Archives for category: Incredere

Indiferent de motivul pentru care ai făcut pactul cu diavolul, la un moment dat realitatea te va pune într-o situație fără ieșire.

Iar cel mai nasol este atunci când diavolul însuși este acela care se ‘răzgândește’. Și te lasă, efectiv, în curul gol.

Aseară, Senatul României a votat, aproape în unanimitate, legea care stabilește condițiile pentru carantină și izolare pe caz de pandemie. Lege tergiversată, din ‘varii’ motive, de o ‘anumită’ parte a spectrului politic. Tergiversare sprijinită, din punct de vedere mediatic, de o ‘anumită parte a presei.’

Nu m-am mai uitat de mult la Antena 3. Nici la Gâdea. L-am admirat pe vremea când era singurul care îi ținea piept lui Băsescu și m-a pierdut atunci când a început să ‘lingă’ unde-i spunea succesorul acestuia.

Aseară, după ce PSD a fost nevoit sa-și calce pe suflet și să voteze o lege extrem de necesară, Gâdea l-a avut ca invitat pe Arafat.
Același Arafat care nu s-a plecat, nici el, în fața lui Băsescu. Care și-a păstrat verticalitatea indiferent de cine a fost la putere. Care nu este infailibil – cine dintre noi ar putea avea această pretenție?!?, dar care greșește – atunci când o face, pe mâna lui…

Arafat n-a spus nimic nou… nici n-ar fi avut cum…
Dar ce față avea Gâdea!
Ce-o fi fost în sufletul lui…

Dar ce mă interesează pe mine de fața, sau de sufletul, lui?!?
Pe mine mă intersesează oile rătăcite de minciunile ‘gâzilor’ care răstălmăcesc realitatea în direct și la ore de maximă audiență!

Oi care aduc virusul până în intimitatea vieții mele!

Dâmbovița e tot mai aproape să devină o zonă roșie în România, după ce numărul de cazuri COVID din județ s-a dublat în ultimele două săptămâni și a ajuns la peste 1.000. Spitalul Județean din Târgoviște, unde sunt tratați pacienții COVID, e aproape plin. Din cauza exploziei de cazuri, autoritățile au transformat încă un spital din județ în unitate suport.
Cu toate acestea, pacienți care nu primesc verdictul „vindecat” profită de vidul legislativ și continuă să plece acasă din spitalele din județ, pe propria răspundere. Nu fără consecințe. Deja cel puțin 6 dintre ei și-au infectat rudele apropiate. 26 dintre cazurile nou apărute în ultimele zile în Dâmbovița sunt din noile focare de familie.

Trebuie să recunosc că-mi place să trag cu urechea.
La coadă, în stație…

Un tânăr, la vreo 20 de ani, cu tac-su. Care-i putea fi și bunic.

„Bă, când a început Covrigu’ ăsta, am zis că gata. Stăm acasă, respectăm regulile, salvăm planeta.
Da’ când îi vezi pe boșorogii aștia cum protestează în fața guvernului… Adică exact cei mai afectați de virus refuză cel mai abitir să poarte masca…. Mai lasă-i frate să moară… dacă-s proști… Adică eu nu mă duc la cârciumă în Centrul Vechi ca să nu contribui la răspândirea virusului…”

„Gândește-te la câtă manipulare li se toarnă-n cap! De către niște profesioniști…”

„Și? Cu ce schimbă chestia asta lucrurile? Ce, ‘manipulanții’ aia nu fac și ei Covid? Tot din prostie? Și dacă ești prost să pui botul la propagandă, nu tot prost se cheamă că ești?
Ce mă interesează pe mine motivul pentru care sunt în pericol? Prostie? Rea intenție? În situația asta sunt echivalente…
Iar cei mai tari sunt aia care se protejează la maxim dar au de gând să voteze cu manipulanții. Citesc ziarul abia a doua zi, ca să moară virusul, dar repetă la nesfârșit invectivele debitate de Antena 3 împotriva lui Mandolină…”

Bob este prietenul meu.

Are 75 de ani, foarte mulți prieteni și o situație materială decentă.
Pensie, apartament, suficiente lucruri…

Bob nu mai are pe nimeni. Și nimic.
Aceia dintre prieteni care mai sunt în viață au aceiași vârstă. Și sunt, mai mult sau mai puțin, în aceiași ‘stare tehnică’.
Pentru că nu se mai poate scula din pat, lucrurile pe care le-a adunat o viață-ntreagă – și despre care credea că-i vor îndulci bătrânețile, nu-i mai folosesc la nimic.

Bob este fratele meu.
Unul dintre mulții frați pe care nu i-a născut mama mea pentru mine. Dar care mi-au fost dăruiți de viață.

Voi continua să am grijă de el, pe cât voi putea, pentru că și eu sunt tot Bob.
Chiar dacă eu am soție, copil și câteva rude în viață.

Oameni fiind, suntem supuși greșelii. Cu voie sau fără voie, adoptăm și decizii ‘imperfecte’. După care suferim consecințele. Iar acela este momentul în care avem nevoie de ajutor.

De fapt, dacă ne gândim mai bine, noi toți suntem Bob.
Nici unul dintre noi nu poate supraviețui singur.
Nici măcar în condiții normale. Și cu atât mai puțin pe vremea Covidului…

Poate virusul ăsta o să ne învețe cât de frați suntem în realitate!

‘Spațiul public’ este în efervescență.

Unii ‘înjură’ CCR-ul pentru ca a lăsat guvernul fără unelte pentru stăvilirea pandemiei.

Alții ‘înjură’ PSD-ul pentru maniera ‘lentă’ în care ‘procesează’ noul proiect de lege în parlament.

În Obor, o mare parte dintre tarabagii stau fără mască. Sau cu ea pusă aiurea. Tot așa, foarte mulți dintre prăvăliașii independenți se prefac doar că respectă măsurile de precauție.

La 12 zile după publicarea în Buletinul Oficial a hotărârii CCR cu privire la carantină au început să se întoarcă în spitale o parte dintre bolnavii care se ceruseră acasă. Direct la terapie intensivă…

Iar efervescența este atât de mare încât nimeni nu este interesat, încă, de numărul în continuă creștere a celor ‘depistați pozitivi’.

Va începe să ne pese cu adevărat abia după ce vom fi atins ‘pragul critic’. Și nu am nici o idee care va fi acela.
Vom începe să purtăm măști abia după ce îi vom auzi pe prietenii noștri horcăind. Sau după ce vom conduce o rudă la groapă.

Abia atunci vom depune o moțiune de cenzură în loc să înjurăm guvernul la televizor.
Abia atunci ne vom apuca să scriem – și să votam în regim de urgență, niște legi bune în loc să chemăm primul ministru în parlament doar ca să-i spunem că nu ne place legea pe care ne-a trimis-o el.

Și, când totul se va fi terminat – că toate se termină la un moment dat, o să ne plângem în pumni.
‘Bă, da’ proști am fost. De ce n-am facut chestia asta de la început?
Înainte să fi murit toți oamenii aștia?’

Bine, nici ‘noi’ n-o să mai fim chiar atăt de mulți…

Sau poate că nu?
Mai există varianta ca unii dintre noi să se bată pe spate și să se felicite pentru victoria electorală…
Dar asta va însemna că nimeni nu va fi înțeles nimic.

Că toate chinurile vor fi fost în zadar…

Singurul subiect asupra căruia cad de acord toți comentatorii vieții publice romanești este ‘nevoia de comunicare’.

Cu toții deplâng – mai mult sau mai puțin nuanțat, modul în care guvernul ‘comunică cu țara’.
Cu toții ‘admiră’, mai mult sau mai puțin invidios, modul în care PSD-ul reușeste să transforme subiectele zilei, cu ajutorul unor unelte din sfera comunicării, în ‘pitchuri electorale’.

Trebuie să rescunosc că există și cățiva analiști care ne atrag atenția ca ‘țara arde și babele sunt la coafor’.

Ce nu spune nimeni este ca babele astea se duc cu atâta insistență la coafor pentru că asta li s-a spus în ultimii 30 de ani.

Toți politicienii români, din toate taberele, au făcut tot feluri de cursuri. De comunicare. Toți politicienii români au consilieri de comunicare. Unii chiar mai mulți.

Și ne mai mirăm?
Că fac doar ce au fost învățați să facă?
Că sunt preocupați mai mult de comunicare decât de fapte?

Păi dacă le-a mers?
Dacă i-am evaluat mai mult după modul în care au comunicat și mai puțin după ce au făcut?

‘Și ce vrei să spui cu asta? Că profesioniștii comunicării poartă principala vină pentru cele întâmplate?’

Nu. Fiecare dintre noi avem partea noastră de răspundere!
Politicienii pentru ce au făcut, noi pentru ce am votat iar comunicatorii pentru că au transformat libertatea de exprimare într-o armă politică.

Vreau să atrag însă atenția asupra unui fapt cât se poate de simplu.
Politicienii trăiesc în bula lor. Noi, votanții, trăim în bulele noastre.
Nici unii dintre noi nu știm, la prima mână, ce se întâmplă în celelalte bule.

Singurii care au contact cu întreaga societate sunt ‘comunicatorii’. Tot ei sunt cei care au capacitatea să împărtășească ceea ce știu.

Până nu e prea târziu…

Cică „Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?”

Am auzit prima oară sloganul ăsta în timpul unui miting de protest.

La ceva vreme după aia, s-a petrecut schimbarea. Au ajuns alți „noi” la putere. Numai că aproape totul a rămas aproape la fel. La fel de prost…
După care s-au mai perintat câteva generații de „noi”.

Sau, având în vedere că lucrurile s-au îmbunătățit foarte puțin pentru noi și foarte mult doar pentru ei, ar fi poate mai potrivit să spun că s-au perindat câteva generații de „ei”?!?

Și cu noi cum rămâne?

Rămâne cum am stabilit.
Dacă nu noi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când?

Dacă le tot cerem „lor” să se schimbe – între ei, pe ei îșiși, treaba lor, numai să facă treabă, când avem de gând să ne schimbăm și noi?

Când vom învăța să:

Să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască, să nu mai punem botu’ la toate prostiile…?
Să nu mai aducem acasă hârtie de scris și agrafe de la birou? Să nu mai întoarcem capul atunci când unii dintre colegii noștrii fac chestia asta?

Să nu ne mai ajutăm șefii să fure în speranța că noi vom fi cei păstrați atunci când va veni restructurarea cea mare? Cea cu care suntem amenințați continuu, indiferent de locul unde muncim pentru a construi ‘societatea capitalistă multilateral dezvoltată’…
Să nu mai întoarcem capul atunci când alții își ajută șefii să fure în speranța că…

Și asta pentru simplul motiv că dacă mai stăm mult cu capu-n partea-ailaltă s-ar putea să nu mai fie nimic de văzut atunci când vom reveni la poziția firească.

„La trei decenii de la alegerile din 20 mai 1990, ele rămân un eveniment care-şi are locul în cartea de istorie a României moderne, fiind primele cu adevărat libere, după o serie de regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, care au implicat şi limitarea dreptului de vot pentru multe categorii sociale. Demonizarea acelor alegeri poate fi, până la un punct, explicată, în contextul unei lupte politice, specifică acelor vremuri. Nu a fost Duminica Orbului, cum place unora să spună. Alegerea, atunci, nu s-a făcut în necunoştinţă de cauză, dimpotrivă. Privind retrospectiv, niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică. Am ales, atunci, un Parlament, care era şi Adunare Constituantă”, scrie Ion Iliescu.

Câtă dreptate poate avea omul ăsta…
Alegerile alea au fost cu adevarat libere!
‘Niciodată ca atunci agenda politicienilor nu s-a identificat atât de puternic cu agenda publică’…
Foarte corect!
Numai că, având în vedere starea în care ne aflăm acum, la 30 de ani ‘dupe’, rezultă că nici politicienii și nici ‘agenda publică’ nu au prea avut cine știe ce viziune. Pe termen mediu/lung….

Ca specie.

Am descoperit respectul reciproc.
Pe baza lui am creat cele două instituții care ne-au permis să ajungem unde suntem acum. Democrația și capitalismul de piață liberă.

Am să fac o scurtă pauză, pentru cei ce nu sunt convinși.

Democrația, cea funcțională, pleacă de la premiza că nimeni nu le știe pe toate. Dar că împreună știm mai mult mai multe decât fiecare dintre noi.
De aceea orice proces democratic începe cu o mare discuție. Cei care consideră că au ceva de spus iau cuvântul iar cei interesați cu adevărat de soarta societății în care trăiesc ascultă cu atenție. Ca să știe cu cine votează.

Capitalismul de piață cu adevărat liberă pleacă, și el, tot de la premisa că nimeni nu le știe pe toate. Că nimeni, individ sau grup de indivizi, nu e suficient de capabil să ia toate deciziile de natură economică necesare pentru ca o întreagă societate să aibă ce mânca pe termen lung.

Aceste două instituții fundamentale funcționeză pe baza respectului reciproc dintre cei care trăiesc în interiorul lor. Aceștia schimba între ei idei și bunuri după principiul că tranzacțiile se fac de bună voie și cu bună credință.
Că înșelătoria este doar o excepție.

Cooperând în cadrul acestor două institții am ajuns unde suntem acum.

Am dezvoltat suficientă tehnologie încât avem, aproape cu toții, ce să mâncăm.
Am ajuns pe lună.
Avem suficient armament încât putem distruge toată planeta.
Fiecare dintre noi poate comunica, aproape instantaneu, cu aproape oricine de pe planeta.

Și?
Ce facem în condițiile astea?

Cu toate că mai sunt semeni de-ai noștri care mor de foame, aruncăm mâncare la gunoi. Din diverse motive.
Cei mai mulți sateliți sunt folosiți (și) în scop militar.
Cu toate că am ajuns aici pe baza respectului reciproc folosim tehnologia informației preponderent pentru a răspândi fake-news și a ‘consuma’ pornografie.

O fi bine?
O mai ducem mult asa?

O femeie terorizată de soț este compătimită.
Cel puțin de către cei normali la cap…

Un bărbat aflat sub papuc este batjocorit.
De toată lumea. Inclusiv de către femei.
Chiar și de cele terorizate de bărbații lor…

Păi nu-i faci!

Din simplul motiv pentru că dacă ai încerca așa ceva ai valida conceptul.

O s-o iau de la început.

Atât comuniștii cât și naziștii au încercat să ‘crească’ Omul Nou. Fiecare pe-al lui, dar conceptul era același. Un om care ar fi urmat să se comporte așa cum își doreau creatorii lui. Știm care au fost consecințele.

„Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.”

Nu-i o metodă mult mai bună decât să-i „faci să…”?

‘O s-ajungem ca Episcopul Bienvenu… o să facem numai fapte bune așteptând ca toți ticăloșii să urmeze exemplul lui Jean Valjean… Câți din ăștia ai întânit la viața ta?’

În primul rând, Episcopul Bienvenu e un personaj fictiv. Chiar dacă Victor Hugo a plecat de la un personaj istoric…
În al doilea rând, nu cumva lumea ar deveni mult mai bună dacă toți cei care s-ar întâlni cu un Jean Valjean ar fi suficient de înțelepți încât să se comporte precum Bienvenu?

‘Tot nu-nțeleg mare lucru. Și dacă cel cu care am de-a face nu e Jean Valjean? Sau dacă eu nu sunt în stare să-l recunosc ca atare? În las să mă jefuiască doar pentru că așa mi-ar place mie să se întâmple dacă aș fi în locul lui?’

Cred că ți-ai răspuns singur la întrebare. Nici unui hoț nu i-ar place să fie jefuit. De ce ți-ar place ție?

În schimb, tuturor ne place să fim tratați cu respect.
Și-atunci? De ce sunt atât de mulți cei care consideră că știu ei mai bine cum ar trebui să se comporte ceilalți? Cum ar trebui, ceilalți, să-și ducă viețile?
Care se consideră a fi deasupra tuturor…
Îl mai ții minte pe doctorul care ți-a spus că trebuie să te lași de fumat? Și care avea un pachet de Kent în buzunarul halatului?
Pe ziaristul care scrie articole despre corupti și care ia bani ca să nu le publice?
Pe politicianul care…

Pe alegătorul care se lasă păcălit? Știind foarte bine că promisiunile sunt deșarte? Doar pentru că-i place ce aude?