Din când în când, îmi aduc aminte de faza asta:

“Mai, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti? Intre Adrian Nastase si Traian Basescu. In 15 ani, nu a aparut unul sa vina din lumea asta, sa nu fi fost tarat de naravurile comunismului, sa nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvantul meu, imi pare rau.”

Tocmai ce m-am împiedicat pe FB de un text.
Cineva, de fapt nici nu contează cine, ‘dă din casă’. Și dă la o parte orice urmă din perdeaua care mai acoperea ‘onoarea’, acum de nereparat, a unuia dintre cei mai cunoscuți ‘cărturari’ contemporani.

Nu mă interesează numele pentru că treaba e, de fapt, mult mai groasă.
Citind comentariile, mi-am dat seama că ne-am făcut-o cu mâna noastră. Adică singuri.

Diverși – unii la fel de cunoscuți precum protagoniștii iar alții cât se poate de anonimi, cel puțin pentru mine – discută situația. Găsesc nuanțe. Iau partea unuia sau altuia.

Atunci mi-am adus aminte de Băsescu. De tirada ‘autocritica’ cu care l-a înfundat pe Năstase.

Băsescu avea, într-un fel, dreptate.

Rezultatele scrutinului prezidential din 28 Noiembrie 2004

Doar într-un fel.
În 2004, ne-am comportat ca și cum am fi fost, într-adevăr, blestemați.
Ca și cum cineva ne luase mințile. Ne pusese un văl pe ochi.

90% dintre noi – adunați procentele din dreptul primilor trei clasați, am votat cu niște foști comuniști.

N-am avut pe altcineva pe cine să votăm?
Asta e altă problemă.
Cert este că 90% dintre noi – unii cu bucurie iar alții călcându-și pe inimă, am fost în stare să votăm niște foști comuniști. La 15 ani ‘după’ …

Iar acum, la 30 de ani și la altă scară, ne amuzăm de ‘ciondănelile’ dintre diverși ‘lideri de opinie’.

Masochism?
Sau sindromul Stockholm?