveasca cat mai bine cu ce ne dorim noi, alegatorii, de la viitorul presedinte.

Si atunci? Sa alegem dupa prestatia artistica sau dupa ce fel de tip de presedinte ne dorim?

Iesirea din acest rationament circular ne apartine tot noua.

confruntare electorala

Confruntarea, directa sau indirecta, este o forma de negociere.

Specialistii in PR si/sau marketing politic pot intra in amanante extrem de interesante pe aceasta tema.

Am sa incerc sa analizez ce se intampla din postura celui interesat mai degraba de modul de gandire al oamenilor – si de maniera in care gandirea este tradusa in practica – decat de orice altceva.

Situatia curenta:
– Ponta a primit in turul I mai multe voturi decat Iohannis. Ca atare este interesat in pastrarea status-quo-ului. Are nevoie ca in turul doi sa se prezinte toti cei care l-au votat in turul I, eventual mai multi, si sa faca in asa fel incat toti ceilalti sa devina descurajati, eventual chiar scarbiti.

– Iohannis a reusit sa iasa pe locul doi dar la distanta destul de mare. Are nevoie sa-i re-mobilizeze pe toti cei care l-au votat in turul I si sa atraga pe cat mai multi dintre nehotariti si dintre cei care au votat cu alti candidati de ‘dreapta’.

Deci in timp pe pe Ponta il intereseaza mai degraba sa-si conserve alegatorii (teoretic nu prea mai are de unde sa atraga foarte multi votanti noi) Iohannis are nevoie de a aduna foarte multe voturi ‘proaspete’ – atat de la unii dintre cei care au votat deja in turul I cat si de a aduce cat mai multi votanti noi care sa-l sprijine.

Privind situatia in felul acesta devine clar de ce Ponta isi doreste 4 confruntari iar Iohannis doar una si de ce Ponta vrea la televiziuni de stiri in timp ce Iohannis are nevoie de un teren neutru.

– Daca sunt mai multe intalniri, cu tematica bine stabilita si cu moderatori din televiziuni totul se transforma intr-un spectacol bine regizat. Dupa fiecare dintre ele ‘stafful de campanie’ poate analiza efectul obtinut si calibra raspunsurile de la urmatoarele intalniri. Acelasi lucru poate fi facut si cu intrebarile ce urmeaza a fi adresate. Daca este vorba despre o singura intalnire lucrurile pot scapa mult mai usor de sub control, mai ales ca tematica nu mai poate fi atat de stricta.

– Televiziuni de stiri versus teren neutru si emisiune preluata de toate televiziunile care isi doresc acest lucru.
Cele 4 televiziuni care au lansat invitatii sunt percepute de public ca fiind inregimentate politic. Doua intr-o tabara, doua in cealalta tabara.
Telespectatorii, la randul lor, sunt impartiti in trei. Unii, din pacate cei mai multi, nu se uita la ‘politica’. Unii de scarba, altii pentru ca pur si simplu, si-au pierdut interesul – daca l-au avut vreodata. Ceilalti, cei cu ‘opinii ferme’, tind sa fie de acord cu mesajele transmise de televiziunile care sunt in aceiasi tabara cu ei si extrem de critici cu mesajele venite din tabara cealalta.

Daca contruntarea ar avea loc la televiziuni lucrurile s-ar intampla cam asa:
– Cei mai multi, cei neinteresati, ar schimba canalul dupa primele 5 minute pentru ca incepe ‘Las Fierbinti’ sau alt serial foarte popular.
– Cei care au incredere in televiziunea care transmite emisiunea din seara respectiva isi vor intari convingerea in ‘valoarea’ candidatului ‘lor’.
– Cei care n-au incredere in televiziunea respectiva vor gasi nenumarate prilejuri de a se enerva – ‘uite cum i-au taiat vorba/nu l-au lasat’ – pe modul cum este tratat canditatul ‘celalalt’ si vor sfarsi prin a schimba si ei canalul, scarbiti.

Cu alte cuvinte exact ce are nevoie candidatul care isi doreste sa conserve cat mai mult din situatia actuala.

Celalalt, Iohannis, are nevoie sa-i scoata din amortire exact pe cei indeobste neinteresati de ce se intampla in studiourile televiziunilor de stiri – printre altele si pentru ca nu au o parere foarte buna despre aceste televiziuni. De unde insistenta sa ca intalnirea sa aiba loc pe teren neutru, moderata de cineva care nu are mare legatura cu peisajul media si transmisa simultan pe cat mai multe canale – astfel incat telespectatorii sa nu aiba unde ‘fugi’.

Cica nu e bine sa dai sfaturi, mai ales daca nu ti se cer.
De aceea voi margini in a ura ‘succes’.
Nu, nu candidatilor!
Alegatorilor.
Succes in a alege pe cel mai potrivit dintre candidati.

PS. Am inceput postul prin a face referire la ‘negociere’ si dupa aceea am vorbit despre orice numai despre ‘negociere’ nu.
De cele mai multe ori negocierile sunt ‘castigate’ inca inainte de a avea loc, de cel care reuseste sa impuna agenda si locul care ii convine lui – si care este ales astfel incat sa-l incomodeze la maxim pe adversarul sau.
Si abia acum am ajuns la partea care ma doare pe mine.
In principiu o negociere ‘adevarata’, care se incheie cu un succes durabil, este o negociere din care amandoua partile ies suficient de multumite incat sa continue relatia.
Nu asa ar trebui sa fie facuta ‘politica’?
Cu respect si nu cu aroganta?
Si cine ar trebui sa ceara, ba chiar sa impuna acest lucru, daca nu exact cei in capul carora se sparg oalele?
Adica noi, alegatorii? ….

%d bloggers like this: