Archives for posts with tag: nevoia de tatuca

Cica ‘post coitum, omne animal triste’.

Constat o tristețe funciară pe plaiurile mioritice încă înainte ca ultimul buletin de vot să fi penetrat urna.
Inclusiv la mulți dintre cei care anticipează cu bucurie trecerea ‘în rezervă’ a Vioricăi Dăncilă dar care au destule de scos pe nas celui așteptat să se întoarcă la Cotroceni.

Și bine fac.

Cineva spunea că momentul 2019 seamănă foarte bine cu alegerile prezidențiale din 2000. Atunci când mulți am votat Iliescu ca să nu cumva Vadim.

Da, numai ca 2000 a fost urmarea firească a lui 1996. Atunci când am votat Constantinescu ca să scăpăm de Iliescu.
Nu prea știam noi bine ce înseamnă capitalismul – și cum să ne pregătim pentru el, dar vroiam neapărat să scăpăm de Iliescu. Și de comunism.
Atunci am crezut că treaba noastra se terminase. L-am ales președinte, de-atunci încolo era misiunea lui Constantinescu. El să schimbe Romania. De unul singur.
Noi ne-am văzut de afacerile noastre.
Ne-am trezit, în 2000, că Milică făcuse multe. Dar nu tot ce ne dorisem noi de la el. Și, mai ales, am descoperit ‘neisprăvirea’ celor pe cei pe care îi lăsasem – complet nesupravegheați, să gestioneze treburile publice. Privatizări la fel de aiurea, restructurări amatoristice, mai mult s-au certat între ei în loc să pregătească țara pentru ce urma să vină… Cel mai grav a fost că au convins electoratul că ‘dreapta’ habar n-avea să guverneze. Că PSD-ul, sau cum s-o fi numit pe vremea aia, era singurul partid cu adevarat organizat.

Așa că în 2000 l-am luat din nou în brațe pe Iliescu. Ne-am întors speranța către ‘salvatorul nației’.

În loc să înțelegem că adevărata salvare vine din interior.
Noi suntem cei care trebuie sa ne schimbăm primii.
Abia apoi putem pretinde politicienilor să ne urmeze.
Abia după ce vom înceta să-i privim ca pe niște dumnezei – sau ceaușesti mai mici, le vom putea cere socoteală pentru greșelile făcute. Și-i vom putea opri înainte ca greșelile lor să ne ducă, pe toți, în ‘ispită’.

Acesta este motivul pentru care sunt bucuros de nemulțumirea care domnește acum. Inclusiv cu privire la candidatul Iohannis.

Toată chestia este să nu uităm să mergem la vot. Degeaba suntem nemulțumiți dacă nu ne exprimăm opiniile. De unde să știe ce vrem de la ei dacă tăcem ca pietrele?

De unde să știe PSD-ul că a greșit dacă nu-l votăm pe Iohannis?
De unde să știe Iohannis că îi vom cere socoteală pentru greșelile pe care le va face dacă nu ieșim la vot?

Dacă nu le arătăm că ne pasă cu adevărat?

Mihai Gabriel Boboc.

dragnea tariceanu

Tocmai ce m-am impiedicat de articolul asta pe Facebook.

Imediat mi-am adus aminte de intrebarea adresata de Basescu contracandidatului sau Nastase:

“Mai, Adriane, ce blestem o fi pe poporul asta de a ajuns pana la urma sa aleaga intre doi fosti comunisti?”

Sa fie oare vorba despre blestemul urnei de vot?

In fata careia nu reusim odata sa ne urnim “de sub poala lui Tatuca”?

Adica de sub “obișnuința … de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă“?
Sa renuntam odata la “siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă“?

In ce alt mod poate fi explicat cum de “Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură“?
Sau “alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană“?

Uite ca nici de data asta ‘nu s-a putut’…

Ieri seară, după votul prin care Parlamentul a refuzat să ceară anchetarea lui Ponta, unul dintre invitații de la România TV (?!?) susținea că: “La ora actuală cel mai bun prim ministru pentru România ar fi Traian Băsescu.”

În paralel, Cosmin Prelipceanu îl intreaba pe Vasile Dâncu: ‘Nu cumva Iohannis este perceput, chiar de către unii dintre susținătorii săi, că nu face destul pentru a determina demisia/demiterea lui Ponta?’
Dâncu îi explică cu foarte mult calm că Iohannis se păstrează strict în interiorul limitelor constituționale ale mandatului său și că nu încearcă de fel să se transforme într-un ‘președinte jucător’, precum predecesorul sau.

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost ‘nevoia de Tătuca’, obișnuința multora dintre noi de a ‘cauta lumină’ la instanțe percepute a fi superioare nouă. Siguranța pe care multi dintre noi o simt atunci când ‘la cârma lucrurilor’ se află o figură paternă care promite rezolvarea tuturor problemelor și care dă impresia că îi pasă.

Așa se explică de ce Iliescu a fost ales cu atât entuziasm în 1990 și mai ales cum de a fost reales în 2000 după ce Constantinescu a interpretat o cu totul și cu totul altă partitură.
Tot asa se explica și alegerea ‘popularului’ Băsescu în fata ‘apretaților’ Năstase și Geoană.

Chiar și Iohannis a profitat din plin de acest efect. El a candidat din postura unui diriginte care va face ordine printre elevii turbulenți care au ajuns sa domine Parlamentul actual pe când Ponta părea incapabil/neinteresat să facă acest acest lucru.

Și iată ca Iohannis refuză, cel puțin deocamdată, să coboare cu nuiaua printre bănci. Rămâne la catedră, unde-i e locul, și doar ne atrage atenția că ceea ce facem se va întoarce chiar asupra noastră. Și bine face!

Al doilea aspect care începuse să mă frământe a fost: „Cum de mai sunt încă oameni care să-l regrete pe Băsescu?”
Înțeleg că în randul unora, și mai ales printre ‘antreprenori’, Băsescu a lăsat impresia unui om care a reușit prin forțe proprii, uneori chiar ‘impotriva sistemului’. Cineva care într-adevăr ‘merită’!

Chiar așa să fie?
Și nu cumva Ponta face și el parte din aceiași categorie?

Să vedem:
Băsescu a avut relații strânse cu Securitatea, Ponta provine din Procuratura.
Băsescu a crescut pe lângă Roman și apoi i-a luat locul, Ponta pe lângă Năstase.
Băsescu l-a scurtcircuitat pe Stolojan, Ponta pe Antonescu – amândoi la ‘vârful’ PNL-ui în momentele respective.
Primele necazuri ale lui Băsescu au apărut la aproximativ doi ani după preluarea mandatului, cele ale lui Ponta după doi ani și jumătate.
Amândoi au promis ca demisionează dacă va fi cazul și nici unul nu a făcut-o vreodată.
Băsescu a fost, după ce s-au lămurit, dat la o parte ca o măsea stricată de către chiar membrii partidului de care s-a folosit ca să ajungă la vârf.

Să fie ăsta un prim semn ca începem sa ieșim de sub poala Tătucăi?
Că ne propunem să mergem neținuți de mână?

Faptul că Iohannis refuză să preia el mantia de hlamidă e încurajator.
Hai ca se poate! Cât s-o mai putea.

Ultimele cateva zile au fost destul de nasoale.
Eu criza de lumbago, fi-miu a facut o entorsa la incheietura mainii stangi…
Planuiam un post despre “Tatuca la Romani” dar nu am apucat sa-l scriu.
Acum cinci minute am deschis mailul. Iata ce am gasit:

“Ce potrivire cu situatia actuala a Romaniei !!!


Ţara de pripas
de Alexandru VLAHUȚĂ
(1858-1919)

Un vechi tolbaş de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neaşteptate
Stăpân peste întreaga ţară.

Din ea-şi făcu o prăvălie,
Şi ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se ştie,
Prinse-a striga de la tarabă

Poftiţi aici! Oricine are
Obrazul fără de ruşine
Ş-o conştiinţă de vânzare…
Poftiţi să faceţi târg cu mine!

Prostie, lene, linguşire,
Eu cumpăr tot. Veniţi aici!
Şi cei mai nărăviţi din fire
Mi-or fi tovarăşi şi amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoateţiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toţi trântorii ce le duc dorul!…

Aşa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Şi muşteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzură-n slujbe mari,
Câţi oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!
Veniţi şi voi, străini calici,

Şi strângeţi tot ce-a mai rămas!…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce să mai faci? Ce să mai zici?

Sărmană ţară de pripas!

Vlahuta…..cel mai tare vizionar….nu?”

Am raspuns instantaneu:

“Nu este vorba de vizionarism aici ci de defetism.
Alde ‘Vlahuta’ s-au resemnat inainte de a incepe lupta…
Asta este si motivul pentru care Eminescu a innebunit, Caragiale a plecat la Berlin si ne-a lasat in mizeria noastra, Arghezi a capitulat pana la urma, Constantin Tanase, Pastorel Teodoreanu si Lucretiu Patrascanu au fost omorati fara ca aceste lucruri sa starneasca vreo reactie din partea oamenilor…

Iar defetismul asta este si motivul pentru care alde Carol II, Ceausescu, Iliescu si Basescu si-au putut face mendrele…”

Dupa care m-am gandit sa verific daca nu cumva poezia o fi apocrifa. Cica nu, chiar Vlahuta a scris-o.

Acum am alta problema.
E clar ca interesul starnit de aceasta poezie regasita (dati o data un click pe link-ul asta) inseamna ceva. Macar pentru cei de-acum.
L-am acuzat degeaba pe Vlahuta? El vroia sa isi traga contemporanii de maneca iar ei au ales sa doarma in continuare?

PS. “Straini calici” poate parea, cel putin la o analiza superficiala, un indemn la xenofobie.
Nu cred ca la asta se referea Vlahuta dupa cum nici aparentul dispret la adresa ‘bulgaroilor cu ceafa groasa’ nu este o dovada convingatoare ca Eminescu ar fi fost sovin.

In situatia asta ‘Strain’ inseamna mai degraba persoana aflata in afara circuitului economic firesc, individ care incearca sa profite de o anumita situatie fara ca el sa contribuie cu ceva. Adica vrea sa ia parte la ‘imparteala’ fara ca inainte sa fi pus osul la treaba!

%d bloggers like this: