Fără nici o pretenție de obiectivitate.
De fapt, fără nici o pretenție.
Doar un avertisment cu privire la consecințe.
Archives for category: Democratie
Avem de a face cu două probleme.
Un președinte de academie – din păcate cea din Romania, care se face de râs. Pe sine și pe cei care l-au pus acolo.
Niște funcționari care dovedesc, pentru a nu știu câta oară, ce ajungi să faci atunci când ești conectat doar parțial la realitate. Când ‘te uiți la lume’ prin niște ochelari ‘colorați de ideologie’…
În ce fel s-a făcut de râs președintele academiei Române… a explicat Magda Gradinaru în articol.
Cu tot rangul celui care s-a făcut de pomină – chiar dacă hohotele vor veni mai târziu, din partea colegilor săi istorici – mie mi se pare că cea de a doua problemă este mult mai importantă. Și mai periculoasă….
Aurel Pop n-a făcut altceva decât ceea ce a fost învățat să facă. A urmat cursurile unei facultăți de istorie pe vremea comunismului și a pus în practică cele învățate acolo. Cum să ‘convingă’ ‘publicul țintă’ că ‘situația’ este chiar așa, și doar așa, cum consideră cineva – sau chiar el însuși, că este!
Până la urmă, președintele academiei Române se comportă ca un simplu oportunist. Se folosește de orice îi vine la îndemână pentru a ‘avansa’ catre ținta propusă.
Ce au facut inițiatorii acelei ‘propuneri de ghid pentru comunicări interne’ este mult mai grav!
Iar faptul ca i-au oferit lui Aurel Pop prilejul de a scrie ceea ce a scris este doar bomboana de pe colivă!
‘Coliva’ în sine fiind ‘amănuntul’ că inițiatorii ‘propunerii de ghid de comunicare internă’ gândesc într-un mod similar cu cel folosit de fostul absolvent al unei facultați de istorie îmbibată de ideologie comunistă. Îmbibată de o ideologie cât se poate de totalitară…
Ioan Aurel Pop știe ce spune.
Avem de a face cu situația în care ‘hoțul strigă hoțul’. Doi ‘experți’ se recunosc între ei la o ‘lucrare’ și dau vina unul pe celălalt… Sau două săbii care nu încap într-o aceiași teacă!
Să fiu bine înțeles! Nu știu cât de neomarxiști – sau de ‘totalitari’, sunt respectivii funcționari. Tot ce știu este ce au făcut ei înșiși. Cu mâna lor. Au alcătuit un ghid despre cum ar trebui să vorbească între ei niște alți oameni. Niște alți oameni despre care se presupune că știu să gândească cu capetele lor!
Până la urmă, este vorba despre oamenii care asigură funcționarea Uniunii Europene…
Și atunci? Care mai este deosebirea dintre textul publicat de Ioan Aurel Pop și propunerea de ‘ghid de comunicare internă’?
‘Ce părere aveți despre nou instalata coaliție?’
Pesimistul: ‘Țara asta nu se mai face bine!’
Optimistul: ‘Poate și-au dat seama, în sfarșit, că nu se mai poate așa. Că lucrurile trebuie urnite odată din loc. Trebuie să le dăm o șansă!’
Realistul: ‘De unde să știu eu ce-i în capul lor? Cred că nici ei nu știu…
Singurul lucru cert este că trebuie să stăm cu ochii pe ei. Și să reacționăm atunci când vedem că se întâmplă ceva. De bine, de rău…
Până la urmă, e vorba despre viața noastră! Despre singura noastră viață…
Dacă-i lăsăm să facă ce vor ei – în loc să facă ce trebuie, ne merităm soarta!’
Iohannis a devenit ‘vinovatul de serviciu’.
Și Cîțu, dar mai puțin.
Cu cât ești mai sus pe scara ierharhică, cu atât mai vinovat ajungi să fii considerat.
Mai ales pentru lucrurile pe care ar fi trebuit/ai fi putut să le faci! Pentru lucrurile despre care acuzatorii tăi sunt convinși că ar fi trebuit să le faci…
Bine, asta ține atunci când vine vorba despre fotbal. Pe cine să înjure suporterul exasperat dacă nu pe antrenorul echipei pierzătoare. Și, eventual, pe patronul echipei. Care n-a bagat destui bani…
Dar atunci când vine vorba despre ‘șeful statului’?!?
Ales prin vot democratic?
Cum se mai pot supăra pe el chiar cei care l-au votat?
N-a făcut exact ce credeau ei că trebuia să facă?!?
Și asta se aplică la toți aleșii!
De la președinte țării la președintele de bloc!
A ținut cont mai degrabă de interesele lui – și/sau ale partidului din care face/a făcut parte, în loc să aibă în vedere interesele întregii țări? Ale comunității în ansamblul ei?
Sau, chiar și mai rău, ‘și-a nenorocit propriul partid’?!?
Hai să traduc citatul din Friedman. „Nu este suficient să alegem ‘oamenii potriviți’. Pentru a rezolva cu adevărat ‘problema’ este absolut necesar să facem în așa fel încât ‘lucrul bine făcut’ să devină profitabil din punct de vedere politic. Atâta vreme cât nu va fi profitabil din punct de vedere politic și pentru cei ‘strâmbi’ să facă lucrurile ‘drepte’, nici drepții nu vor îndrăzni să le facă așa cum trebuie. Pentru că ar pierde alegerile!”
Spusele lui Friedman sunt cu adevărat seducătoare din punct de vedere intelectual.
Din păcate, pleacă de la o premisă greșită.
Că cineva, individual sau în colectiv, ar ști care sunt lucrurile alea ‘bune’.
Că națiunea, în ansamblul ei, ar ști ce să ceară de la politicienii aleși de ea și că aceștia ar fi în stare să citească semnalele venite din ‘adâncurile’ societății.
Și, pe deasupra, că mecanismul democratic prin care societatea transmite semnale către politicieni ar funcționa corect. Fără ‘paraziți’ și fără ‘distorsiuni’.
‘Și atunci? Ce vrei să spui?
Că ‘jocul’ este pierdut prin definiție?
Că orice-am face, tot prost iese?!?’
Stai liniștit, ‘nu mor caii când vor câinii’…
În primul rând, vreau să lămuresc cum vine treaba cu Tătuca.
Scriu despre chestia asta de ceva vreme și tot apar lucruri noi.
Adică imi dau seama singur cât de ‘generos’ este acest subiect.
Comportamentul nostru este atât de complex încât pe măsură ce trece timpul descopăr din ce în ce mai multe ‘cotloane’.
Noi! Mai ales pentru mine…
Tătuca joacă multe roluri. Am descris deja unele dintre ele. E un link mai sus.
Astăzi am mai înțeles o necesitate satisfăcută de acest personaj polimorf.
Ce face orice om normal atunci când dă de greu?
Folosește un kit pentru reducerea stresului sau dă vina pe altul.
Pe altcineva în afară de sine, nu pe alt kit…
Simplu, nu?
De ce să ‘dăm cu capul’ – cu capul nostru, cel care a ales cu cine am votat, când putem să dăm vina pe alesul nostru?
Și, mai ales, de ce să stăm noi și să analizăm întregul cortegiu de decizii care ne-a adus unde suntem acum când avem posibilitatea să dăm vina, întreaga vină, pe cel aflat – ACUM – ‘la butoane’?!?
Iar dacă cel în cauză se comportă în așa fel încât să ne și simțim bine făcând acest lucru….
‘Bine, bine… teoria ca teoria… doar că explicațiile nu țin de foame!
Ce e de făcut?’
În primul rând, am să observ că tocmai m-ai distribuit în rolul lui Tătuca.
Mă întrebi pe mine ce trebuie să faci tu!
Și da, cred că știu ce e de făcut în situația asta.
Adică știu ce am de gând să fac eu!
Să mă duc la vot. Și să îndemn cât mai mulți oameni să facă acest lucru.
Să îndemn cât mai mulți oameni să-și facă vocea auzită!
Să-și spună părerea.
Cât mai apăsat – ca să fie auzită.
Și cât mai respectuos, ca să fie luată în seamă de interlocutori.
Orice discuție în care fiecare dintre vorbitori le spune celorlalți că sunt dobitoci devine o colecție de monologuri.
Fiecare spune ce vrea și nimeni nu ascultă nimic!
‘Și ce ar rezolva o prezență masivă la vot?!?
Cel mai important mesaj care poate fi transmis cu ajutorul buletinului de vot este
NE PASĂ!
Ne pasă de soarta noastră!
Chiar dacă fiecare dintre noi votează așa cum îl taie capul, fiecare dintre noi transmite un mesaj cât se poate de clar.
Că îi pasă! De soarta lui și a comunității din care face parte.
Și că se așteaptă ca promisiunile electorale făcute în campania electorală vor fi respectate!
‘Și chiar crezi că politicienilor le pasă de semnalele trimise de noi?!?’
Da, cu condiția ca semnalul să fie suficient de puternic!
Semnalul, nu semnalele.
Ce voteaza fiecare dintre noi e o chestie. Internă. Între alegător și aleșii săi.
Semnalul la care mă refer eu, cel care trebuie să fie cu adevărat puternic, este prezența la urne.
Câți dintre noi suntem atât de interesați de soarta proprie încât să ieșim la vot!
Uite care e treaba.
Fiecare partid are câte un ‘electoratul său captiv’. Care, din varii și diverse motive, votează cam același lucru.
Pe lângă aceste electorate captive, mai sunt unii care merg la vot ‘din principiu’. Care iau in considerare lucrurile întamplate în timpul ultimului ciclu electoral. Și care sunt din ce în ce mai puțini.
În situația asta, fiecare dintre partide – oricare dintre ele, n-are altceva de făcut decât să-și fidelizeze electoratul captiv.
Să-și scoată oamenii la vot!
Dacă toți ceilalți declară sus și tare că nu-i interesează… Dacă nu s-au deranjat la alegerile trecute? Și dacă din ce în ce mai mulți dintre cei care data trecută au făcut ‘efortul’, acum declară, apăsat, că nu mai au nici un gând să voteze? Ce rost mai are să încerci ‘lărgirea bazinului electoral’? Ce rost mai are să încerci ceva nou? Cu adevărat nou… Cum ar fi ‘să rezolvi cu adevărat problemele!’ Măcar una…
Și cum vor face chestia asta?
Cum fac partidele să scoată cât mai mulți dintre oamenii LOR la vot?
Ne place unde suntem?
Înțelegem că suntem aici ca o consecință a lucrurilor care s-au întâmplat până acum?
Ca o consecință a deciziilor care au fost puse în practică cu aprobarea noastră, activă sau doar tacită?
Ca o consecinta a deciziilor adoptate de politicieni aleși de noi, sub ochii adormiți ai celor care n-au fost la vot?
Ca o consecință a măsurilor puse în practică de noi? Politicienii doar adoptă deciziile, de pus în practică le punem noi, ‘oamenii muncii’… Așa cum credem noi de cuviință…
Ne place unde suntem?
Și credem că ne va fi din ce în ce mai bine dacă politicienii – fiecare în partidele din care fac parte, vor continua să apese, din ce în ce mai tare, pe aceleași pedale pe care au tot apăsat în ultimii 30 de ani?
Sub supravegherea și îndrumarea a din ce în ce mai puțini dintre noi?
Pe bune?!?
Și dacă nouă ne place, ei de ce ar încerca să facă altceva?
Altceva în afară de lucrurile cu care ne-am obișnuit deja? Și noi, și ei…
Altceva în afară de lucrurile care sunt profitabile din punct de vedere politic în actuala conjunctură socială?
Și dacă nu ne place?
Ei de unde să afle?
Înainte să dea mămăliga-n foc…
Cică „Dacă ar fi avut niscai urme de umanitate și bun-simț, n-ar fi trebuit să se ajungă la așa ceva. Se adunau la partid, PNL, USR PLUS, toți liderii din țară, cu ușile închise și nu ieșeau de acolo decât când hotărau, prin vot sau cum credeau de cuviință, cine va fi viitorul șef. Apoi, congresul de alegeri se organiza peste o săptămână și ieșea cine s-a stabilit, fără acest bâlci grețos aruncat în capul cetățenilor.”
Pot să înțeleg genul ăsta de logică. Sau, mai bine spus, pot urmări firul logic al spunerii.
Doar că… Oscar Hoffman!
Omul acesta, profesor de sociologie – PROFESOR de sociologie, de fapt, ne tot repeta:
NU este suficient ca o propoziție să fie corectă din punct de vedere logic. Pentru ca o propoziție să fie adevărată ea trebuie să aibe sens din punct de vedere epistemologic.
Avem nevoie de argumente pentru chestia asta?
„Luptele intestine pentru șefia de partid s-au desfășurat, de regulă, în perioade în care PNL sau PSD nu mai erau la putere.
În 1992, Radu Câmpeanu a fost schimbat cu M. Ionescu-Quintus în urma pierderii alegerilor de către PNL. Tăriceanu a fost dat jos de Crin Antonescu după ce îi fugise de sub fund fotoliul de prim-ministru. Antonescu a pierdut în fața lui Klaus Iohannis după ce scosese partidul din guvernarea USL. Orban s-a urcat în locul lui Gorghiu după înfrângerea catastrofală a PNL din 2016.
La PSD, la fel, Geoană l-a ras pe Iliescu, Ponta pe Geoană, Dragnea pe Ponta, Ciolacu pe Dăncilă când partidul era în opoziție.”
Să recapitulăm.
După ’90, luptele „intestine” – atât în PNL cât și în PSD, au avut loc după tipicul ‘recomandat’.
„Liderii din țară” s-au tot adunat, ‘la ceas de seară’, și au hotărât mazilirea – scuze, „raderea”, celui în cârca căruia a fost aruncată responsabilitatea pentru eșecul care precipitase adunarea ‘cinstitelor fețe’.
Și cu asta ‘ce-am făcut’?!?
Cam tot progresul înregistrat în ultimii 30 s-a ‘întâmplat’ mai degrabă în ciuda politicienilor.
Nu e locul aici pentru o discuție despre ineficiența guvernanților – în general, sau despre neisprăvirea celor dâmbovițeni.
Mai țineți minte zicala asta?
‘Cine știe cu adevărat, face cu mâna lui.
Cine are ceva habar, face pe șeful.
Iar cine n-are nici un habar, învată pe ceilalți.’
Din câte țin eu minte, ‘adunarea la ceas de seară’ și ‘raderea’ șefilor atunci când aceștia calcă pe bec sunt niște apucături mafiote.
Asta ne dorim?
Asta ‘îți doresc eu ție, scumpă Românie’?!?
Bineînțeles că tot ceea ce se întâmplă acum este un circ ieftin.
Care nu doar că dezamăgește…
Partea cu adevărat proastă a ceea ce se întâmplă acum este demotivarea, nu dezamăgirea.
Dezamăgirea, atunci când ne vom trezi din demotivare, va fi un lucru bun.
Abia după ce ne vom fi dezamăgit destul, vom reuși să ne debarasăm de complexul „lui Tătuca”.
De speranța deșartă că va veni cineva, ales/numit ‘la ceas de seară’ de către … ?!?, și care va rezolva, în sfârșit, toate problemele.
Toate problemele NOASTRE!
Fără ca noi să mai trebuiască să facem nimic. În afară de să-l votăm atunci când îi va fi venit rândul…
Odată! Că după aia, va avea el grijă să nu mai piardă următoarele nu știu câte alegeri…
Uite de aia, și nu din masochism, accept ca fiind firesc circul la care asistăm cu toții.
Măcar avem ocazia să ne dumirim.
Să vedem și noi cine ce părere are. Și ce idei susține.
După toată chestia asta, întreaga responsabilitate ne va aparține.
Nouă, nu lor.
Ei își vor fi dat arama pe față. Politicieni, analiști, vectori de imagine…
De acum încolo… noi trebuie să alegem încotro vrem să mergem.
Făcând, în primul rând!
„Un funcţionar nu poate fi corupt dacă nu există cineva care să dea mită, la fel cum un minister nu poate plăti cu 50% mai mult pentru un contract dacă nu există un consultant care să facă o expertiză în acest sens, a explicat Băsescu.
“Să ieşim din ipocrizie. Dacă există corupţie, singur statul nu poate fi corupt, are un partener. Statul nu poate fi singur neperformant. Are un partener şi acesta este economia privată.””
Au trecut deja 10 ani de când Băsescu a ‘dat din casă’.
L-a luat gura pe dinainte, a făcut-o expre’…
Contează?!?
Tot ce contează e că am pierdut acești 10 ani!
Ne-a dat mură-n gură și noi tot ne facem că plouă…
Pricepem odată?
Toți cei implicați!
Economie privată și funcționari ai statului. Că dacă o mai ținem așa – adică dacă ne mai furăm singuri căciula, vine frigul peste noi.
Și facem encefalită!
Că vorba din străbuni e clară:
Peștele de la cap se-mpute.
Da’ se curăță de la coadă!
PS.
Va e lene să cautați ‘epistemologic’ pe net?
Hoffman vroia să spună că propoziția trebuie să descrie o realitate. Un adevăr.
În situația analizată, dacă suficient de mulți dintre cei în cauză ar fi avut bun simț și umanitate, n-am fi ajuns în halul în care suntem acum. N-ar mai fi fost nevoie de nici o ‘adunare mafiotă’!
https://republica.ro/nu-sunt-cinstiti-dar-sunt-tampiti
https://www.proquest.com/openview/7bddd951e6a856037fbd97b3ce9e71c3/1?pq-origsite=gscholar&cbl=54928
https://www.zf.ro/eveniment/basescu-ataca-nokia-si-ford-si-continua-sa-i-critice-pe-bancheri-9060677
Bulevardul dintre Casa ‘Poporului’ și ‘fântâni’ purta numele de Victoria Socialismului.
Și pentru că singurul lucru care ne ținea în viață era ‘hazul de necaz’, i-am spus „Victoria socialismului împotriva poporului”.
Ia să vedem ce s-a întâmplat în cei trezeci de ani scurși de când poporul s-a răsculat, cârmaciul a decolat spre un loc „cu verdeață” iar bulevardul a primit numele de „Unirii”.
Din spatele Casei Poporului se ițește Catedrala Neamului.
Iar Magazinul Unirii e, în sfârșit, plin de marfă.
Realist vorbind, astăzi o ducem mult mai bine față de acum 30 de ani.
Doar că acest ‘mult mai bine’ are o foarte pregnantă dimensiune statistică!
Dacă adunăm nivelul de trai al celor care o duc bine cu cel al ‘asistaților social’ și împărțim la doi – știu, nu așa se face media la chestiile astea complicate, rezultatul iese net superior nivelului de trai de care ne bucuram, marea majoritate, pe vremea Marelui Cârmaci.
Și încă ceva.
Atunci eram ‘strânși uniți în jurul conducătorului iubit’.
Adică unii îl apărau – pe el, personal, în timp ce restul încercam să ne vedem de viață.
‘El’ fiind, poate paradoxal, elementul de unire dintre noi toți.
Toți îl uram.
Atât cei a căror misiune era să îl apere cât și restul poporului. Aduceți-vă aminte ce s-a întâmplat între 25 Decembrie 1989 și 5 Ianuarie 1990. Înverșunarea cu care au fost călcate în picioare, la propriu, toate cele care ne aduceau aminte de el. De el și, prin extensie, de ‘partid’.
Că în timp ce oamenii de rând își vărsau amarul acumulat răzbunându-se pe simboluri ‘inițiații’ își vedeau de treburile lor…. asta-i altă poveste.
Ideea e că pe vremea aia distanța dintre Casa Poporului și Piața Unirii era destul de mică.
Oamenii care populau cele două locuri aveau măcar un lucru în comun.
Nici unul nu credea că va scăpa vreodată de Ceaușescu dar toți își doreau acest lucru cu ardoare!
Acum, la treizeci de ani după ce ne-am luat „rația de libertate”… cei din Palatul Parlamentului habar n-au ce se întâmplă în Piața Unirii.
În timp ce mai puțin de o treime dintre cei din Piața Unirii cred că din Palatul Parlamentului mai poate veni ceva folositor și pentru ei.
Din cauza pandemiei?
Poate. Doar că trendul ăsta durează de ceva vreme…
Și uite încă o măsură a distanței dintre vlădică și opincă.
Vlădica habar n-are – sau nu-l înteresează, cum să transmită ceva opincii. Așa că opinca nu mai crede nimic din ce spune vladica.
Dan Petre, sociolog, 31 Mai 2021.
Să nu mă întrebați ‘cine e de vină’!
Tot ce mă interesează este ‘ne apucăm, odată, să facem ceva pe chestia asta’?
Ceva constructiv… că la prostii ne pricepem toți…
Mai țineți minte ‘Ucenicul Vrăjitor’?
Nu, aia n-a fost o poveste… Ceaușescu a fost și el tot un ucenic căruia i s-a urcat prenadezul la cap!
Doar că n-a fost cine să-l tragă de mânecă! Când a fost cazul, că după aia a fost prea târziu…
PS.
Pentru cei care n-au avut timp să citească în tinerețe.
‘Ucenicul Vrăjitor’ este o poezie a lui Goethe. Vrajitorul ‘titular’ îl lasă pe ucenic în ‘laborator’, cu consemnul să nu umble cu lucrurile pe care nu le stăpânește/înțelege cu adevărat. Ucenicul nu se poate stăpâni – care dintre noi ar fi în stare să se abțină atunci când ar avea acces la puterea absolută?!?, așa că încearcă puterile ‘nuielei fermecate’. Lucrurile dau din rău în mai rău și doar întoarcerea titlularului întrerupe continuarea catastrofei.
PS II
Despre Ceaușescu se povestește că a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, ucenic la un cizmar.
Prenadezul este un adeziv folosit in cizmărie, precum și de către aurolacii care încă trăiau în 2014 prin tunelele de termoficare care împânzesc Bucureștiul.
Proverbul din titlu ilustrează cât se poate de bine situația în care ne aflăm.
În primul rând, pentru că prea puțini dintre noi înțeleg cu adevărat despre ce e vorba.
Cam toți știm că, pe vremuri, căruțele erau trase de cai. Acum, pe unde mai sunt, fiind trase de tractorașe. Sau de ATV-uri…
Puțini sunt cei care au citit că poștalioanele – niște căruțe de cursă lungă, opreau din loc în loc – adică în stațiile de poștă, unde li se schimbau caii.
Amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. În așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’. Vadurile, adică locurile pe unde erau traversate râurile – direct prin apă, erau unele dintre porțiunile de traseu considerate a fi fost cu adevărat dificile.
Cred că ați început să vă prindeți.
Proverbul este, de fapt, o metaforă. Folosită pentru prima oară de Abraham Lincoln, într-un comentariu făcut după nominalizarea sa pentru un al doilea mandat la Casa Albă.
Suntem în mijlocul râului. Cu apa până la brâu.
‘OK. Ce vrei să spui?
Cine a greșit?
Voiculescu că a încercat să reseteze întreg sistemul sanitar în mijlocul unei pandemii sau Cîțu că l-a debarcat pe ministrul sănătății în mijlocul aceleiași pandemii?’
„ amplasarea stațiilor de poștă era făcută cu mare artă. Adică în așa fel încât porțiunile mai dificile ale traseului să fie parcurse cu cai ‘proaspeți’.”…
La poștalioane era simplu. Știai traseul așa că era simplu să identifici locurile unde trebuiau amplasate stațiile de poștă. Locurile unde era bine să schimbi caii.
În viața reală, e mai complicat. Nu știi niciodată când o să-ți cadă beleaua pe cap.
Dar știi, totuși, cam care ar putea fi unele dintre belele…
Știi, de exemplu, că ai nevoie de un sistem de sănătate funcțional.
De un sistem de învățământ funcțional.
De un sistem de justiție funcțional…
De o presă funcțională. Adică independentă!
Primele trei fiind sistemele care nu te lasă să te afunzi în belea, atunci când îți cade în cap pe neașteptate, iar al patrulea este cel care te avertizează că ceva nu este în regulă. În oricare dintre primele trei sisteme sau în oricare altă parte a meta-sistemului.
Vi se pare că am reușit în ultimii 30 de ani să ne asigurăm că măcar unul dintre primele trei sisteme functionează suficient de bine?
Și degeaba ne mângâiem pe cap cu privire la libertatea presei.
Putem vorbi cu adevărat doar despre ‘diversitatea’ presei românești, nu despre independența sa reală.
Faptul că fiecare ‘sferă de interese’ are ‘organul ei de presă’ nu înseamnă că cititorilor le este ușor să înțeleagă ce se petrece în jurul lor…
„Haite de troli furioși bântuie rețelele sociale și înveninează atmosfera.”
Iar partea cea mai proastă este că ‘dezorientarea’ de la nivelul oamenilor de rând a ajuns până în sferele cele mai înalte… tocmai pentru că nu mai are cine să-i tragă cu picioarele pe pământ.
Pe cei cu ‘capul în nori’!
Guvernanți și ‘lideri de opinie’, laolaltă.
Dacă vrem să trecem „testul Covid”, e nevoie să reconsiderăm – chiar aici, în mijlocul râului – relația dintre cai, caruță și vizitiu. Neuitând de cei din statiile de poștă și nici de ‘oamenii de acasă’.
PS
Unii sustin ca sistemul de sanatate ar fi fost deja ‘privatizat’.
Chiar dacă noi nu ne dăm seama încă.
Vorbeam în postarea precedentă despre nevoia societății ca generațiile succesive să fie bine conectate între ele.
Despre nevoia societății, în ansamblul ei, ca educația să fie efectivă. Ca informațiile să circule de la o generație la alta.
Tocmai pentru ca generațiile ulterioare să nu repete, aiurea, greșelile săvârșite deja de generațiile precedente.
Muzeele sunt unele dintre locurile care facilitează transferul de informație.
Doar că efectele transferului depind în mod esențial de modul în care este ambalată înformația. Informația care urmează să fie transferată…
Așa că!
Ce urmărim?
Să ne convingem singuri că orânduirea comunistă a fost o oroare?
Mai avem nevoie de chestia asta? N-am reușit încă să transmitem singuri acest lucru generației care nu a experimentat, pe pielea ei, ororile ce urmează să fie puse în evidență?
Nu cumva asta sugerează că noi înșine nu am fost suficient de convinși?
Sau vrem să vaccinăm noile generații împotriva virusului autoritarismului?
Și atunci trebuie să transferăm și informația cu privire la circumstanțele în care:
„Timp de 68 de ani, România a avut cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste. La noi, cei care făceau parte din elita societății, dacă nu au fost omorâți de-a dreptul, au fost târâți în închisori, în lagărele de muncă silnică sau, în cel mai bun caz, au fost persecutați, hărțuiți, cu domiciliu! forțat, cu drepturi interzise, într-un cuvânt: anihilați.”
Vrem să le transmitem copiilor noștri doar cât de slabi am fost noi?
Sau vrem să-i ajutăm să înțeleagă succesiunea de greșeli comise de generațiile care s-au succedat de la mijlocul secolului XIX și până în zilele noastre?
Pentru asta ar fi nevoie de două lucruri.
În primul rând să înțelegem noi, generația care suntem astăzi la butoane, că toată țara a fost scena „ororilor comunismului”.
Că ororile „comunismului din Capitală” au fost doar un caz special al ororilor puse la cale în fiecare colțișor al țării.
În al doilea rând, este nevoie ca Muzeul de Istorie a Comunismului din Romania să prezinte și particularitățile istorice care au dat ‘o intensitate specială’ comunismului din România.
Atât cele de origine externă: prezența trupelor sovietice și, mai ales, interesele geopolitice și istorice ale intelighenției de la Kremlin.
Cât și pe cele deja prezente.
Cu alte cuvinte, activiștii comuniști – sprijiniți de sovietici, și-au putut face mendrele aici – mai abitir decât în restul lagărului comunist, tocmai pentru că la noi era mai multă „sărăcime”.
Înțelegem ceva din toată istoria asta?
Sau vrem să o mai aprofundăm odată?
Să mai experimentăm o tură de orori?
În toată țara, nu doar în ‘capitală’.
Alegerile din 2020 au făcut un fel de ordine în piața politică românească.
Piața, nu viața! Nu încă „viața”!
Dar măcar suntem pe drumul cel bun…
Iar cel mai clar simptom de normalitate este apariția AUR-ului!
‘Ai înnebunit și tu?
Ți-a luat Covidu’ mințile?’
Poate, n-am de unde să știu… Nimeni nu poate stabili, de unul singur, dacă e – admițând că a fost vreodată, în toate mințile… Să revenim.
Până deunăzi, România era cam singura țară din Europa fără un autentic partid de extremă dreaptă. Fără un autentic partid extremist, de fapt. Anormal, în condițiile date. Anormalitate care permitea politrucilor – de toate nuanțele, să se dedulcească la un soi de extremism de operetă. Să presare câte un pic atunci când li se părea că ar putea obține ceva dar având totuși grijă să nu se păteze prea tare pe plastron.
De-acum înainte toți acești politruci vor trebui să-și dea arama pe față. Vor trebui să rezolve dilema lui Hamlet… A fi sau a nu fi, cu adevărat, extremist… A fi, sau nu, dispus să meargă pănă la capăt!
Asta la nivelul superficial de analiză.
Mergând în subsol, apariția AUR-ului – direct în prim-planul scenei politice românești, simbolizează maturizarea conștiinței politice a unui mare număr de cetățeni. Un început de maturizare, e adevărat…
O societate poate fi ‘în evoluție’ sau ‘în stază’.
‘În evoluție’ însemnă ‘firesc’. Lucrurile merg ‘de la sine’, astăzi e mai bine decât a fost ieri iar cei mai mulți dintre membrii societății sunt convinși că mâine va fi mai bine decât a fost azi.
‘În stază’ înseamnă ‘aiurea’. Înseamnă că cei mai mulți nu știu ce le va aduce ziua de mâine în timp ce un mic număr de oameni sunt convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic. ‘Cei mulți’ își pierd întâi curajul, apoi identitatea, și devin masă de manevră. Iar ‘cei aleși’ își pierd capul.
Din punct de vedere psiho-social lucrurile astea sunt cunoscute de ceva vreme.
Experimentul Pitești, de exemplu, a dovedit fără putință de tăgadă, că oamenii lipsiți de speranță pot face aproape orice pentru a putea supraviețui. Măcar supraviețui…
Pe de altă parte, cei privați de input senzorial o iau razna. Pentru că nu au informații pe care să le proceseze, inventează. Intră, pur și simplu, într-un proces halucinatoriu. Într-un fel de cerc vicios. Au tot felul de ‘vedenii’ și reacționează la ele ca și cum acestea ar fi reale.
‘Și ce legătură au vedeniile despre care vorbești cu societățile aflate în stază?!?’
Păi ‘aleșii’ aia de care vorbeam mai devreme sunt, de fapt, „privați de input senzorial”. Chiar succesul lor îi face – pe prea mulți dintre ei, prea încrezători în forțele proprii. Astfel ajung să nu mai acorde suficientă atenție informațiilor care contrazic părerile lor. Mai mult, dorința celor din jurul lor de a rămâne în ‘grațiile șefului’ – dorință profund normală, de altfel, adaugă încă un strat de ‘izolație’ între ‘cei aleși’ și realitate.
Având în vedere că ‘aleșii’ sunt cei care iau cele mai semnificative decizii în orice societate, concluzia e simplă. Cu cât o societate stă mai mult timp ‘în stază’ (pleonasmul e o figură de stil perfect acceptabilă) cu atât mai depărtați de realitate vor fi cei care iau deciziile grele din societatea respectivă. Și cu atât mai lipsiți de speranță cei ‘mulți’…
Tocmai în sensul ăsta e importantă apariția AUR-ului. Faptul că atât de mulți dintre cei cărora le pasă suficient de mult încât să iasă la vot au normalizat varianta AUR certifică ‘disperarea’ lor. Demonstrează, cât se poate de elocvent, lipsa lor de speranță!
De speranță că partidele ‘normale’ mai pot face ceva…
Să vedem… după cum spuse orbul.
Poate că ne vine mintea la cap.
Poate că disperarea asta va fi sesizată și de cei care își dau seama că ‘alunecarea’, conștient și de bună voie, în prăpastia totalitarismului este, o formă de sinucidere. În nici un caz o soluție!
Ca să nu termin brusc!
Documentându-mă pentru postarea asta, am găsit un articol despre Sorin Lavric. Viitor senator de Neamț.
Descris ca fiind ‘scriitor și filozof’. Și ‘doctor’! Doctorat obținut sub atenta îndrumare a lui Gabriel Liiceanu…
Dacă nici acum nu înțelegem că ne-o facem cu mâna noastră…
Chiar sunt curios. „Bărbații” aștia care au votat AUR – din disperare, înțeleg – n-au prietene? Soții? Surori? N-au fost crescuți de mamele lor? Cum s-or fi simțind ele acum?
Pentru mai multe informații cu privire la profilul alegatorilor ‘activi’ în 2020:
https://www.dw.com/ro/care-e-profilul-votan%C8%9Bilor-partidelor-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83toare-%C8%99i-cum-a-reu%C8%99it-aur-marea-surpriz%C4%83-electoral%C4%83-interviu-spotmediaro/a-55878683
Am fost dintre aceia care l-am votat pe Băsescu. Și la președenție.
Prima oară.
După care am votat de trei ori împotriva lui!
De fiecare dată, m-am întrebat cum de n-au fost mai mulți oameni care să fi făcut ca mine.
Cum de au fost atât de mulți cei care au votat cu Năstase și cum de a supraviețuit Băsescu atât de mult.
De ce suntem atât de orbi atunci când devine din ce în ce mai evident că ‘împăratul este gol’?
M-am împiedicat, efectiv, de răspuns!
L-am votat pe Băsescu, atunci, din două motive.
Pentru că nu mai suportam aroganța lui Năstase.
Și pentru că Băsescu fusese intransigent în problema câinilor vagabonzi.
Era nevoie să scăpăm, măcar pentru o vreme, de ‘baronii roșii’.
Băsescu părea a fi omul potrivit să facă chestia asta pentru că nu ezitase să-și pună popularitatea în pericol atunci când fusese vorba să rezolve o problemă reală.
Mi-am dat seama, foarte repede, că fusesem păcălit.
Intransigența lui Băsescu fusese doar un gambit politic. Aroganța lui la fel de mare ca cea a lui Năstase. Baronii PDL echivalenți, din toate punctele de vedere, cu cei instalați de PSD.
Și atunci?
Cum de a rezistat ‘Băsescu’, ca fenomen politic, atâta vreme?
Să ne întoarcem la problema maidanezilor.
Mai precis, la cum a reacționat populația. Și societatea civilă!
Societatea civilă a sărit cu gura. Pe Băsescu! Pe cel care încerca să rezolve o problemă reală…
Populația s-a repezit, în prima fază, să-i ascundă pe maidanezi. Apoi să-i adopte. Formal. Doar pentru a-i ‘elibera’, din nou, în stradă.
Restul, adică cei deranjați de prezența – și de mușcăturile, maidanezilor, au cam tăcut din gură.
Și ce mi-a venit tocmai acum?
Abia ce mi-am pierdut un sfert de oră din viață spălându-mi pantofii de căcat.
Din cauza frunzelor de pe trotuar, n-am văzut ‘capcana’. Și am călcat direct în ea.
De unde? Că doar nu mai sunt câini vagabonzi? Cel puțin nu în București…
Câini vagabozi n-or mai fi. Nu mulți, în orice caz.
Căcat de câine… mai găsești!
Mulți dintre posesorii de câini strâng, într-adevăr, ‘urmele’.
Mult mai mulți decât o făceau pe vremea când începusem eu să fac chestia asta.
Dar încă n-am văzut pe nimeni care să tragă pe cineva de mânecă!
N-am văzut încă un trecător care să atragă atenția vre-unui plimbător de câine că ‘prietenul cel mai bun al omului’ tocmai a ‘plantat’ o ‘mină’ pe trotuar. Nici n-am auzit ca omniprezenta poliție locală să fi amendat pe cineva al cărui câine ‘a ieșit afară’ pe domeniul public.
Păi dacă nu suntem în stare, individual sau instituțional, de un gest minim de protecție a ‘spațiului vital’ în care viețuim cu toții, cum să fim în stare să eradicăm ‘corupția’? Prin vot?
Și totuși..
Pe stradă e mai greu! Cum să-ți tragi vecinul de mânecă și să-i spui să strângă căcatul din urma căinelui său?
In cabina de vot e mai simplu.
Ești singur.
Ai lista de candidați la dispoziție. Și stampila în mână.
În cabina de vot ești Dumnezeu!
Ai toată răspunderea.
Și nici o scuză!
Ai grijă. E soarta ta în joc.
nicichiarasa 